FEY László
Minoritățile majorității și ale minorității
Forum 
Al. Cistelecan descrie două cazuri în care, român fiind, s-a simțit minoritar (Provincia, martie 2001). Al doilea caz este tipic: avînd sarcina de onoare de a rosti cîteva cuvinte la dezvelirea statuii lui Petőfi, maghiarii nu l-au primit așa cum se cuvenea. Unii l-au privit cu suspiciune, întrebîndu-se ce caută acolo un român, iar alții - organizatorii festivității, cei care l-au invitat - aproape că nu i-au observat prezența, poate că se așteptau să nu vină. Ceea ce nu spune Cistelecan: fără îndoială, mulți români s-au gîndit: așa-i trebuie, dacă se înhaită cu bozgorii.

Este o situație și un sentiment binecunoscut pentru cei care se ostenesc să construiască prietenia dintre cele două popoare. Poate că expresia prietenie este chiar prea pretențioasă; aceasta poate fi doar un țel îndepărtat. Dar datoria noastră imediată, actuală este normalizarea relației dintre cele două popoare: conviețuire pașnică, colaborare pe baza intereselor reciproce, dialog sincer și obiectiv pentru clarificarea problemelor ivite, pentru demontarea falselor prejudicii. Cei care sînt devotați acestui țel - din păcate - sînt în minoritate în cadrul propriului grup etnic, care de obicei nu îi privește cu ochi buni. Românul este etichetat de către români „trădător de neam și patrie”, „vîndut ungurilor”, „coadă de topor”, în cel mai bun caz „european de nicăieri”. Atitudinea lui li se pare atît de anormală, încît caută posibile explicații: mama sau soția lui este de origine maghiară. Iar dacă nu reușesc să găsească asemenea „pete” pe arborele lui genealogic, atunci inventează! Este tipic societății noastre că cineva poate fi compromis prin așa ceva, i se poate distruge credibilitatea.

În același timp, acest român este privit cu suspiciune și de către maghiari; pe baza principiului Timeo Danaos et dona ferentes, suspectează vreo șiretenie în spatele comportamentului lui: „românul nu e niciodată sincer; acum, interesul lui de moment îi cere să arate o figură prietenoasă, dar mîine se va întoarce împotriva ta”.

Maghiarul care intenționează să construiască un pod între cele două popoare, să rezolve problemele ivite pe calea dialogului, se poate aștepta la o respingere similară din partea conaționalilor săi. Îl numesc „nenațional”, „contopit cu mediul”, „asimilant”, „fără caracter”, „neptunist”, „sluga valahilor”. Apropierea lui este primită cu reținere și de majoritatea românilor: „Degeaba ține predici despre prietenie, și el vrea ce vor toți ungurii - ruperea Ardealului! Astăzi cere folosirea limbii în administrația publică, mîine universitate maghiară, poimîine federalizarea țării și în final, dezmembrarea României.”

Adepții dialogului - români și maghiari deopotrivă - ajung între ciocan și nicovală. Organizațiile ca Asociația pentru Dialog Interetnic sînt privite cu multă nedumerire și neîncredere. Cea mai blîndă obiecție este că sînt inutile pentru că sînt ineficiente. Alții opinează că sînt chiar dăunătoare, pentru că hrănesc iluzii, distrag atenția de la adevărata sarcină: lupta hotărîtă, radicală împotriva „eternul inamic”, învingerea revizioniștilor maghiari, respectiv - mutatis mutandis - a opresorilor români. Probabil că mulți au această părere și despre Provincia. Dar timpul lucrează pentru noi, constructorii de poduri. Degeaba unii nu doresc să se alăture Europei, gîndirea europeană cîștigă teren, ea reprezintă viitorul. Azi sîntem încă în minoritate în cadrul majorității românești, respectiv a minorității maghiare, dar avem încredere că, în timp, numărul adepților dialogului va crește, că raportul de forțe se va modifica în favoarea noastră.

1925, Tîrgu Mureș; Liceul Báthory István, Cluj, profesor; Rădăcinile șovinismului antimaghiar (1999), Rădăcinile șovinismului maghiar antiromânesc (2000), revista 22.


Traducerea: VENCZEL Enikő
2001.05.14.

articolul în format *.pdf