SZŐCS Géza
Comentarii pe marginea conceptului de națiune
Forum 
I.
Națiunea înseamnă mulți oameni dispăruți. Voința lor este cea care pare să călăuzească viața, dezideratele, țelurile, speranțele - într-un cuvînt, destinul - cîte unui grup de bărbați și femei în viață.

Cine sînt cei vii? Și cine sînt cei dispăruți? Ce reprezintă unii pentru ceilalți?

Se poate, altminteri, lesne observa că numărul răposaților este mai mare decît al celor vii, ba chiar sporește pe zi ce trece. Sînt oare etern valabile imperativele, sistemele de valori, ethosurile elaborate și promovate de străbunii (de ambe sexe) întemeietori de patrie și de națiune, de cei care au perpetuat și au salvat națiunea? Sau vine o vreme cînd toate acestea ajung perimate? Pînă cînd rămîn obligatorii modelele, paradigmele, canoanele impuse la un moment dat, al căror sistem decide identitatea, inclusiv cea națională?

Identitatea națională - ca orice altă identitate - are două chei.

Una este aceea a identificării unui lucru cu altceva.

Cealaltă este aceea a identificării sinelui cu ceva.

Criteriile, trăsăturile distinctive, diferențele specifice care stau la baza acestor două procese conțin într-însele voința celor dispăruți. Să ne aplecăm asupra cîtorva dintre nenumărații factori complecși din care este constituită națiunea - limba sau moravurile, de pildă.

Vorbim, noi, oare, limba pe care-o vorbeau strămoșii noștri?

Trăim, oare, călăuzindu-ne după valorile respectate de strămoșii noștri? După valorile pentru care au trăit, au luptat, au muncit și, uneori, și-au dat viața?

Sîntem, oare, așa cum și-au dorit strămoșii noștri să fim?

Nu. Nu sîntem deloc așa.

Deși - de cînd e națiunea națiune - totul se întîmplă prin raportare la trecut.

A afirma însă că, dacă ne-ar cunoaște mai îndeaproape, Sfîntul Ștefan sau Matei Corvin ar exclama încîntați: exact așa mi i-am imaginat!, lăsînd la o parte infatuarea, înseamnă să tragi la nimereală un foc de armă într-o pădure, iar apoi să cauți glonțul înfipt în cine știe care trunchi de copac și să afirmi sus și tare: ia te uită ce țintă am, păi exact aici am vrut să nimeresc...

Nu, nu sîntem așa cum și-au închipuit strămoșii noștri că vom fi cîndva. Însă, chiar și așa, sîntem ce-a fost mai important pentru ei: sîntem urmași. Urmași animați de-o conștiință de urmași, de respect pentru predecesori, le evocăm cu mîndrie virtuțile și meritele, dorim să le atenuăm greșelile, scăpările, păcatele. Aceasta este națiunea.

Conștiința de urmaș nu-i totuna, desigur, cu conștiința nemijlocită a originii.

Sînt mulți cei care se trag din alți strămoși, care s-au conectat de altundeva la continuum-ul pe care îl numim maghiarime. Füst Milán se referă la cedrul libanez, „căci de-acolo m-am pornit cîndva încoace” - în timp ce alții și-ar putea descoperi rădăcinile la poalele Muntelui Ararat, în adîncurile codrilor teutoni, în negura străveche a slavismului, în românescul ținut mioritic sau în stepele asiatice. Ce anume îi unește pe toți aceștia? Pur și simplu, o categorie gramaticală numită pluralul?

Nici cei mai înverșunați rasiști nu-și mai închipuie că am avea de-a face cu un concept ce ar putea fi definit prin naștere, legături de sînge (natio) sau procreație (zămislire), altfel spus, prin genetică. (Mă voi referi mai încolo la excepțiile de tipul Islandei). Dacă luăm seminția ca formulă de bază a națiunii, ar trebui să ne imaginăm, mai curînd, o super-familie în care nenumărații membri sosiți de pe alte meleaguri se integrează și se lasă asimilați ca miri și mirese, într-un proces secular - o familie al cărei nume s-a păstrat, dar în a cărei zestre genetică acum, la a nu se mai știe a cîta generație, mai există cel mult o miime-două din strămoșii care odinioară i-au dat numele.

Cum se face, atunci, că sistemul țelurilor și valorilor de odinioară, elaborat de cîțiva strămoși din care s-au mai păstrat o miime-două a reușit să integreze - ne referim acum la cazul maghiarilor - într-un interval de peste o mie de ani val după val de oaspeți, venetici, prieteni și vrăjmași sosiți de aproape sau de departe? Este națiunea, în acest sens, altceva decît o idee - o matcă, o albie în care ideea unor gene, moravuri, năzuințe, intenții dintre cele mai diferite gonește pînă se pierde-n depărtare? József Attila a scris cele mai cunoscute versuri din poezia maghiară dedicate acestei teme (La Dunăre), arătînd că prin inimă îi curge un amestec de sînge cuman, secuiesc, turcesc, tătăresc, slovac și românesc, că, în persoana lui, învingătorii și învinșii de altădată încheie - să-i zicem așa - pax pannonica.

Cu ani în urmă, cîțiva politicieni au vrut să mă nimicească. Interesant în chestiunea asta nu este faptul că toți, pînă la unul, erau unguri, ci, mai mult, faptul că erau conducătorii unui organism - și în această calitate au și acționat - care luase ființă întru reprezentarea intereselor politice, culturale și de altă natură ale maghiarilor din Transilvania, organism la a cărui edificare și conducere participasem anterior și eu însumi.

Atunci, în situația aceea în care se hotărîse, ba chiar și începuse, să zicem, măcelărirea mea, mi-au sărit în ajutor mai mulți intelectuali români. Era cît pe-aci să scriu mai mulți prieteni români, însă pînă atunci nu toți îmi fuseseră prieteni, pe unii dintre ei nici nu-i cunoșteam. La vremea aceea îmi ziceam așa: dacă o organizație înființată pentru apărarea intereselor unui ungur îi poate face așa ceva, în numele intereselor maghiare, unui poet maghiar, unui politician a cărui carieră a fost decisă, în chip notoriu și exclusiv, de apărarea drepturilor comunității maghiare din Transilvania; și dacă în apărarea acestui poet maghiar sar poeți, pictori și matematicieni români, atunci cine ce este în această poveste? Cum pot fi stabilite criteriile și liniile de demarcație ale apartenenței morale, politice și naționale? Pe dată mi-a devenit clar că, în ceea ce mă privește, eu unul nu pot aparține unei comunități al cărei organism reprezentativ dorește să apere interesele respectivei comunități punînd la cale, în numele ei, nimicirea mea. Desigur, s-a mai întîmplat, nu o dată, ca politicienii să se agite în numele unei comunități fără să reprezinte cîtuși de puțin interesele sau măcar părerea acesteia. Absurd era, însă, faptul că voiau să acționeze în numele meu împotriva mea - referindu-se la națiune. Interesul meu de ungur era, așadar, să fiu executat: idee concepută de organismul pe care și eu însumi l-am însărcinat cu reprezentarea intereselor mele.

Asta-i poanta faină în această întîmplare, de aceea am și relatat-o aici. Fără această dimensiune, toată povestea asta n-ar fi decît istoria unei răfuieli politice obișnuite. În ceea ce privește interesele mele, și nu mai puțin aspectele morale, fapt e, îmi ziceam eu, că ele îmi sînt apărate în mai mare măsură de cîțiva români decît de o întreagă organizație (înființată întru apărarea intereselor mele). E drept că nu ca români fac asta - în schimb, organizația vrea să mă nimicească în calitatea ei de organizație maghiară.

Adevărul e că mi-au luat partea și unii unguri. Totuși, în măsura în care prietenii mei români mi-au venit în ajutor, n-am ajuns, oare, să fiu și eu unul de-al lor? Chiar și dacă - repet - acțiunea lor nu a fost motivată de niște puncte de vedere naționale. La vremea aceea am scris că, dacă aș putea - desigur, nu puteam - alege, aș prefera de-o sută de ori să trăiesc într-o lume populată de prieteni români decît într-una populată de vrăjmași unguri.

Această concluzie nu este, desigur, totuna cu intenția de schimbare a națiunii, dar poate duce la formularea acestei chestiuni; o parte însemnată a milioanelor de imigranți care, ajunși în America, au renunțat la identitatea națională anterioară, au purtat în suflete, peste ocean, nedreptățile suferite cîndva, nedreptăți care explică procesul rapid de schimbare a identității.

Au existat numeroase încercări de dezlegare a secretului asimilării maghiare, adeseori misterios de eficientă. Iată însă că nici teoria maghiarizării forțate, nici cea a maghiarizării din interes nu lămuresc toate aspectele problemei. Străbunii familiei Petrovics și cei ai familiei Hrúz - probabil - nu și-au imaginat și nu și-au dorit ca nepotul sau strănepotul lor să ajungă ceea ce a ajuns; pînă aici totul e-n regulă, tocmai asta și demonstrăm. Totuși, despre cum s-a născut geniul maghiar cu valoare de simbol, caracteristic par excellence, din descendentul unor sîrbi și slovaci - fie și cu posibili ascendenți maghiari printre aceștia, dat fiind creuzetul multietnic din depresiunile intracarpatice - nu avem decît niște ipoteze romantice. Să luăm la întîmplare una dintre acestea, de pildă, de la Jókai Mór, care încearcă să-și explice cum au putut fi asimilați unii aristocrați germani din Ungaria pe linia celor mai marcante caracteristici tipologice. Atenție, urmează un citat cu adevărat romantic:

„Există o forță miraculoasă în pămîntul Ungariei, în aceste plante cu rădăcinile înfipte în țărîna martirilor căzuți pentru libertate, în magica strîngere de mînă a bărbaților, în fermecătoarea privire a doamnelor, în aerul însuflețit, în pusta nesfîrșită, în durerea atotcuprinzătoare a celor ce-au fost și în vigoarea bărbătească a refuzului de a deznădăjdui, în cîntec și în dragoste, o forță ce-l transformă, în scurt timp, pe străinul cu spirit nobil în cel mai înflăcărat patriot. Nu-s vorbe de lingușeală nici la adresa ungurilor, nici la adresa străinilor. E adevărul gol-goluț. Statistică.” (Jókai Mór, Duel cu Dumnezeu).

II.
Să ne întoarcem la categoria gramaticală a pluralului ca instrument de constituire a unei comunități.

Cîndva, cu ani în urmă, le-am trimis o ilustrată prietenilor mei, scriind la destinatar Lázok Jánosék. Un cunoscut de-al meu, român, văzînd-o, m-a întrebat: de ce-l treci doar pe Lázok la destinatar? Mesajul e adresat și celorlalți colegi de facultate, nu-i așa?

Dar uită-te că sînt trecuți și ceilalți, am răspuns eu.

Unde?

Păi, uite, k-ul ăla din coadă.

Și asta înseamnă și toți ceilalți? m-a întrebat amicul meu, șocat ca mai toți vorbitorii de limbi analitice care iau prima lecție de limba maghiară. Un simplu k?

Da, înseamnă și toți ceilalți. De ce ți se pare mai normal ca dintr-unul sau doi de i să-l transformi, ca prin farmec, pe un român în douăzeci de milioane de români? Român, români, românii.

Omul a izbucnit în rîs, iar eu nici pînă astăzi nu m-am dumirit: zău așa, este oare normal ca, sprijinindu-ne pe cîte o structură gramaticală moștenită dintr-un trecut îndepărtat și nemairevizuită nicicînd, să ne permitem cele mai perverse silogisme, cu consecințe sociale dintre cele mai grave: generalizarea falsă și identificarea falsă? Altfel spus: bizuindu-ne numai și numai pe categoria pluralului, pornind de la cunoștințe cînd reale, cînd false, ajungem la ipoteze, concluzii, judecăți care ne fac să aplicăm cunoștințele noastre reale sau false, referitoare la doi-trei membri ai unei comunități, tuturor (sau majorității) membrilor respectivei comunități determinate lingvistic sau altcumva? „VOI AȚI FĂCUT-O!”

Aceste reflecții, care ridică mai ales problema apartenenței, a apartenenței noastre și a celorlalți, au de-a face cu conceptul de națiune modernă apărut inițial în Europa Occidentală. Ele sînt valabile în cazul oricărui grup bine diferențiat - din punct de vedere lingvistic, etnic, religios etc. - respectiv în legătură cu stabilirea factorilor constitutivi ai unui grup.

Fundalul unui conflict dintre două triburi papuașe învecinate este - dacă nu întotdeauna, atunci cel mai adesea - același ca și al războaielor balcanice, și anume, ridicarea la rang de generalitate a faptelor reale și false din sfera particularului. Iar dacă cineva mi-ar răspunde că, de regulă, războaiele sînt purtate din interese economice, eventual din interese ideologice (religioase etc.), aș fi de acord cu această afirmație.

Pentru ca să putem identifica, însă, inamicul, acesta trebuie să se deosebească de noi, să fie altfel decît noi. Iată o condiție esențială, necesară apriori chiar și în cazul unui război civil, purtat în sînul aceleiași națiuni, altminteri poți sfîrși împușcat cît ai zice pește chiar și de ai noștri.

Acest text se referă (și) la faptul că, dacă în istoria omenirii s-ar fi recurs în mai mică măsură la identificări pripite, nechibzuite, după simple aparențe, poate că pămîntul ar fi fost udat de mult mai puțin sînge omenesc.

III.
Familia Apor din Altorja trăiește - un caz singular, cred - în același loc de aproximativ o mie de ani, fapt pe care îl poate demonstra. Ei sînt într-adevăr îndreptățiți să afirme: da, noi sîntem din Altorja. Acesta este unul dintre polii identității. Există însă și contrapoli.

La o competiție mondială, să zicem la o olimpiadă, o țărișoară este reprezentată de un singur concurent. Acesta cîștigă locul întîi cu un avans de o sutime de secundă sau cu un milimetru. Compatrioții lui exultă și țara întreagă cînt㠄am învins!”

Asta deși sportivul respectiv vorbește stricat sau deloc limba acelei țări, căci s-a stabilit acolo de curînd, ca refugiat, și a primit în grabă noua cetățenie doar fiindcă autoritățile au văzut în el un potențial învingător.

Și a și învins - iar o dată cu el a învins țara întreagă. Părțile s-au identificat una cu cealaltă.

Contele Károly Mihály, care a fost un politician extrem de lipsit de talent, dar care se pricepea să scrie într-o manieră agreabilă („Cînd a început campania militară împotriva Serbiei și adepții războiului puteau spera că ea va și lua repede sfîrșit, aristocrații noștri, fideli pasiunii lor pentru sport, s-au înrolat ca voluntari pe front, ca să-i împuște pe sîrbi pînă la ultimul”.), își începe memoriile astfel:

În 1909 eram la băi la Karlsbad împreună cu Leopold Berchtold, o rudă de-a mea. După-amiaza, ne beam cafeaua pe terasa de la Altewiesen, de obicei în compania lui André Tardieu, redactorul de știri externe de la cotidianul francez Les Temps, premierul de mai tîrziu.

Într-o zi, Tardieu l-a întrebat pe Berchtold: „Dumneavoastră, de fapt, ce naționalitate v-ați declarat? Germană, maghiară sau cehă? Că naționalitatea austriacă nu există.”

„Sînt vienez”, i-a răspuns Berchtold.

„Dar de care parte v-ați situa dacă, întîmplător, s-ar ajunge la o ciocnire între popoarele monarhiei?”

„De partea împăratului”.

„Și dacă imperiul și-ar înceta existența?”

„Aș rămîne și atunci ceea ce sînt: un aristocrat. Ce n’est pas beaucoup, mais c’est toujours quelque chose”, răspunse Berchtold cu zîmbetul lui obișnuit, ușor superior.

Am putea enumera nenumărate exemple bizare din care ar reieși, fără excepție, că frontierele identității pot fi cu mare greutate stabilite.

Poate că, însă, nici nu-i nevoie. L-am întrebat pe Ionel Pantea, un vorbitor perfect al limbii maghiare, și unul dintre cei mai mari cîntăreți ai Europei, cum își definește identitatea. Răspunsul lui a sunat astfel: sînt unul din ardelenii care trăiesc în Luxemburg.

Iar asta aproape că aduce cu invenția epocală a eroilor lui Kurt Vonnegut.

1953, Tîrgu Mureș; poet, ziarist, Erdélyi Híradó Kiadó, redactor; Passió, 1999, Budapesta; Lach, wie ihr est versteht, 1999, Frankfurt.


Traducerea: George VOLCEANOV
2001.05.14.

articolul în format *.pdf