Antonela CAPELLE-POGĂCEAN
Națiunile ambigue
Forum 
Ideea națională a fost un vector de inserție progresivă în modernitate, a ungurilor și a românilor deopotrivă, începînd cu sfîrșitul secolului al XVIII-lea.

Națiunea își dezvăluise dinainte ambiguitatea. Această referință s-a pretat într-adevăr unei duble utilizări: ca accelerator al democratizării societăților, punînd sub semnul întrebării sau chiar delegitimînd privilegiile feudale și ierarhiile tradiționale, dar și - în special din a doua jumătate a secolului al XIX-lea - ca frînă a modernizării, ca unealtă a interogării tot mai insistente asupra valorii acestor schimbări. Această ambiguitate, această ambivalență nu constituia ceva tipic unguresc sau românesc, ci stătea în chiar centrul categoriei de „națiune”, născută o dată cu modernitatea politică, dar pretinzînd a avea, cu toate acestea, rădăcini departe în trecut - instrument de desacralizare a lumii, dar deschizînd, totuși, calea unor resacralizări1.

În Ungaria, puternicul consens în jurul națiunii istorice n-a interzis interpretările diferite ale națiunii. Astfel, această referință a legitimat abolirea privilegiilor nobiliare și a justificat lărgirea corpului național, extins la ansamblul locuitorilor din Regatul istoric. Pe de altă parte, însă, ea l-a repus în valoare pe nobil, privat progresiv de o mulțime din fostele sale privilegii, dar actor prestigios și activ în procesul de modernizare în secolul al XIX-lea. El a ajuns cu timpul să fie „etnicizat”, proiectat ca figura emblematică a maghiarității în epoca modernă, pe care a înscris-o în continuitatea istoriei. Istoricul Szücs Jenő arătase că în momentul cristalizării sale, ideologia națională maghiară se sprijinea deja pe două sisteme de referință: clasele conducătoare apărau în fața naționalităților concepția statal-națională, dar pentru a rezista tentativelor de germanizare ale Curții de la Viena, ele au invocat și referințe etno-culturale. Alt exemplu de ambivalență din spațiul maghiar: referința națională a fost invocată atît pentru a susține asimilarea evreilor după Ausgleich, cît și pentru a cerceta acest fenomen și a-i critica efectele. Astfel, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, cîțiva intelectuali și politicieni i-au acuzat pe evreii asimilați că denaturează maghiaritatea, că o supun efectelor dizolvante ale modernității. La fel ca și în alte părți ale spațiului european, habsburgic, în special, evreul devenea în același timp erou și victimă a modernității.

La moldo-valahi, referirea la națiune a introdus problematica modernizării Principatelor, în special după 1848. Ea a făcut, printre altele, să se țină seama pentru prima dată de chestiunea țărănească, fapt căruia îi stă mărturie abolirea șerbiei în 1856 și prima reformă agrară - este adevărat, puțin eficace - în 1864. Integrat națiunii, țăranul urma să cunoască o mutație importantă: dintr-un subiect aservit, el era chemat să devină cetățeanul unui stat-națiune pe cale de a se construi. În schimb, începînd din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aceeași referință a fost exploatată de către conservatori și, după ei, de către tradiționaliști, pentru a denunța, de această dată, efectele distructive ale unei modernizări rapide asupra sufletului național, care era reprezentat de figura țăranului, perceput ca purtător al unei identități arhaice, în afara orizontului cetățeniei.

În spațiile maghiar și românesc, referentul „națiune” a avut în consecință un rol central în organizarea cîmpurilor ideologic și politic în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Polaritatea modernizator/conservator (sau tradiționalist) s-a cristalizat în ambele cazuri în jurul națiunii, a reprezentărilor sale diferite. Definițiile dominante - în cazul maghiar aceea a națiunii istorico-politice, creatoare a statului, asimilatoare, avîndu-l pe nobil drept figură emblematică, iar în cazul românesc cea a națiunii etno-culturale, comunitate preexistînd unui stat menit să o aducă la civilizație, cu țăranul ca personaj simbolic - au făcut obiectul unor redefiniri. Concepția maghiară a națiunii a cunoscut o valorizare a etnicității mai ales la conservatorii care s-au angajat, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, în definirea specificului național. Intelectualii democrați au pus atunci sub semnul întrebării monopolul „nobilului” în reprezentarea simbolică și politică a națiunii maghiare, în numele unei viziuni democratice asupra națiunii. Pe de altă parte, la români, figura țăranului s-a vădit a fi proteiformă și polisemică. Numeroase au fost avatarurile sale: țăranul „nobil”, moștenitor al romanilor, pe care voiau să îl mobilizeze patrioții transilvăneni în 1848; țăranul „dac”, preistoric, pe care îl evocă moldo-valahii ce îi fac pe maeștrii lor de gîndire francezi să descopere existența unei mici națiuni daco-romane; țăranul „cetățean”, integrat clasei mijlocii, în numele căruia luptă naționaliștii transilvăneni la sfîrșitul secolului al XIX-lea și pe care îl apără populiștii moldoveni la începutul secolului XX, atunci cînd visează la o democrație rurală; țăranul idealizat, romantic-arhaic al lui Eminescu și, după el, al tradiționaliștilor de la Sămănătorul. Fiecare dintre aceste variante trimite la o ordine socială și politică aparte.

Punct de cristalizare a tensiunii modernizator/conservator, categoria de „națiune” a exprimat în cele două cazuri un raport cu exteriorul. Figura nobilului a fost asociată la maghiari, începînd cu sfîrșitul secolului al XVIII-lea unui ideal de independență. Curentul independentist, numit „curuț” (kuruc), a rememorat prin această figură luptele duse de către nobili împotriva Habsburgilor în epoca premodernă și modernă, referindu-se mai ales la nobilimea protestantă mică și mijlocie din Ungaria orientală și Transilvania. Ea rezistase ofensivei Contrareformei și se ridicase împotriva Habsburgilor, preferînd să se sprijine pe turci pentru a păstra autonomia Principatului. Această lectură a trecutului era opusă celei făcute de curentul „lobonț” (labanc), în care se exprima marea aristocrație cosmopolită, catolică, din vestul Ungariei, mai deschisă compromisului cu Viena, condusă de voința de a reforma țara. În 1848-1849 această antinomie „kuruc” - „labanc” a fost ilustrată de opoziția dintre Kossuth, revoluționarul radical, care a mers pînă la ruptura de Viena și pînă la proclamarea independenței Ungariei, și marele aristocrat Széchenyi, adept al reformei graduale și al menținerii legăturii constituționale cu Viena. După 1867, propulsarea nobilului ca simbol al continuității istorice a națiunii a adus cu sine o afirmare a forței statului, care permitea ocultarea dependenței. Proiectul imperiului ungar de 30 de milioane de suflete înflăcăra, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, discursurile anumitor oratori naționaliști. Acest proiect lămurea deci turnura luată de naționalismul maghiar, care nu mai era defensiv și anti-habsburgic, ca în 1848, ci ofensiv și imperial. Unii patrioți, revoluționari în 1848-1849, adepți ai compromisului după 1867, trăiau dealtfel o „schizofrenie”, după cum amintește Bibó István. Bibó evocă exemplul romancierului Jokai Mór. Fost pașoptist, acesta amintea în memoriile sale că îi plînsese pe capii executați ai revoluției de la 1848-1849 în fiecare zi a vieții sale și că, totuși, se rugase pentru împărat, rege al Ungariei, responsabil de execuția lor, în fiecare seară.

La români, importanța atribuită țăranului - mai mult sau mai puțin accentuată în funcție de ideologiile și orientările politice - punea de asemenea problema dependenței. Elogiul civilizației țărănești introducea o distanță critică față de schema occidentală a unei dezvoltări democratice industriale. Tradiționaliștii respingeau ferm acest model, tematica subdezvoltării și a recuperării istorice făcînd la ei obiectul unei redefiniri polemice.

Alături de „chestiunea țărănească”, și „problema evreiasc㔠este legată de problematica dependenței. Constatată deja de către moldo- valahii pașoptiști, ea a fost pe deplin dezvăluită în momentul Congresului de la Berlin, în 1878, cînd, abia recunoscut, tînărul stat și-a descoperit limitele suveranității.

„Problema evreiasc㔠și chestiunea agrară s-au aflat în centrul dezbaterilor politice și sociale din Vechiul Regat pînă la începutul primului război mondial. Aceasta a fost, de asemenea, și perioada constituirii statului-națiune român, a definirii normelor și fundamentelor sale. Opoziția generalizată față de emanciparea evreilor a revelat o ambiție de a evita dependența, o ambiție privată de mijloace pe măsură însă, căci statul era fragil din punct de vedere politic și economic.

Pe scurt, inserția destul de brutală în modernitate și viteza accelerată de modernizare, comparativ cu intervalul ocupat de acest proces în Vest au antrenat, în cazurile maghiar și român, o reformulare a problematicii dependenței. Ea a fost inclusă în căutările legate de căile de modernizare, de pertinența modelului occidental. Nu mai era vorba doar de acceptarea sau refuzul supunerii la o dinastie sau la un imperiu străin, ci și de fidelitatea față de o identitate schimbătoare, nesigură sub presiunea dizolvantă a modernității. Problematica identitară a căpătat formă în Austro-Ungaria2 și în România în ultimele decenii ale secolul al XIX-lea, într-un context marcat de epuizarea idealurilor liberale de la 1848, sesizabilă în toată Europa, începînd din anii 1870.

Or, neliniștile modernității se vor adînci încă mai mult după război.

Note
1 Această ambivalență, această ambiguitate este prezentă în definiția dată de Renan în 1882: „O națiune este un suflet, un principiu spiritual. Două lucruri care, la drept vorbind, nu sînt decît unul singur, constituie acest suflet, acest principiu spiritual. Unul este trecutul; celălalt este prezentul. Unul constă în a poseda în comun o bogată zestre de amintiri; celălalt constă în consimțămîntul mutual, în dorința de a trăi împreună, în voința de a pune în valoare o moștenire indiviză.” (Ernest Renan, Qu’est-ce qu’une nation?, Paris, Éditions R. Hellen, 1934, p. 81.)
2 Crizele identității în Viena „fin de si siecle” au fost remarcabil analizate de către Jacques Le Rider. Cf. Jacques Le Rider, Modernité viennoise et crises de l’identité, Paris, PUF, 1990 (trad. rom.: Modernitatea vieneză și crizele identității, Iași, Editura Universității Al. I. Cuza, 1995).

Traducerea: Mirela LAZĂR
2001.05.14.

articolul în format *.pdf