BÍRÓ Béla
Discriminare și discriminare
Forum 
Cea mai frecvent întîlnită obiecție față de legea statutului din Ungaria este faptul că e discriminativă: discriminează negativ populația majoritară a țărilor vecine față de populația maghiară a acestora. Dar cei care afirmă acest lucru nici măcar nu încearcă să demonstreze sistematic (adică mai mult decît la nivelul unor aluzii vagi) dac㠄ofensa” există într-adevăr și, în caz afirmativ, în ce constă ea. Și nicidecum întîmplător.

Deoarece termenul de discriminare, atît din punct de vedere politologic, cît și din cel juridic, este remarcabil de confuz.

1.
Să începem cu faptul că principiul discriminării, adică al diferențierii (care nu demult obișnuia să fie etichetată și ca „separatism”) este sine qua non-ul funcționării echilibrate a sistemului social. Interzicerea deosebirii și a faptului de a fi deosebit este caracteristica de bază a sistemelor totalitariste, nu a celor democratice.

Grupurile de interese economice, organizațiile sociale, instituțiile profesionale, curentele culturale, partidele politice etc. care funcționează în mod democratic întotdeauna se autodisting clar de grupurile, organizațiile, instituțiile, curentele, partidele de altă natură sau cele asemănătoare. Interzicerea discriminării - aplicată asupra acestora sau asupra membrilor lor - ar fi echivalentă cu interzicerea însuși a sistemului democratic.

Dar regula de bază a democrației liberale trebuie să fie valabilă și pentru discriminare: libertatea acesteia se poate întinde numai pînă unde nu lezează libertatea similară a altora. Iar această condiție este îndeplinită numai atîta timp cît membrii unui grup aplică discriminarea față de ei înșiși: atîta timp cît acest lucru echivalează cu declararea pretenției de a participa la competiția democratică. Prin urmare, discriminarea este condamnabilă numai în cazul în care un grup (sau grupuri) încearcă, fățiș sau pe ascuns, să excludă un anumit grup - pe baza caracteristicilor distinctive ale acestuia - din competiția democratică.

Acest tip de excludere are tradiții străvechi. Deja democrația antică grecească a exclus sclavii din politică. Alte societăți puneau membrii claselor sociale inferioare în afara „baricadelor Constituției”. Iar femeile numai în ultima vreme au putut deveni egale în drepturi cu bărbații.

Prin declararea egalității în drepturi în fața justiției a tuturor membrilor societății ca fiind principiul ei de bază, democrația modernă a desființat, teoretic, toate bazele principiale ale acestei diferențieri negative-pozitive. (Evident: ceea ce este dezavantajos pentru un grup, este întotdeauna avantajos pentru alte grupuri, căci are ca rezultat „distribuirea” preferențială a avantajelor apartenenței la comunitatea politică.) Toți cetățenii au devenit egali în fața legii, fiindcă noțiunea cetățeniei este definită din acest moment exclusiv prin apartenența la comunitatea statală dată, făcîndu-se abstracție de toate celelalte caracteristici identitare. Astfel a putut deveni interdicția diferențierii (în cadrul „comunității politice”) sinonimă cu discriminarea negativă(-pozitivă) în general. (După cum am văzut, echivalența celor două noțiuni nu este firească.)

Prin acest fapt, însă, discriminarea ca atare nu a dispărut nicidecum. S-a „restrîns” doar în continuare cercul persoanelor care pot fi discriminate. Din acest moment, discriminarea cu caracter exclusiv putea fi aplicată doar „grupului” celor care trăiesc în afara granițelor, așa-numiții străini. Prin instituția cetățeniei, legislația „național㔠discriminează în continuare în mod clar (cu excepția drepturilor fundamentale ale omului) pe „străinii” care intră în societatea dată (așa cum se întîmpla pe vremuri cu sclavii, membrii claselor sociale inferioare, femeile). Iar diferențierea este evident în defavoarea străinilor. Dar nimeni nu obiectează împotriva acestei discriminări.

În cazul în care numele și Constituția unui stat nu leagă cetățenia de o singură comunitate culturală și prin urmare, de cunoașterea obligatorie a unei singure limbi și culturi (ca de exemplu Elveția sau Belgia), această discriminare - bazată pe cetățenie - nici nu ar putea fi considerată nedreaptă, căci scopul ei ar fi doar delimitarea unei comunități politice ca un grup omogen de persoane. Dar dacă - și acesta este cazul democrațiilor europene vechi și a majorității țărilor Europei Centrale și de Est - numele țării este legat de la bun început de o anumită comunitate cultural-lingvistică și apartenența la respectiva comunitate politică implică și însușirea obligatorie a culturii și limbii comunității respective, atunci „străini” pot apărea nu numai în afara granițelor, ci și în interior.

În cazul acestor din urm㠄străini” însă, în mod paradoxal, lipsa discriminării este cea care poate deveni o încălcare a drepturilor, fiindcă interdicția discriminării poate fi folosită neîngrădit de majoritate ca instrument al asimilării minorităților. Dacă o majoritate nu este dispusă s㠄recunoasc㔠un grup de persoane ca fiind diferit de ea (vezi exemplul Greciei și al Turciei) sau - în numele identității statale - forțează propriile caracteristici identitare asupra acestor grupuri (vezi Europa Centrală de Est și Balcanii), avem de-a face cu o evidentă constrîngere spre asimilare. Fiindcă membrii unei comunități cultural-lingvistice date pot deveni cetățeni cu drepturi egale ai statului numai dacă își însușesc perfect limba și cultura statului respectiv (adică limba și cultura așa-numitei națiunii fondatoare a statului), pe cînd majoritatea nu este obligată să cunoască - nici măcar în linii mari - limba și cultura minorității conlocuitoare (care și ea a participat la fondarea statului). Ceea ce, evident, este discriminare.

Dacă statul nu interzice această discriminare fundamental antidemocratică (deși este generală și în sistemele de drept considerate democratice astăzi), ba mai mult, chiar ea dispune această discriminare, atunci favorizează în mod clar asimilarea.

Iar minoritatea se vede obligată să se apere de acest lucru prin autodiscriminare. După cum am văzut, această formă a discriminării este fundamental democratică și nu prezintă nici un dezavantaj real pentru majoritate. Faptul că o minoritate dorește să utilizeze propria limbă nu împiedică nici în cea mai mică măsură majoritatea în a folosi, la rîndul ei, propria limbă. Dreptul nediscriminatoriu de utilizare a limbii materne, desigur, este aplicabil numai dacă sfera publică se adaptează în mod spontan la diversitatea lingvistică a societății (așa cum se întîmpla în societățile premoderne), adică funcționarii publici (în cel mai larg sens al cuvîntului) sînt capabili să folosească la un nivel satisfăcător toate limbile mai importante vorbite în comunitatea politică dată. Acest lucru nu poate fi considerat nedrept de nici una dintre părți, fiindcă este total reciproc, adică este valabil în aceeași măsură pentru majoritate și minoritate, cealaltă limbă fiind vorbită de fiecare numai în timpul exercitării profesiunii lor și numai în contactul cu persoane din cealaltă comunitate lingvistică, cu membrii propriei comunități lingvistice ei folosind, firește, propria limbă, iar în viața privată putînd să aleagă liber limba conversației. Astfel cele două comunități lingvistice și membrii acestora pot deveni realmente egale. Pînă la nivelul la care autodiscriminarea comunității minoritare nu mai limitează nici șansele de afirmare a persoanelor din majoritate în cadrul comunității minoritare. Dacă un intelectual de origine română, dar care cunoaște excelent limba și cultura maghiară, candidează pentru postul de conducere al unei instituții culturale maghiare, trebuie să obțină postul, la fel cum un maghiar care cunoaște mai temeinic limba și cultura română decît cei de origine română și candidează pentru postul de conducere al unei instituții culturale române ar trebui să obțină acest post.

Cît timp, însă, toți membrii minorității au obligația de a-și însuși limba majorității, iar însușirea limbii minorității nu este obligatorie nici chiar pentru funcționarii publici aparținînd majorității, minoritatea este în mod evident victima unei discriminări negative. Această discriminare este cea mai vizibilă în cazul elevilor școlilor cu predare în limbile minorităților, care sînt nevoiți să aloce învățatului, în medie, o zi în plus pe săptămînă, iar la bacalaureat și admitere au un examen în plus de susținut față de membrii majorității care optează pentru aceeași profesie. Iar dacă doresc să-și continue studiile în instituții de învățămînt în limba majorității, trebuie să concureze cu membrii majorității, dintr-o poziție defavorabilă din punct de vedere lingvistic. Surplusul de încărcare este atît de mare, încît, mai ales în cazul copiilor cu capacități mai reduse, tentația optării pentru școlile majorității este foarte mare, iar această opțiune conduce la abandonarea parțială sau totală a identității originale. Presiunea continuă rezultată din această situație - în paralel cu slăbirea (dealtfel salutară) a componentei etnice a identității cultural-lingvistice (care este o tendință globală) - poate accelera în mod spectaculos procesul de asimilare a minorităților.

Pentru că asimilarea ar „rezolva” într-adevăr problema amintită.

Dar dacă minoritatea cultural-lingvistică este la fel de atașată de propria identitate ca și majoritatea (ceea ce este, din nou, o tendință globală), acest drept nu i se poate nega prin argumente democratice.

În plus, autodiscriminarea minorităților nu diferă cu nimic de autodiscriminarea prin care majoritatea s-a diferențiat pe sine de cetățenii de naționalitate diferită a altor țări atunci cînd a constituit propriul stat „național”. Dacă prima formă de autodiscriminare este „discriminare” și „separatism”, atunci și cea de-a doua poate fi considerat㠄discriminare” și „separatism” (chiar cu efect retroactiv).

Nu este clar, însă, ce anume dă granițelor unei țări - trasate, în fiecare caz, mai mult sau mai puțin arbitrar - puterea magică de a transforma dintr-o dată autodiscriminarea democratică („separatismul”) - în înăuntrul ei - în ceva antidemocratic. Dacă cei care trăiesc între anumite granițe nu s-ar putea deosebi pe sine de majoritate, practic nu ar avea altă soluție decît asimilarea sau desprinderea de statul respectiv. Exercitarea drepturilor cultural-lingvistice este posibilă numai și numai prin cea de-a doua opțiune. Deci, în ultimă instanță, „dezagregarea statului” rezultă din mistificarea granițelor statale și „interzicerea” concomitentă a autodiscriminării comunităților cultural-lingvistice, și nu din autodiscriminare în sine.

Diversitatea etnică, lingvistică, religioasă este o realitatea obiectivă. Conflictele nu se nasc din autodiscriminare, ci din nerecunoașterea deosebirii ca fapt obiectiv. Ajunge să privim harta. Nu există conflicte - care amenință să degenereze în înfruntări sîngeroase - în nici un stat în care deosebirea cultural-lingvistică este recunoscută ca fiind legitimă. (Nici măcar în Canada, care se află de decenii în pragul dezagregării!) Și există peste tot unde exprimarea deosebirii este împiedicată.

2.
Desigur, există și o altă formă de discriminare, prin care majoritatea discriminează minoritatea pe baza unor proprietăți congenitale și „neasimilabile” sau considerate a fi astfel: culoarea pielii, originea de sînge etc. În aceste cazuri, între majoritate și minoritate nu există o diferență lingvistică sau culturală considerabilă (cel puțin, nu mai mare decît în cadrul unei comunități cultural-lingvistice considerate omogenă), însă diferența rasială sau etnică se manifestă perceptibil pentru oricine prin trăsături corporale sau stereotipii comportamentale. Majoritatea încearcă - sub semnul unor interese material-existențiale cît se poate de concrete - să excludă din comunitatea politică minoritatea asemănătoare din punct de vedere cultural. Contestă anumite drepturi fundamentale și cetățenești ale acesteia. În acest caz, interzicerea discriminării este într-adevăr dezirabilă, ceea ce reiese și din faptul că minoritatea însăși cere desființarea discriminării negative. Discriminarea se îndreaptă și în acest caz împotriva comunității, însă desființarea ei este posibilă și la nivel individual, deoarece pentru ca interdicția să poată fi aplicată, comunitatea respectivă nu trebuie să se autodiscrimineze în sensul prezentat mai sus. Diferențierea este determinată de trăsăturile antropologice, culoarea pielii, elementele comportamentale specifice.

La fel și în cazul minorităților cultural-lingvistice, discriminarea negativă nu este îndreptată împotriva individului, ci împotriva comunității. În cazul acestor comunități, însă (mai ales în condițiile bilingvismului), apartenența la comunitate nu este atît de evidentă și, ceea ce este mai important, poate fi modificată. În principiu, o persoană își poate schimba limba și cultura fără a păstra urme sesizabile ale identității anterioare. Ceea ce nu este valabil în cazul caracteristicilor identitare codificate biologic. Statele „naționale” din Europa Centrală și de Est se declară cu predilecție a fi formații cultural-lingvistice. Aici xenofobia nu urmărește excluderea grupurilor considerate străine, ci asimilarea acestora. Aceste societăți sînt „adoptive”. Excluderea este doar un instrument al „adoptării”. Aceasta este cauza pentru care în aceste comunități, interzicerea discriminării față de persoană nu desființează inevitabil și discriminarea negativă în sine, ci dimpotrivă, chiar o întregește, căci scopul discriminării, în acest caz, este tocmai forțarea asimilării. Faptul că o persoană poate ocupa anumite posturi numai dacă aparține majorității, din punct de vedere al formei nu este discriminare, fiindcă grație sistemului de numiri, pe de o parte, nimeni nu trebuie să declare acest lucru, iar pe de altă parte, dacă un individ se asimilează în cultura majoritară, nimic nu mai împiedică ocuparea postului de către acesta. (Adversarii „discriminării” nici nu protestează față de acest tip de diferențiere, deși - în România, de pildă - există nenumărate exemple în acest sens). Deci, diferențierea - cel puțin în faza de asimilare - într-adevăr nu se îndreaptă împotriva persoanei (adică a „originii” de sînge), ci împotriva comunității cultural-lingvistice a acesteia. Naționaliștii români sau maghiari, după cum declară chiar ei în mod explicit, nu au nici o obiecție față de maghiari sau români, dacă aceștia devin „buni” români sau „buni” maghiari, adică învață să urască la fel de „sincer” pe maghiari, respectiv pe români ca ei înșiși. Deoarece acest tip de identitate, în principalele sale aspecte, se „bazeaz㔠pe negarea identității maghiare (și viceversa), dubla identitate este exclus㠄din principiu”: fie urăști maghiarii și iubești românii, fie urăști românii și iubești maghiarii, nu există cale de mijloc, „nu se poate” amîndouă deodată.

Asimilarea este însă un lucru paradoxal. Asimilarea „străinilor” este rentabilă pentru majoritate numai atît timp cît existența străinilor ameninț㠄identitatea” statului. După ce s-a înfăptuit asimilarea, adoptarea („includerea”) trebuie să fie urmată imediat de excludere. Fiindcă iese la iveală faptul că asimilații (prin situația lor specifică) și-au însușit rolurile forțate asupra lor mult mai bine decît majoritatea asimilatorilor care trăiesc în adăpostul siguranței de sine date de comunitate, astfel că asimilații vor deveni suprareprezentați în domenii-cheie (sau considerate a fi domenii-cheie) ale vieții sociale și, prin urmare, „consumă aerul” asimilatorilor.

În acest moment confruntarea cultural-lingvistică este înlocuită de cea „etnică”.

Sînt ferm convins că dacă asimilarea maghiarilor din România ar fi decurs cu rapiditatea furtunoasă planificată de naționaliștii români, societatea română de astăzi ar fi preocupată de identificarea „maghiarilor clandestini”, la fel cum societatea maghiară îi caută pe evrei. Fiindcă în perioada asimilării, expansiunea română ar fi însemnat însușirea funcțiilor culturale maghiare, cîștigarea de teren practic fără concurență de către intelectualitatea română (ceea ce s-a și întîmplat sub Ceaușescu). În același timp, maghiarii ar fi fost obligați să facă față unei concurențe acerbe și ar fi acaparat tot mai multe funcții intelectuale române din fața intelectualității românești mult diluate, semiculte, complacente. „Abuziv”, desigur! Putea deci să înceapă vînătoarea de vrăjitoare, în cursul căreia chiar asimilanții maghiari s-ar fi întors împotriva celor excluși, ba mai mult, ar fi încercat să fie mai gălăgioși decît „românii români”, căci societatea română i-a socializat pe sentimentul urii față de maghiari. Dar în scurt timp ar fi realizat că oricînd poate veni rîndul lor. Și atunci nu ar mai fi avut altă scăpare decît un fel de „solidaritate maghiară”. S-ar urî unii pe alții și s-ar urî și pe sine, dar situația comun㠄i-ar fi mînat în aceeași turmă”, adică atacurile împotriva lor ar provoca „reacții comunitare” evidente. Identificarea lor ar fi cu atît mai ușoară cu cît numeroase elemente neconștientizate ale culturii anterioare s-ar fi păstrat și în procesul schimbării limbii și a culturii. Treptat, ar deveni schizofrenici în adevăratul sens al cuvîntului, ar continua să nu se definească pe sine ca aparținînd unui grup minoritar, căci tocmai părăsind grupul minoritar au devenit români, și totuși, atacurile antimaghiare i-ar îndemna tot timpul la proteste „autodemascante”. Adică, în acest sens particular al cuvîntului, ar deveni într-adevăr „neasimilabili”. Reacțiile perfect identificabile, „specifice rasei” i-ar identifica drept străini la fel ca și culoarea pielii. În acest caz, în principiu, interzicerea discriminării ar fi într-adevăr suficientă pentru desființarea situației de defavorizare. Însă, pentru a interzice o discriminare, trebuie să identificăm grupul discriminat. Iar grupul trebuie să-și nege propria existență. Iar prin acest lucru, în ochii majorității, recunosc tocmai faptul că acest grup există și mai mult, „comploteaz㔠în secret împotriva majorității. (Ceea ce este chiar nevoit să facă în anumite privințe.) Astfel, interzicerea discriminării ar avea ca efect amplificarea în continuare a sentimentelor antiminoritare.

Și astfel s-a și format cercul vicios din care evreii, aflați într-o situație similară, în pofida inteligenței lor ieșite din comun, nu reușesc să evadeze - nicăieri în lume.

Deci, în realitate, asimilarea maghiarilor de peste hotare nu ar rezolva nimic.

În cazul minorităților cultural-lingvistice, din fericire, acest cerc vicios poate fi evitat. Deoarece, aparent paradoxal, există o posibilitate pentru eliminarea discriminării: 1. autodiscriminarea grupului, iar în continuare, 2. interzicerea discriminării grupului de către alte grupuri. Al doilea pas înseamnă în practică faptul că grupul în cauză este recunoscut ca fiind egal din punct de vedere juridic cu alte grupuri ale societății. În opinia mea, aceasta este singura soluție echitabilă, și din acest motiv, acceptabilă și pe termen lung.

Cele două forme ale discriminării, după cum reiese și din cele de mai sus, se manifestă pe două nivele bine delimitate. Pe nivel inferior, la nivelul comunităților cultural-lingvistice („națiunile culturale”, „naționalitățile”), statul recunoaște dreptul la (auto)discriminare, iar la nivelul comunității politice (al „națiunii politice”), introduce interdicția discriminării.

3.
Însă comunitatea culturală poate fi mai largă decît comunitatea politică (în cazul în care o anumită comunitate cultural-lingvistică trăiește în mai multe state) sau mai restrînsă (dacă este minoritatea unei singure țări). Dacă în cursul istoriei, minoritățile din afara granițelor statului au contribuit activ la susținerea și apărarea statului respectiv și din punct de vedere cultural formează în continuare parte din majoritatea fondatoare a statului, atunci este de înțeles că statul respectiv, a cărui politică este influențată hotărîtor de comunitatea cultural-lingvistică majoritară, se simte dator față de aceste comunități, ajunse într-o situație defavorabilă în urma condiției de minoritate. Iar față de alte comunități nu se simte dator.

Întrebarea fundamentală este, deci, următoarea: dacă membrii unui grup care se autodefinește ca fiind diferit se susțin reciproc în mod preferențial, prin acest lucru ei discriminează persoanele care nu fac parte din grup sau nu? Adică, ce se întîmplă atunci cînd un stat extinde solidaritatea intrastatală asupra unui anumit grup cultural-lingvistic din afara granițelor, mai concret: dacă desființează anumite aspecte ale discriminării valabile pentru străini. Și în același timp le menține pentru alte grupuri cultural-lingvistice. Poate fi discriminativă în sensul „diferențierii defavorabile” desființarea discriminării în sensul „diferențierii defavorabile”? Pot exista obiecții împotriva acestui lucru?

Eu cred că nu. Sau dacă da, numai în aceeași măsură ca în numeroase alte cazuri. Statul are dreptul incontestabil de a extinde asupra anumitor străini avantajele aferente cetățeniei sau o parte dintre aceste avantaje, sau să le acorde anumite avantaje care nu sînt disponibile cetățenilor (vezi: politica de imigrare, reglementări privind șederea străinilor, azil politic etc.). Deoarece în cazul anumitor state numărul solicitanților depășește posibilitățile statului respectiv, statul este nevoit să trateze diferențiat solicitanții. Și această diferențiere este întotdeauna favorabilă pentru unii și defavorabilă pentru alții. Depinde de criterii.

Legea privind statutul juridic special al maghiarilor din țările vecine acordă în primul rînd avantaje cultural-lingvistice pentru persoane care în propria lor patrie suferă de dezavantaje cultural-lingvistice, și nu acordă aceste avantaje celor care nu suferă de asemenea dezavantaje. Prin ce se deosebește acest lucru - să zicem - de judecarea solicitărilor de azil politic? Unde este discriminarea negativă?

Este o altă problemă faptul că, dacă nu vrea să se confrunte cu conflicte serioase, lumea va trebui să desființeze mai devreme sau mai tîrziu și reglementările discriminative legate de cetățenie. Sistemul mondial trebuie să se dezvolte deja în deceniile următoare înspre formarea statului mondial. Altfel nu vor putea fi soluționate problemele globale ale sistemului mondial. Dar acest lucru poate fi înfăptuit numai treptat. Așadar, reforma radicală a dreptului internațional devine, mai devreme sau mai tîrziu, inevitabilă. Legea statutului din Ungaria este un experiment care poate fi instructiv și în privința acestei reforme.

În cadrul Uniunii Europene însă, desființarea discriminării și-ar pierde într-adevăr sensul, fiindcă aici comunitățile maghiare care trăiesc în diferite state ar fi reunite în cadrul aceluiași stat. În aceste circumstanțe, protecția minorităților ar deveni sarcina comunităților locale și în absența statelor naționale ultracentralizate care ar putea limita aspirațiile minorităților, problemele acestora s-ar rezolva în mod spontan.

Pînă atunci, însă, legea este necesară. Fiindcă scopul legii nu este adîncirea diferențelor dintre grupurile cultural-lingvistice din țările vecine, așa cum au afirmat mai multe persoane, ci tocmai reducerea presiunii asimilatoare. Rezistența față de această lege indică faptul că intelectualitatea din aceste state încă nu a renunțat la visul asimilării minorităților, ci doar ar dori să înlocuiască metodele brutale și fățișe de pînă acum cu altele, „civilizate” și „mai umane”. Și manifestă în continuare aversiune față de soluțiile care ar frîna într-adevăr asimilarea.

Acuzația de discriminare negativă nu stă în picioare. Statul ungar nu adoptă reglementări discriminatorii față de cetățenii români, sîrbi, slovaci, ucraineni din afara granițelor sale, iar în cazul maghiarilor nu face altceva decît să desființeze o parte (nu prea însemnată) din cele existente, contrabalansînd astfel presiunea discriminatorie pe care o suferă în continuare aceste comunități în statele respective.

Dar în orice caz, legea poate fi privită doar ca o situație tranzitorie și poate fi valabilă numai pînă cînd toate statele implicate vor fi incluse în Uniunea Europeană. Și de fapt nici nu este altceva decît îndeplinirea unilaterală a obligațiilor asumate de Ungaria în tratatele de bază. Cei care o adoptă ar trebui neapărat să sublinieze aceste fapte. La fel și faptul că soluția finală, evident, nu este legea statutului, ci soluționarea echitabilă a problemei minorităților, ceea ce este posibilă, în perspectivă, pe baza reglementărilor unionale.

1947, Căpeni (jud. Covasna), Brassói Lapok, redactor; Liget (Budapesta), colaborator; Universitatea București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, lector; A gyûlölet terhe, Budapesta, 2000, Kossuth-paradoxon, Cluj, 2001.


Traducerea: VENCZEL Enikő
2001.05.14.

articolul în format *.pdf