Caius DOBRESCU
Aspirații regionale și politici identitare
Forum 
Un cal de bătaie favorit al jurnaliștilor care îl atacau cu înverșunare pe dl. Emil Constantinescu în ultimul sfert al mandatului său prezidențial era reprezentat de presupusele sale veleități de a deveni lider regional. În viziunea criticilor săi corporați, ambițiile pe care fostul șef al statului le-ar fi nutrit în această direcție nu făceau decît să sublinieze lipsa de realism și pragmatism care ar fi caracterizat guvernarea din perioada 1996-2000. Să visezi la statutul de prim-între-egali în spațiul sud-est european ar reprezenta, conform unei opinii curente între comentatorii politici români, un simptom de alienare față de evidențele unei mereu-nedepășite crize economice și sociale care amenință să așeze România pe orbita subdezvoltării cronice.

Este evident, însă, că, indiferent de eventuale orgolii sau veleități, tema hegemoniei regionale nu putea viza doar o agendă personală, ci mai degrabă un proiect ambițios și inevitabil colectiv de a pune în valoare resursele naturale, economice, demografice, sociale, militare sau culturale care ar putea îndreptăți România să aspire la un asemenea statut. Dimensiunea contează, chiar dacă tot mai puțin, într-o lume în care tehnologia informatic㠄dezlănțuit㔠modifică rapid realitățile geo-politice. Or, ajunge să te uiți pe hartă pentru a înțelege că, din acest punct de vedere, România are, ca să spunem așa, o carte de jucat.

Dacă este adevărat că performanțele economice foarte slabe nu sînt o bază pentru a susține un asemenea statut politic, diplomatic, militar, este oare greșit să credem că mobilizarea încrederii în sine, prin invocarea, printre altele, și a criteriului dimensiunii și resurselor, nu ar putea contribui eficient și la o evoluție economică mai încurajatoare? Este, presupun, rolul președinților să propună proiecte de viitor și modalități de reconstrucție a identităților colective și, din acest punct de vedere, era legitim (și putea fi chiar productiv) ca dl. Constantinescu să le sugereze cetățenilor României că, în mod potențial, țara în care trăiesc are resurse pentru a juca un rol determinant în această regiune. Cu atît mai mult cu cît antecedentele democratice și liberale ale fostului lider de la Cotroceni reprezentau garanții că domnia-sa nu s-ar fi putut gîndi la o supremație românească în Balcani de tipul celei ce se poate regăsi în delirurile legionare ale tînărului Emil Cioran, ci doar la faptul că țara noastră ar putea deveni un foarte important (și poate chiar principalul) agent dinamizator al proceselor de liberă circulație a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor, de democratizare, descentralizare și construcție de securitate din această regiune.

Dacă asemenea aspirații regionale pot părea, judecînd în funcție de datele imediate, nerealiste, oare respingerea lor viscerală reprezintă o dovadă de realism sau mai degrabă de lipsă de imaginație prospectivă? Dacă apelul la nevoia de demnitate și de, vorba clasicilor, „glorie” poate părea ridicol cînd vine din partea unui guvern incapabil să pună bazele unei creșteri economice sănătoase, oare respingerea de plano a unor asemenea idealuri este ea acceptabilă, credibilă, atunci cînd este practicată de „formatori de opinie” în general incapabili să propună proiecte de viitor?

Nu mică va fi mirarea presupusului meu cititor cînd va afla că am făcut această introducere pentru a ajunge la Proiectul de Lege privind maghiarii din țările vecine, publicat de revista Provincia în numărul precedent (5/2001, pp. 2-3), și pe care Parlamentul de la Budapesta se pregătește să-l voteze în viitorul apropiat. Ce legătură poate exista între micile aspirații de mărire ale României și acest document atît de prezent în dezbaterea publică din toate statele implicate (sau afectate)? Conexiunea a apărut în mintea mea în clipa cînd am citit primul articol din primul capitol („Dispoziții generale”) al Proiectului: „Valabilitatea legii se întinde asupra acelor persoane de naționalitate maghiară și fără cetățenie ungară cu domiciliul în Republica Croația, Republica Federativă Iugoslavia, Republica Austria, România, Republica Slovenia, Republica Slovacă sau Ucraina/…/”. Ajutat și de harta cu oportunitate „îngropat㔠de editori în corpul textului Proiectului de lege, am realizat cu claritate extraordinara poziție strategică a Ungariei, plasată între Occidentul dezvoltat, de care o leagă nu doar proximitatea teritorială, dar și istorică și culturală cu Austria (și, prin aceasta, cu Germania, motorul economic al Uniunii Europene), zona gri a lumii comuniste, în care evoluează (cu perspective de viitor totuși sensibil diferite), Slovacia, Croația, Slovenia sau România, și spațiul de influență economică și politică al Federației Ruse, de care ține Ucraina vecină.

Trebuie să precizez că nu am perceput această centralitate a Ungariei în primul rînd în termeni geo-politici sau geo-strategici convenționali. Mi s-a părut că singularitatea sau, în orice caz, caracterul special al poziției sale este dat de îmbinarea a două elemente esențiale: 1) caracterul foarte avansat al reformelor de piață, care a generat deja economia cea mai dinamică și cu cele mai bune perspective de integrare europeană din întreaga sferă a Europei postcomuniste; 2) faptul că Ungaria este legată de toate țările vecine prin existența, pe teritoriul acestora, a unor minorități maghiare istorice, bine structurate și foarte active în plan politic dar și economic. Înăuntrul acestui sistem de referință, Ungaria are toate elementele ca, din perspectiva procesului de extindere europeană și de reconfigurare a relațiilor de putere între Aliații Occidentali și Federația Rusă, să joace un rol de lider regional. Pentru aceasta, însă, este esențial ca maghiarii care trăiesc în statele învecinate să devină intermediari activi, factori catalizatori ai fluxurilor de investiții, ai relațiilor economice, ai procesului de construire a încrederii politice, ai (nu în ultimul rînd) schimburilor culturale. Judecînd în termeni pragmatici, toate aceste comunități ar avea foarte mult de cîștigat, sub aspectul drepturilor lor colective, dar și sub aspect economic, din îndeplinirea unei funcții de intermediere. Un asemenea aranjament le-ar da, de altfel, ocazia să rămînă loiale statelor ai căror cetățeni sînt, contribuind în același timp la prestigiul politic al națiunii-mamă (prestigiu care are toate șansele să se traducă în termenii creșterii și prosperității).

În opinia mea, încercarea Parlamentului de la Budapesta de a oferi o soluție juridică statutului maghiarilor din țările vecine este o parte a procesului de redefinire a identității ungare pe eșichierul est- european. Semn că, după o perioadă în care dezvoltarea sa s-a produs în tiparele „previzibile” ale condițiilor impuse de integrarea în NATO și în UE, țara vecină începe să-și permită luxul creativității și inovației în domeniul construcției politice. Revenirea în dezbaterea publică a temelor legate de dramatica non-suprapunere a granițelor statale și a granițelor etno-culturale ale națiunii maghiare este o dovadă că Ungaria își pune problema redefinirii identitare și, totodată, că este conștientă de faptul că poate deja gestiona în plan regional forța și prestigiul generate de succesul reformelor sale economice și politice.

Dificultățile care stau în calea dobîndirii unui statut de lider regional sînt legate de faptul că, pentru a-și actualiza potențialitățile, Ungaria ar trebui să găsească formula de a-și normaliza și activa relațiile cu comunitățile maghiare din țările învecinate în așa fel încît acest proces să nu dăuneze ci, dimpotrivă, să consolideze relațiile de încredere cu țările vecine. Un asemenea obiectiv impune, mai departe, o înțelegere complet nouă despre ceea ce s-ar putea numi (cu un termen împrumutat din slang-ul specialiștilor) managementul propriei identități. Politicile de omogenizare, regularizare, centralizare, fie ele administrative sau culturale, care caracterizează construcția națiunii începînd cu secolul al XIX-lea devin complet contraproductive într-o epocă și într-un context geo-politic în care puterea nu este dată de un control autoritar și sistematic asupra resurselor, ci de accesul continuu și prompt la fluxurile informaționale, de adaptarea rapidă la situații noi și de capacitatea de a intemedia, de a pune în relație entități sau oportunități în plan politic, economic sau cultural.

În accepțiunea clasică, ordinea presupune integrarea tuturor elementelor în aceeași rețea, cu un centru bine definit sau, în orice caz, de a le menține în același spațiu, controlîndu-le limitele de expansiune (sau și una și alta). Într-o accepțiune mai adecvată realităților anului 2001, ordinea presupune păstrarea unui echilibru complex și plural, bazat pe asocieri din-aproape-în-aproape, și care te obligă la o atitudine activă și creativă, fiindcă nici o soluție nu poate fi considerată în mod realist ca bună o dată pentru totdeauna. Am putea probabil să folosim termenul de „postmodern” pentru a descrie acest al doilea model, dar, în opinia mea, ar fi contraproductiv, fiindcă asta ar crea impresia falsă că știm despre ce vorbim, că am pus un diagnostic sau am dat o rețetă. În fapt, un asemenea mod de auto-gestiune și auto-guvernare presupune un foarte mare efort de elaborare intelectuală, de adaptare emoțională și de flexibilizare a creării deciziei - pe care vehicularea conceptului-panaceu de „postmodernism” ar tinde să-l oculteze.

Toate țările din spațiul est-european vor trece prin aceste transformări - a căror dificultate și complexitate rezultă și din faptul că ele sînt departe de a se fi desăvîrșit chiar și în Europa Occidentală. Cu toate acestea, Ungaria pare să se afle în situația de a putea să facă saltul mai repede și, ca să spun așa, mai departe decît celelalte state din zonă, tocmai datorită celor două caracteristici pe care le-am amintit mai sus: remarcabilul avans al transformării sale economice, politice, sociale, pe de o parte, și faptul că o foarte mare parte a maghiarimii, definite în termeni etnici și culturali, se află în afara granițelor țării. Cu alte cuvinte, Ungaria nu poate să ajungă la o formă de unitate națională în termeni clasici, și, pentru a-și realiza obiectivele de coerență și consistență, trebuie să adopte alte concepte și alte instrumente de realizare a coerenței și consistenței. Remarcabila capacitate de adaptare și înnoire de care societatea maghiară a dat dovadă pînă acum ar putea fi luată în calcul ca o dovadă a faptului că, în Ungaria, o asemenea evoluție are premise serioase de a se realiza.

Care este semnificația preconizatei Legi a minorităților, în acest context? Unii analiști au văzut în ea opțiunea clară pentru conceptul națiunii unitare și omogene - un semnal de întoarcere la universul conceptual al secolului al XIX-lea. Dl. Gabriel Andreescu percepe acest proces drept o amenințare directă la adresa progreselor făcute pînă acum, în plan regional și european, în privința drepturilor omului și a protecției minorităților. Dl. Borbély Zsolt Attila găsește, dimpotrivă, un prilej de satisfacție în ceea ce consideră a fi asumare publică a unui concept integrator și unificator al națiunii maghiare. În opinia mea, atît pesimismul primului autor, cît și optimismul celui de-al doilea ignoră caracterul compozit, „tranzacțional” al proiectului de lege. Mi se pare evident că, în pofida faptului că principalii actori ai scenei politice maghiare vor susține, după toate aparențele, legea, aceasta nu reflectă o viziune unitară, clar conturată asupra viitorului națiunii. Și aceasta pentru că, pe de o parte, procesul de elaborare conceptuală este în curs și pînă și cei mai fermi conservatori trebuie să țină cont de filosofia și legislația europene, iar pe de altă parte, pentru că modalitățile de a defini și înțelege națiunea diferă la Budapesta tot atît de mult pe cît diferă la București, chiar dacă purtătorii unor puncte de vedere diferite/contrarii nu realizează sau nu vor să realizeze întotdeauna ce îi desparte.

În opinia mea, Legea care va fi votată va fi încă și mai ambiguă decît prezentul proiect, dar tocmai această ambiguitate, ca semn al deschiderii, al flexibilității, va trebui considerată drept un semn bun atît pentru țările vecine, care nu se vor vedea silite să reacționeze cu mijloace similare față de o reală sau presupusă resuscitare a unui pan-maghiarism agresiv, cît și pentru Ungaria însăși, care își va păstra astfel prestigiul de avangardă a Europei în spațiul nostru geo-politic și șansele de a accede la sus-amintitul statut de lider regional.

Principalul meu argument pentru a vorbi despre ambiguitate și indeterminare este faptul că, deși legea face în mod constant trimiteri la o politică culturală, ea nu este (și nici nu avea cum să fie) definită în acest text juridic. Legea configurează doar infrastructura politicii culturale, or, în perspectivă, esențială va fi tocmai formularea acesteia. Cu alte cuvinte, mesajul pe care îl va trimite Budapesta prin canalele pe care le instituie (și) prin prezenta lege, către comunitățile maghiare din statele vecine, către statele vecine însele și, nu în ultimul rînd, către Uniunea Europeană va fi unul al pateticei afirmări de sine, al eroismului milenar, al identității străvechi și omogene sau, mai degrabă, va fi un mesaj liberal, al destinderii, al realismului și eficienței, al diversității și respectului alterității, al creativității pașnice, al asumării profunde a valorilor europene ale democrației și toleranței?

Avînd experiența unei șederi de aproape un an la Budapesta (1996-1997), eu unul sînt convins că opțiunea va merge, în mod preponderent, către „interfața prietenoasă”. Dar analiza viitoarei politici culturale a guvernului/guvernelor de la Budapesta va reprezenta, oricum, un exercițiu pe cît de necesar pe atît de interesant. Un eșantion imediat (chiar dacă minimal) ar putea fi dat chiar de programele centrelor culturale maghiare din țările învecinate, dar și din marile capitale europene. O analiză de conținut a acestor programe, pe ultimii zece ani, ar fi, cred, extrem de interesantă pentru a înțelege conturarea noului discurs identitar maghiar și pentru a estima posibilitatea ca acesta să devină, în perspectivă, mai închis sau mai deschis. O asemenea analiză ar fi extrem de relevantă atît pentru faptul că ar aduce elemente esențiale în înțelegerea proceselor mai largi în care prezenta lege se înscrie, cît și pentru că ar demonstra legătura esențială care există în acest moment între politicile culturale și elaborarea conceptelor de politică externă, de securitate sau chiar economice, financiare și comerciale. Revista Provincia ar putea oferi un cadru foarte potrivit pentru inițierea unei astfel de analize - poate chiar prin plasarea într-o perspectivă comparativă, româno- maghiară.

O ultimă observație: e foarte probabil că ideea unui rol-cheie al Ungariei în politicile regionale va îngrijora unele dintre țările vecine chiar mai mult decît „amestecul în treburile interne” prin protecția minorităților maghiare. Trebuie să spun, însă, că, în opinia mea, acest rol regional este strîns legat de adîncirea și accelerarea proceselor de integrare europeană în această parte a lumii. Dacă Budapesta se va afla în centrul unei rețele de schimburi intensive de tehnologie, informație, mesaje politice, bunuri, servicii și persoane între Europa (și în special spațiul economic german) și țările din zonă întîrziate în procesul integrării, aceasta va fi dovada că integrarea însăși continuă și că este un proces viu, nu o simplă retorică lemnoasă. Din perspectiva României (fatalmente excentrică, sub aspect geo-politic), o asemenea dinamică ar fi esențialmente pozitivă: Budapesta ca centru activ al unei rețele pan-europene înseamnă o substanțială apropiere de Europa însăși. În acest context, așadar, nu eventuala aspirație a Ungariei de a-și asuma un rol regional ar trebui să ne îngrijoreze, fiindcă această asumare este direct și indisolubil legată de o evoluție democratică, liberală, plurală, deschisă a politicilor identitare maghiare. Mai degrabă îngrijorătoare ar fi (ca și în cazul românesc evocat la începutul articolului) lipsa aspirației și imaginației politice, care ar duce la perpetuarea autocentrării obsesive și autoizolării „metafizice”.

1966, Brașov; Universitatea Transilvania, lector; Semizei legați și rentieri, 2001, București.


2001.05.14.

articolul în format *.pdf