BODÓ Barna
Autonomia teritorială și minoritățile
Ardealul politic 
Una dintre problemele recurente ale anilor ’90, relevantă atît din punct de vedere normativ, cît și practic, este: în ce măsură și pe ce termen este capabilă democratizarea generală a țărilor regiunii Europei Centrale și de Est să satisfacă revendicarea legitimă privind libera alegere a identității a comunităților naționale minoritare și/sau a membrilor acestora. Libera alegere a identității - citîndu-l pe Bíró Gáspár - este inseparabilă de dreptul la autodeterminare. Deci, „trebuie să abandonăm principiul egalității abstracte în drepturi a minorităților”, pentru că nu numai în Europa Centrală și de Est, intolerantă și încărcată de prejudecăți, ci chiar și în societățile cu tradiție democratică, minoritățile trebuie să aibă o oarecare „instituție publică cu competențe de autoritate publică”.

În cadrul discuțiilor din Provincia în jurul Legii statutului, chiar doi autori - Bakk Miklós și Molnár Gusztáv - ridică problema: în ce măsură autonomia unui teritoriu, a unei regiuni - în cazul nostru, Voivodina - schimbă imaginea de viitor a minorității care trăiește acolo? Bakk Miklós semnalează faptul că modernitatea a dedublat relația noastră față de națiunea privită ca o comunitate; apartenența conștientă-voluntară (la ceva) este opusă ideii de comunitate organică. Această dedublare conduce (și) la pluralismul imaginii de viitor a minorităților, în funcție de modul în care construcția politică ia în considerare loialitățile individuale/comunitare. Cu certitudine, Bakk Miklós formulează problema centrală a discuțiilor asupra legii statutului atunci cînd afirmă: „dăinuirea și reproducerea culturală a maghiarimii de peste hotare devin posibile tocmai printr-o dezvoltare politică divergent㔠(Provincia, nr. 5/2001).

Putem vorbi de două imagini de viitor, putem chiar argumenta deosebirile dintre cele două: într-unul din cazuri, devine primordială relația cu țara-mamă, iar în celălalt, cetățenia. Prin această alternativă însă, prin posibilitatea de a alege una din aceste imagini de viitor cu excluderea celeilalte, discuția poate devia într-o direcție care, pesemne, ar ascunde esența problemei. Și nu pentru că ar trebui să supunem dezbaterii și ce anume înțelegem prin națiune maghiară unitară (vezi: Molnár Gusztáv, Provincia nr. 5/2001), ci pentru că (re)integrarea aflată pe ordinea de zi contează în mod declarat pe faptul că maghiarimea de peste hotare - va rămîne în habitatele actuale. (Re)integrarea culturală universală a maghiarimii are într-adevăr și o dimensiune politică, însă dăinuirea pe termen lung a minorităților naționale minoritare depinde în ultimă instanță tocmai de competențele de autoritate publică pe care i le poate asigura politicul societății majoritare. În lipsa subiectivității politice, dăinuirea comunităților naționale minoritare, pe termen lung, înseamnă exemplul german din regiune: întoarcerea acasă. Asumarea responsabilității guvernării de către organizațiile comunităților minoritare prezintă o problemă, și anume, că devin neputincioși tocmai în problema care este cea mai importantă pentru ei: în urma „egalizării” guvernamentale, problemele specifice ale comunității ajung pe plan secundar. Acolo unde baza colaborării guvernamentale este contractul de coaliție (în Slovacia), însuși acest contract interzice organizației minoritare chiar să pună problema autonomiei.

Ce poate însemna pentru maghiarimea din Voivodina autonomia regională planificată-solicitată? În privința drepturilor lingvistice, cu siguranță, un pas înainte. Putem presupune că legislația regională va aborda cu mai multă empatie problema minorităților - experiența conviețuirii, practic, o obligă. Cu toate acestea, chiar și la o simplă lectură a textului platformei-program de autonomie, este evident faptul că nu este vorba de minorități, nici măcar de conviețuirea între etnii, ci de autoconstrucția unei regiuni, individualizate de istoria și particularitățile sale, care nu dorește să renunțe - sau mai bine zis, solicită reinstaurarea statutului politic pe care l-a avut, într-o altă formă, în trecut. Întrebarea, desigur, este dacă autonomia regiunii va servi cauza minorităților, dacă o va apropia de țel, de realizarea cadrului instituțional al subiectivității politice. Aici aparține și problema cerinței de descentralizare, pusă pe tapet de Daniel Vighi. Acceptarea autonomiei teritoriale sau descentralizarea este, într-adevăr, o condiție necesară pentru exercitarea drepturilor minoritare (în privința proceselor politice și a șabloanelor mentale) - dar nimic mai mult. Putem aminti ca exemplu situația din Belgia, aceasta fiind și cea mai apropiată în timp: nu regionalizarea a ajutat la elaborarea structurii care asigură subiectivitatea politică privind minoritățile naționale, ci invers: regionalismul a devenit cadrul pentru rezolvarea problemei minorităților.

*Președintele comisiei culturale al Consiliului Județean Timiș


Traducerea: VENCZEL Enikő
2001.05.14.

articolul în format *.pdf