Smaranda ENACHE
Regionalism și integrare
 
Odată cu decizia Consiliului European de la Helsinki, s-a creat posibilitatea reală a participării României la procesele instituționale de integrare europeană care vor conduce în final la o Uniune cu 28-30 de membri, în care vor coabita, într-o formulă pe care o sperăm flexibilă, integratoare și eficientă, o multitudine de entități distincte - state, regiuni, națiuni, naționalități, alături de o pluralitate de identități lingvistice, religioase. O nouă realitate, pe cale de emergență, apartenența României la Uniunea Europeană, ridică pentru prima oară în mod fundamental problema reformei profunde a statului. Acesta trebuie să devină un actor capabil de a face față cu succes provocărilor integrării și competiției intraunionale. Lentoarea procesului, în cazul nostru, scoate în evidență că, indiferent de elita politică care a guvernat și de toate bunele intenții pe care i le-am putea credita, un proiect coerent de adecvare la structurile suprastatale și substatale proprii Uniunii nu a fost încă formulat. Inerțialitatea, departe de a fi fost depășită, dezvăluie, în chiar aceste zile, pericolul major al eșecului integrării. Una din explicațiile inerțialității sistemice a României este absența adecvării la filosofia funcțională a Uniunii. Adoptarea formală a acquis-ului comunitar, defectuoasă pînă și ea, se dovedește a nu fi nici pe departe suficientă, de vreme ce, simultan cu adoptarea modelului supranațional s-ar impune cu aceeași urgență reforma structurală a statului însuși. Experiența românească de stagnare, chiar involuție în procesul de integrare, demonstrează că un stat hipercentralizat are slabe aptitudini de flexibilitate și este capabil de etape inerțiale de lungă durată.

Ne-am obișnuit, printr-un reflex simplificator, să vorbim despre Uniunea Europeană ca despre o entitate distinctă de componentele sale. Avem tendința de a pomeni exclusiv despre reforma globală a Uniunii și numai incidental despre reformele interne ale statelor care o compun. Evoluția internă a statelor Uniunii, de la momentul aderării lor pînă în prezent, demonstrează o schimbare majoră de paradigmă, de la statul național, relaționînd cu alte state naționale, la statul puternic descentralizat aflat în relații de tip federal sau confederal cu alte state, descentralizate și ele. „Implicațiile acestei schimbări de paradigmă sînt enorme. Dacă înainte fiecare stat tindea spre autarhie, omogenitate și, cu cîteva excepții, concentrarea autorității și puterii într-un singur centru, în noua paradigmă statele trebuie să recunoască pe lîngă interdependență și eterogenitate, faptul că centrele, dacă există, nu mai sînt unice, ci părți ale unei rețele pluricentrale, din ce în ce mai descentralizată, și că acest lucru este necesar pentru a supraviețui în noua realitate”. (Daniel J. Elazar: „De la etatism la federalism - o schimbare de paradigmă”, în Altera, nr. 6, 1997, Editura Pro Europa.)

Prin urmare, pentru a supraviețui, statele care au aderat la Uniune nu s-au limitat, așa cum cred la noi adepții statului național unitar, la adecvări legislative comunitare. Marea miză a integrării europene și succesul ei major a fost, în paralel cu construcția unei piețe comune, transformarea fundamentală a entităților statale vest-europene, în cursul căreia statul național însuși s-a metamorfozat substanțial, pentru a face față presiunii integraționiste. Delegarea de suveranitate spre nivelul supranațional s-a însoțit permanent de delegarea de suveranitate către nivelele subnaționale, respectiv regiunile, provinciile istorice sau unitățile autonome pe care, în dezvoltarea istorică, statele naționale le-au înglobat.

Dacă în momentul creării Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (1951), doar Germania era, dintre cei șase fondatori, o entitate statală federală, toate statele componente ale Uniunii aveau să treacă, succesiv, prin importante schimbări structurale interne.

Astfel, în anii ’70, Italia a inițiat sistemul regional pe care Aliații îl introduseseră în Constituția ei postbelică. Constituția Spaniei din 1978 recunoștea șaptesprezece communidades autonomas, deținînd autonomie politică și puteri legislative într-o serie de domenii, în contextul tendințelor de autonomizare a regiunilor sale periferice mai puternice din punct de vedere economic. La rîndul ei, Constituția portugheză din 1976 prevedea constituirea de regiuni administrative. Printr-o reformă regională radicală desfășurată între 1970-1988, Belgia a devenit dintr-un stat puternic centralizat, unul federal. Refoma regională franceză, care a traversat mai multe etape cu începere din 1982, în ciuda faptului că are loc într-o țară cu puternice tradiții centralizatoare, constituie un fenomen continuu, cele mai noi evoluții atingînd problema corsicană. De la aderarea în 1995 a Austriei, Uniunea are încă un membru definit explicit ca federal. Exemplele nu se opresc aici, dimpotrivă, pe măsura integrării tot mai profunde a statelor Uniunii, descentralizarea accentuată se impune pretutindeni ca model structural. Devoluția Marii Britanii, ultima din serie, este poate cea mai spectaculoasă. Dar chiar state unitare ca Finlanda și Danemarca conțin regiuni autonome, prima autoguvernarea din Groenlanda și Insulele Faeröe, cea de-a doua în Insulele Aland, unde s-a operat o vastă devoluție a autorității legislative și administrative centrale. Regionalizarea Irlandei sau a Greciei, intervenită odată cu atragerea fondurilor structurale, constituie un nou argument în favoarea reformei stucturale a statului național în contextul integrării. Regiunile devin astfel motoare ale integrării. Mai mult, deficitul democratic de care suferă Uniunea în ansamblul său, este corectat prin delegarea de suveranitate către nivele subnaționale și apropierea deciziei de cetățean.

Examinînd succint procesul de descentralizare din România, nu putem reține elemente de schimbare de paradigmă. Adoptarea legii regiunilor de dezvoltare, bugetului local și administrației publice locale nu constituie etapele unei descentralizări reale, în sensul celei prin care au trecut majoritatea statelor Uniunii Europene. Procesul de descentralizare din România, un proces pe care majoritatea elitelor politice și intelectuale actuale îl consideră suficient, vădește cel puțin o carență majoră: autonomia, în această concepție, înseamnă în realitate administrarea de la nivele inferioare a unuia și aceluiași model hipercentralist, bazat pe logica păstrării reflexului omogenizator al statului național unitar, asemănător prin filosofie cu statul din perioada dictaturii, a modelului unic, diversitatea și specificul regional, cît și energiile regionale de integrare fiind, dacă nu voit reprimate, în cel mai bun caz ignorate. Conform modelului românesc actual de descentralizare, pattern-ul administrativ central va fi implementat local, pe banii contribuabilului local, exclus din procesul decizional asupra modelului comunitar în care trăiește și pentru a cărui funcționare plătește. Un asemenea model paralizează energiile regionale necesare integrării, restrîngînd totodată, în condițiile păstrării unei structuri statale lipsite de flexibilitate, șansele de integrare ale României, în întregul său.

Filosofia unei descentralizări reale este de o cu totul altă natură. Descentralizarea trebuie să fie capabilă să conducă la autonomii în cadrul cărora, alături de elementele comune și unificatoare, să se regăsească și să fie valorizate tradiții administrative, interese, proceduri, cutume și coduri locale. Subsidiaritatea, dacă este doar un mecanism de reproducere la nivel local al unui pattern central, nu are nimic democratic și pînă la urmă nu diferă, decît din unghi ideologic, de autonomiile staliniste, create să reproducă în teritoriu modelul central, o aventură istorică ale cărei costuri de dezvoltare au fost demonstrate de prăbușirea sistemului comunist.

După cum știm, România, ca stat al unificării unor provincii istorice cu sisteme administrative diferite, a găsit prea puțin echilibrul dezirabil între elementul unificator și elementul diferențiator. Eforturile statului național au fost perpetuu îndreptate spre uniformizarea regiunilor istorice, spre impunerea unui model de construcție comunitară și de administrație publică care diferă fundamental de cele din, bunăoară, Transilvania și Banat, și într-o oarecare măsură de cel din Moldova sau Dobrogea. Dacă acest model și-ar fi dovedit eficiența și nu propensiunea spre imprevizibilitate, instabilitate instituțională și corupție, el ar fi fost îmbrățișat în provinciile istorice, fiind perceput ca ceva superior. Ceea ce nu s-a întîmplat, nici chiar la capătul unui șir de dictaturi care au debutat în 1938 și s-au încheiat în 1990, fără să afecteze substanțial diferențierile regionale.

Ca urmare, produsul eclectic al acestei omogenizări regionale este, în loc de un model funcțional, o situație provincială complicată și nefuncțională, în care coabitează, tensionat, instituții și mentalități administrativ-comunitare rezultate din dezvoltarea istorică a locului, cu modelul versatil, incoerent și imprevizibil impus de la centru.

La această ruptură civilizațională (să nu uităm că Uniunea Europeană respectă și încurajează diversitatea culturală, dar este construită în jurul unui consens civilizațional care nu admite alternative), se adaugă un fenomen nou, pe care l-am putea numi instabilitatea proiectului național. Este tot mai evident, în ultimul timp, că alternanța politică la vîrf poate induce inclusiv schimbări în orientarea consensual adoptată a României, recte proiectul integrării euroatlantice. Un îngrijorător exemplu recent este fenomenul de malaise și fatigue manifestat de actualul guvern față de simpla obligație de a se conforma logicii contractuale a Uniunii, în paralel cu formularea, în surdină deocamdată, a unor posibile alternative (care s-ar putea numi generic unirea României cu Republica Moldova). În contextul unui atare scenariu pesimist, construcția regională ar putea impune pe lista actorilor care decid marile opțiuni strategice ale României centre sau subcentre noi, capabile să contracareze tendințele de derapare de la cursul euroatlantic, în cazul cînd acestea ar surveni la centru. Provinciile de vest, puternic ancorate istoric, civilizațional și economic modelului comunitar european, ar deveni astfel o voce „salvatoare”, „trăgînd” România spre Europa.

În concluzie, am putea reține că regionalizarea efectivă este necesară, deoarece ar putea deveni una din forțele integraționiste majore, stabilizînd procesul de construcție instituțională și reformulînd în mod benefic proiectul de dezvoltare durabilă a acestei zone. Regionalizarea, ca garant al integrării, nu are cum să contravină nici aspirațiilor naționale (peste 65% din cetățeni se pronunță constant în favoarea integrării în UE și aproape 80% în favoarea integrării în NATO, în ciuda campaniilor de denigrare instrumentate constant contra acestor organisme supranaționale), nici angajamentelor asumate de țara noastră. Dimpotrivă regiunile, dotate cu puteri decizionale și administrative corespunzătoare, pot deveni „cîinele de paz㔠al integrării. Este mai puțin relevant dacă portavocea procesului de regionalizare va fi o entitate politică regională sau una națională, dar este destul de limpede că întîrzierea coagulării unei astfel de entități pune la mare risc opțiunea univocă pentru continuarea procesului de integrare euroatlantică a României, proces care, deși bazat pe consensul larg al concetățenilor noștri, nu poate deveni ireversibil decît în contexte instituționale cu risc redus, construite pe echilibrul de puteri.

1950, Târgu Mureș; Liga Pro Europa, copreședinte; fost ambasador al României în Finlanda și Estonia; România și Minoritățile, colecție de documente, Târgu Mureș, 1997.


2001.05.14.

articolul în format *.pdf