ÁGOSTON Hugó
Bucureștiul ca provincie
Jurnal de minoritar 
Dacă există ceva care deosebește cu o forță elementară meleagul ardelean al primei părți a vieții mele și Bucureștii celei de-a doua, ei bine, asta-i căldura, canicula. Interesant, sînt relativ puține studii în zilele noastre care să se ocupe cu raporturile dintre climă și caracterologia etnică. Se prea poate ca motivul să fie tot încălzirea globală. Din orașul copilăriei mele n-am nici o amintire în care să fi suferit din pricina arșiței. Cel mai cald mi-a fost atunci cînd, odată, cu un unchi de-al meu, am traversat de-a bușilea, pe o conductă de beton cu diametrul de vreo treizeci de centimetri, Tîrnava; mi s-a părut suspendată la o înălțime teribilă, atunci am simțit brusc arsura razelor soarelui în ceafă, de parcă le-ar fi îndreptat într-acolo o lupă; bunei mele rude n-am îndrăznit să-i mărturisesc că am rău de înălțime – de atunci, în situații de pericol fizic, simt o fierbințeală în ceafă, aș putea spune și că mă iau căldurile, adică nu mă ia cu frig. Dar și aia ar fi părut doar o pală față de canicula de august din București.

Sigur, cui nu cunoaște căldurile bucureștene degeaba ai încerca să-i explici, iar cui le cunoaște – e inutil. Cum se topește asfaltul și se brobonesc frunțile – asta ține mai mult de domeniul aparențelor. Căldura, cînd se depune în capitală, se încuibă, o zace, e de parcă ar fi cea de-a cincea dimensiune. Cele patruzeci de grade Celsius rescriu natura spațiului uman, îi ondulează, multiplicîndu-le ca mirajul, liniile de forță; omul se impregnează de arșiță, ca și locuințele, iarna, de frig (nici asta nu mi s-a întîmplat niciodată în copilărie: să-mi fie frig, acasă), îi aduce sîngele la punctul de fierbere, îi pustiește creierul – ce mai, cunoaștem...

Bineînțeles, tot Caragiale a prins cel mai bine și treaba asta. N-o să vă vină să credeți, se fac o sută de ani de cînd a apărut, în mai 1901, în Moftul român, Căldură mare, aici vipia se traduce prin „33 Celsius” la umbră. Mi se pare extrem de important㠄indicația regizorală”, pe care acest predecesor al lui Ionesco a plasat-o în scurta introducere a momentului: „În tot ce urmează, persoanele toate păstrează un calm imperturbabil, egal și plin de dignitate.” Da, tot ce se rostește pe strada Pacienței nu e altceva decît celebra redundanță parcimonioasă, greoiul mers în gol al creierului muiat de căldură, iar domnul care-l caută pe Mitică sau Costică Popescu în caniculă e întruchiparea a nu mai puțin celebrului tembel solemn. De altfel, acest geniu de excepție, Caragiale, vedea cu așa o acuitate în viitor încît și-a publicat, de data asta cu precizie maximă, la zi: pe 12 august 1901, tot în Moftul român, schița La Peleș și uite că pe 12 august 2001 ultimul rege al României, Mihai I, își revendică domeniul. Personajele acestei miniaturi sînt soții Piscopesco din Sinaia, pe bărbat îl cheamă Zefir și așteaptă să plece cu caleașca la castelul Peleș, unde, „din înaltul ordin al maiestăților lor” „sunt invitați... a lua dejunul...” Pregătirile lui madam Piscopesco reflectă unul din cele mai cunoscute arhetipuri de antropologie culturală a căsniciei, același pe care, transpus, de asemenea, în mediul canicular, un șlagăr de ștrand l-a formulat, cu o valabilitate retroactivă și anticipativă de ordinul eonilor – astfel: „Cît mama se îmbracă, babacul are draci”.

Și, deși e adevărat că acum, cînd scriu toate astea, s-a mai răcorit puțin, într-adevăr, sînt 33 de grade, în locul celor 38-39 de săptămîna trecută, cuvintele tot nu se prea îndeamnă să-mi vină. Numai Caragiale îmi dă puterea de a-mi scrie istorioara mea actuală de provincial bucureștean.

Sclipici

În fața ușii stau patru persoane: doi soți trecuți de prima tinerețe – după cum avea să reiasă: de vîrsta mea – și doi tineri, în mod evident, copiii lor. Cînd am deschis ușa, au început să turuie luîndu-și vorba din gură, cică ei au locuit aici, aici au locuit ei, ei au locuit aici, unde locuiesc eu acum și ar vrea să le arate copiilor locuința, căci băieții ăștia, cei doi hăndrălăi ochelariști, erau încă foarte mici cînd au plecat în Israel; acolo există un obicei frumos, înapoi la origini: să vizitezi locurile anterioare ale vieții, ăsta chiar că-i un obicei foarte frumos, am zis eu, drept care bărbatul mi-a spus și cum se cheamă asta în ebraică, dar, din păcate, am uitat; sigur că pot intra, le-am spus, doar că e cam dezordine, știți, eu stau acum aici mai mult așa, tranzitoriu, e drept că tranziția asta durează de vreo unșpe, ba chiar de mai mulți ani, de cînd familia mi-a plecat și mie în străinătate, sigur, nu așa departe, doar aici, adică acolo, în vecini; am și eu doi băieți, am spus, și a reieșit de îndată că între noi, părinții și între copii, de asemenea, diferența de vîrstă e abia de cîteva luni, ia uite, domnule, ce mică e lumea, am constatat noi, sau ce mare?; apoi le-au vorbit o vreme doar copiilor: vezi, aici era pătuțul tău, aici, pe treptele de marmură mi-am luxat eu glezna la cutremur cînd m-am repezit să văd ce-i cu tine, îți amintești de terasă, aici făceai tu baie în cădiță; cei doi soți au avut apoi o dispută în bucătărie, apropo de hotă, dacă au montat-o ei sau au cumpărat-o odată cu casa; măcar să fi făcut și eu patul, am zis, da de unde, n-are a face, e bine așa, a turuit femeia drept răspuns, oricum vă mulțumim, vă mulțumim tare mult; s-a întors spre băieți: voi nu spuneți nimic?, băieții n-au spus nimic; atunci femeia a spus, respectiv a întrebat: știți de ce-mi pare rău cel mai mult? de ce?, am răspuns întrebînd sau am întrebat răspunzînd, drept care ea: în cele două camere mari stucatura era frumos aurită, respectiv, de fapt, vopsită cu un fel de bronz auriu, acuma nu se mai vede, ce s-a întîmplat? nu știu, am spus, măcar că știam prea bine, primul lucru pe care-l făcusem la mutare a fost să zugrăvim tavanul într-o singură culoare, cu ornamente cu tot, de vreme ce ar fi fost prea complicat să le dăm jos; atunci bărbatul, despre care între timp aflasem că era inginer și originar din Galați, a început să-mi povestească cum au zugrăvit ei prima oară locuința, imaginează-ți, la un moment dat, în plină lucrare, s-a terminat praful de mică, o parte din pereți erau cu mică, altă parte nu, a bătut zile-n șir orașul, mică nu se găsea nicăieri – și atunci familia a ținut un conclav și a decis să sacrifice vreo trei fiare de călcat, au scos din ele mica („am crezut că-mi pică mica/însă mica-mi poartă pică”), au rîșnit-o cu rîșnița de cafea sau cu altă sculă de măcinat și uite că aveau praf de mică și au putut-o amesteca cu vopseaua și au putut să ducă la bun sfîrșit marea operă. Aventura asta cu sclipici a avut loc în 1970, anul în care eu, tînăr redactor de revistă, am descins în capitală. Zece ani mai tîrziu proprietarii au părăsit țara și casa, în schimbul unei despăgubiri. N-am să uit niciodată cît de greu am curățat pereții – pe vremea aia nici sodă nu se prea găsea – de zugrăveala cu sclipici.

ÁGOSTON HUGÓ s-a născut în 1944 la Mediaș, jud. Sibiu. Este redactorșef adjunct la cotidianul Krónika din Cluj și colaborator la revista A Hét din București. Ultima apariție este volumul de eseuri Bukaresti élet, képek (Portretele vieții bucureștene), Oradea, 2000.



Traducerea: Paul DRUMARU
2001.07.30.

articolul în format *.pdf