Paul DRUMARU
Jurnal de minoritar
Jurnal de minoritar 
Scriam într-unul din numerele trecute – sau dacă n-am scris ar fi trebuit s-o fac – că, la urma urmei, condiția de minoritar, „minoritaritatea” (!) este universală; cum „nu e om să nu fi scris o poezie”, tot astfel nu e om să nu fi fost minoritar. Sau, dacă n-a fost are să fie, n-au intrat zilele-n sac. Nora e minoritară, ginerele e minoritar, fiul, fiica, tatăl, mama, bunicul, bunica, pisica. Un om inteligent e minoritar într-o lume de proști, un prost e minoritar și el – deși aici cam am dubii, în orice caz, el nu-și sesizează condiția, bine de el. Vreau să spun – evident! – că singularul e minoritar, pluralul e majoritar. Dar amorf. Majoritaritatea (sic!) e „generalitatea proast㔠(sau goală, ap. Hegel), numai minoritatea are caracter, e definibilă. E concretă. De aceea, se poate face oricînd un story despre minoritaritate, majoritatea încape numai în legende, în mituri, în statistici, în cuvîntări. Glumesc, desigur, dar cine nu înțelege de glumă nu e de luat în serios.

Acum, și se cuvine să precizăm, există o condiție de minoritar permanentă și una ocazională, una sui generis și alta ad hoc, deși ambele sînt contextuale: în univers totul e contextual, ăsta e un poncif cosmologic. Condiția permanentă implică, de obicei, etnicitatea, saltă termenul la nivel de grup. La asta se și gîndesc oamenii cînd vine vorba de minorități. La noi, de pildă, la unguri, la nemți, la țigani, la jidani. E particularul strecurat între singular și general. Ei bine, despre unguri și nemți am vorbit (în treacăt, ce-i drept, doar cît am atins problema): acum vreau să-i ating și pe ăștialanți. Sigur, aici toate se prezintă ca trăiri personale, dar cum scriitorul e o hienă sau un aspirator, el pe toate le devorează, le bagă în burdihanul memoriei sale și, peste ani, dracu mai știe ce-a trăit el, ce-au trăit alții și el doar le retrăiește, le dă afară și le hăpăie din nou, ca să le digere mai bine – ați văzut cum fac cîinii? –, da, domnule, așa e viața, ca o hienă, un animal. Și animalul ăsta s-a întîmplat să fie evreu și, multă vreme, căci copilăria e așa de mare, infinită, de fapt, evreul ăsta, zic, n-a știut că-i jidan. La el acasă, în anii cincizeci ai secolului trecut, făcea ravagii internaționalismul, toți oamenii erau frați, erau buni, erau frați buni, nu se știa – sau voiau să uite – c㠄frate, frate, da’ brînza-i pe bani”, ori: „Cine ți-a scos ochiul, omule?” „Frate-meu.” „D-aia ți l-a scos așa de adînc!”, domnea iluzia egalității și toate „manifestările” erau sechele, trece-le cu vederea, lumea a fost bolnavă dar e în curs de vindecare, ce contează cîțiva indivizi acolo? De parcă lumea s-ar compune din dorințe întrupate și nu din Loránt, din Nelu, din Patrianca, Leu, Petrovici, Rotaru, securistul Bujor, Chiriac, Foca etc., adică din indivizi! Loránt avea vreo 14 ani, pantaloni tirolezi, un cuțit de vînătoare și un tată care fusese mare mahăr în 1940-44; în orășelul nostru apăruseră peste noapte, făceau probabil o haltă în refugiul lor către vest, așa se zvonea. Loránt ăsta își petrecea ziua în parcul mic din spatele Tribunalului, aproape de casa noastră, care era chiar peste drum de parc. Eu aveam vreo opt ani, îl priveam de la distanță, admirativ, dădea cu cuțitul în copaci, îl înfigea cu precizie, lama culegea lumina soarelui în zborul ei și o transfera în trunchiuri, eram sigur că dacă m-aș fi uitat cu atenție în crestătura din care, satisfăcut, ca după o demonstrație de virtuozitate, își recupera instrumentul, aș fi văzut clipind acolo ceva, ca un ciob de oglindă lichidă într-o turtă dulce din lemn. Nu ne vorbeam, dar într-o zi mi-a zîmbit, mi-a făcut semn să mă dau mai aproape și-a întrebat: Pe care vrei să-l nimeresc? Pe ăla strîmb, zic. – Aveam ciudă pe copacul cu pricina, îmi făcusem odată un leagăn și căzusem din el, pe spate, mi-a secat respirația, mi-a trebuit un an să-mi revin. – Pe ăla strîmb, zic așadar și mă îndrept într-acolo, ca să văd execuția de aproape, să văd lumina cum se înfige-n copac. Aud zbîrnîitul cuțitului, deși așa ceva nici nu se aude, zgomotul rotirii sale în aer se reconstituie abia în memoria zăcută de amintiri, stau cu fața la strîmb, cu spatele la băiatul cu bretele verzi și deodată simt o durere în bucă, scuzați-mă, dar de-atunci eu evit să spun că mă doare în cur. Nu lansase cuțitul cu toată puterea, doar cît m-a atins. Doar cît să dea sîngele și eu să țip. Iar el să rîdă: Büdös zsidó, ceea ce va să zică: Jidan împuțit. În ungurește nu există un echivalent propriu-zis pentru termenul de jidan, zsidó înseamnă pur și simplu evreu, există în schimb un verb – zsidózni –, care s-ar traduce prin „a jidăni”. De altfel, xenofobia ungurească are, pare-se, un caracter olfactiv: büdös zsidó, büdös oláh, büdös x, y, z. Adică, străinul care miroase urît, pute, e împuțit. Bun, eu atunci n-am realizat că mi se înfipsese cuțitul în... etnicitate, am văzut roșu în fața ochilor și am dat fuga în casă, să iau cuțitul de tăiat pîine, o sculă de vreo 4o de centimetri, să-l fac harcea-parcea pe găligan. Nu contează ce s-a întîmplat mai departe, că în locul meu a ieșit tata și a fugit după Loránt și, bineînțeles, nu l-a prins. Atunci n-am înțeles decît că am fost păcălit, căci eu eram mic și el era mare, eu îl admiram și el și-a bătut joc de mine, eu am avut încredere în el și el mi-a înșelat încrederea, ce mai, eu îl consideram un fel de erou, iar el nu era decît un porc. Groh-groh. – Patrianca era caporal, iar eu mă nimerisem soldat în grupa lui, voia să ne cunoasc㠖 era în ianuarie, platoul imens înghețat bocnă, deasupra cerul ca o calotă craniană, alb, ca de os –, după apel caporalii, sergenții își iau oamenii în primire, să ne cunoaștem deci, măi băieți, ia, românii la dreapta, ungurii la stînga, executarea, fuga marș și ei se grupează, fără grabă, ca-n civilie, nu-l prea luam încă în serios pe micul caporal care se agita ca un bob de porumb pe o plită încinsă. Se departajează vorbind între ei, firesc și numai ce mă trezesc că am rămas singur, stau, nu mă mișc, apoi fac totuși vreo doi pași într-o parte, într-o a treia parte, dar unde, că nu erau decît două părți. Ce, mă, zice Patrianca, tu nu știi ce ești? Execută ordinul, soldat, că te dau dezertor! Se uită și băieții, mirați, intrigați, apoi Magics, care-mi vorbise toată noaptea despre cea mai frumoasă fată din Episcopia Bihorului, cu care se însurase în ajunul încorporării, ca să nu i-o sufle cel mai bun prieten al său, îmi strigă: Vino-ncoace, că doar ești de-ai noștri, ce dracu? – și strigă și unul din Ioșia: Vino-ncoa, măi studentule, căci mă văzuse cu Nelu și dacă eram prieten cu Nelu... Păi, eu sînt evreu, zic, și se face o liniște dintr-aia ca sticla și, după un timp, după cîteva clipe – sau ore sau veacuri – sare-n țăndări sub impactul unui hohot de rîs: Ițic! Ițic! Rîde și caporalul și, ca să se vadă că făcuse liceul, comentează: „Ițic Ștrul dezertor.” Hai, gata, zice apoi, treci și tu undeva, că tot nu contează. Treci la unguri. Sau nu, zice, la loc comanda. Treci la români.

PAUL DRUMARU s-a născut în 1938 la Alba-Iulia. Este scriitor, traducător. Ultima apariție: Transland – Poeții mei maghiari (2 vol.), București, 1999.



2001.07.29.

articolul în format *.pdf