Bohumil DOLEZAL
Republica Cehă la porțile Uniunii Europene*
Perspective 

Pentru acele țări ale Europei Centrale, de sud și de est, care și-au redobîndit suveranitatea în urma înfrîngerii suferite de Rusia Sovietică în războiul rece, apar două probleme fundamentale legate de procesul integrării europene.

Prima întrebare este, în ce fel reușesc acestea să se integreze în comunitatea european㠖 în instituțiile NATO și ale UE. La cîntărirea acestei integrări cel mai mult se vorbește despre condițiile economice și sociale, mărimea produsului intern brut, fiscalitate, protecția mediului etc. Se acordă mai puțină atenție ideilor formate de-a lungul dezvoltării istorice a țărilor care doresc să se alinieze. Cu toate că unele dintre aceste idei pot deveni piedici ale procesului de aliniere. De exemplu, percepția cehă a relațiilor dintre popoarele slave, care, în sensul politic al cuvîntului, s-a impus cel mai puternic în cursul și după cel de-al doilea război mondial, dar dăinuie – într-un anumit sens și mai ales în subconștient – în gîndirea și acțiunile oamenilor de azi.

Capacitatea de integrare a țărilor din Europa Centrală, sud-estică și de est este determinată și de felul în care aceste țări reușesc să se înțeleagă cu vecinii lor, care sînt deja membre ale comunității europene sau care nu vor să se integreze. Această chestiune ridică semne de întrebare și de exclamație mai ales în Europa Centrală. În secolul XIX și XX, această regiune a cîștigat pe bună dreptate o proastă reputație din cauza nivelului catastrofal al relațiilor dintre popoarele vecine, relații bazate, de obicei, pe lipsa totală a corectitudinii și pe cicăleli reciproce. „Răsplata” acestor națiuni a fost aceeași: pentru aproximativ o jumătate de secol au devenit parte a imperiului colonial roșu țarist.

Capacitatea de integrare a societăților naționale din Europa Centrală depinde de situația reflexiei politice a trecutului și a prezentului din aceste țări, de măsura în care se înțeleg pe ele însele și înțeleg contextul lor european. În urma unei analize detaliate reiese că fiecare națiune are propria ei atitudine, toate sînt încărcate cu nenumărate iluzii și mituri, care trebuie identificate și îndreptate, altfel ele pot frîna considerabil procesul de integrare europeană. Aceste probleme sînt consecințe ale evoluției istorice neprielnice și ale faptului că, în deceniile premergătoare dezmembrării Uniunii Sovietice, nu a fost posibilă dezbaterea publică a acestora. În cele ce urmează voi trata problemele societății cehe, pentru că, pe de o parte – bineînțeles – realitățile cehe îmi sînt cele mai cunoscute, iar pe de altă parte, sînt convins că, spre deosebire de obiceiul central-european al vremurilor trecute, cînd națiunile care trăiesc pe aceste meleaguri s-au copleșit reciproc cu reproșuri și calomnii, acum fiecare trebuie să înceapă critica de la el de acasă. Mi-ar părea rău dacă prin expunerea mea aș reuși doar să-mi fac cititorii să dea din cap aprobator: da, spre deosebire de noi, așa sînteți voi, cehii. Mai degrabă aș dori să declanșez un proces reciproc de introspecție în Europa Centrală, care, în formularea lui Bibó István, ar avea ca rezultat „recunoașterea colectivă a decăderii morale colective” […]

Evoluția autoobservării naționale în societatea cehă din perioada celor două decenii premergătoare schimbării de regim din 1989 a fost influențată nefavorabil de faptul că aici s-a aflat la putere unul dintre cele mai rigide sisteme comuniste ale dominației ruse. Dizidenții cehi au constituit un grup relativ mic, complet izolat de restul societății. Nu au fost capabili să găsească o alternativă politică reală față de situația existentă. Viziunea vînzătorului de legume a lui Václav Havel este doar o poveste frumoasă: în fiecare an expune în vitrina magazinului același slogan bolșevic, în care nu crede nici el, nici autorii sloganului, apoi, deodată, se răscoală, își scutură cătușele și pleacă în căutarea adevărului în „societatea paralelă”, între dizidenți. Povestea nu l-a convins și nu l-a îndemnat pe vînzătorul de legume să urmeze exemplul. Gîndurile dizidenților de atunci despre relațiile central-europene sînt exprimate poate cel mai bine de titlul cărții lui Jirí Dienstbier, fost ministru de externe cehoslovac și important dizident ceh: Reverie despre Europa. Locul reveriei este spațiul virtual al ghetoului dizidenților, unde nu poate fi percepută destul de clar diferența dintre imaginabil și realizabil. Esența europenismului dizidenților cehi era bunăvoința generală bazată pe niște idei destul de vagi, care ignoră cu eleganță piedicile, pe care i le pun, printre altele, stereotipiile propriei lor gîndiri. Îmi amintesc de o expunere, ținută de un prieten maghiar într-o locuință privată din Praga, în cursul căreia a luat cuvîntul un proeminent istoric dizident ceh și a enunțat cu un entuziasm sincer: în sfîrșit a venit timpul cînd cehii și maghiarii pot să se înțeleagă, să aprecieze reciproc persoanele proeminente ale fiecăruia, ca de ex. pe Károlyi Mihály. (Menționez faptul că timp de cîțiva ani guvernul cehoslovac l-a susținut, din scopuri politice ascunse, pe Károlyi, aflat în emigrație.) Vorbitorul, îngrozit și indignat, a reacționat cu cuvintele „Pentru Dumnezeu, dar el a fost un tîmpit”. Istoricul ceh a rămas complet uluit.

Dizidenții cehi aveau relații considerabil mai bune cu cercuri similare din Polonia decît cu cele din Ungaria. Situația s-a datorat cu siguranță și barierelor lingvistice, dar, fără doar și poate, nu aceasta era singura cauză. Și am și ajuns la primul mit despre care aș dori să vorbesc aici. Perspectiva cehă împarte popoarele Europei Centrale în învingători și învinși. Bineînțeles, cehii se autoinclud printre învingători. Această împărțire decurge din rezultatele primului și celui de-al doilea război mondial și nu prea corespunde cu realitatea. Nici una dintre micile națiuni din Europa Centrală nu prea poate să vorbească despre victorie, de vreme ce toate au devenit prada Rusiei staliniste. Însă obiecția rațională nu are nici o relevanță aici. Pentru noi este vorba despre faptul că, în concepția cehă, maghiarii (spre deosebire de polonezi) aparțin învinșilor, și acest fapt a contribuit la stagnarea dialogului. Următoarea întîmplare este un bun exemplu pentru asemenea evaluări: la mijlocul anilor 1990, cînd Václav Klaus se afla la apogeul carierei sale politice, un mare ziar ceh a publicat traducerea scrierii lui Tamás Gáspár Miklós, care l-a criticat aspru pe Klaus. Václav Bilohradsky, renumit filosof ceh, a reacționat la articol cu un protest vehement și l-a numit pe autor (despre care, evident, nu știa nimic) moștenitorul ideilor regimului Horthy. Nu era vorba despre o polemică constructivă, ci numai despre cine este învingătorul și cine învinsul.

O asemenea clasificare a vecinilor complică în măsură considerabilă relația cehilor cu germanii, precum și cu austriecii, care (din punctul de vedere al cehilor) fac parte tot din rîndul „învinșilor”. Toate reprezentanțele politice ale Cehiei, în mod unitar și cu sprijinul președintelui statului, duc tratative cu Germania de pe poziții de forță, ceea ce pe viitor, fără îndoială, nu va rămîne fără consecințe. Comportamentul asemănător față de Austria și-a cules deja roadele pentru partea cehă: întreaga problemă a centralei atomice de la Temelín a atins cote enorme pentru că partea austriacă, din motive firești, nu a tolerat această atitudine.

Europenismul ceh poartă amprenta generalizării necorespunzătoare a situației create după primul război mondial. Atunci s-a format statul cehoslovac independent, fapt interpretat de cehi – incontestabil, pe bună dreptate – drept restabilirea statalității cehe. Diminuarea provizorie a influenței germane și ruse în Europa Centrală, apropierea noului stat de Antantă, dar, înainte de toate, de Franța, conturează o imagine a Europei care este parcă amprenta negativă a concepției lui Friedrich von Neumann: Cehia (pe vremea aceea, Cehoslovacia) este parte a Vestului european, care înconjoară centrul ariei lingvistice germane în spațiul geopolitic curbat în mod particular. În Vestul astfel definit este ușor să găsim un loc și pentru Rusia. În vreme ce Germania, evident, nu face parte din Vest.

Toate acestea sînt în concordanță, de asemenea, cu un alt stereotip semnificativ al gîndirii publice: toate schimbările în bine care au avut loc în societatea cehă (înființarea Cehoslovaciei, eliberarea din 1945, căderea comunismului) sînt rezultatul unei importante contribuții proprii. În schimb, numai alții sînt răspunzători pentru tot răul (pentru dispariția Cehoslovaciei la sfîrșitul anilor treizeci ai secolului trecut, pentru puciul comunist din 1948, pentru înăbușirea Primăverii de la Praga), cei care au înșelat-o, au părăsit-o, au atacat-o mișelește. Conform acestei concepții, istoria modernă a cehilor este povestea inocenței agresate.

Occidentalismul ceh este corelat cu poziția elevului eminent. Opinia publică cehă privește prima Republică Cehă ca fiind bastionul democrației europene într-un mediu înapoiat și ostil. Această idee se bazează pesemne pe concepția lui Masaryk privind națiunea cehă, conform căreia menirea cehilor este înfăptuirea umanismului. Pe acest plan, Masaryk s-a aflat, evident, sub influența lui Herder, dar era convins și de faptul că această menire nu este numai a cehilor, ci a tuturor națiunilor. Prin vulgarizarea acestei concepții, societatea cehă a ajuns la ideea că diferă de vecinii ei chiar prin modul de realizare a umanismului și a democrației. Aceasta, de fapt, nu este mesianism. Imaginea națiunii care apără cu propriul trup Europa de primejdia orientală era, cîndva, răspîndită în societatea maghiară, chestiune care, de altfel, s-ar putea comenta pe larg, dar care subliniază întrucîtva serviciul prestat altora. Din autocontemplarea cehă lipsește această dimensiune: întrupăm un fel de regină a frumuseții democratice, sarcina altora fiind să ne admire. Din acest narcisism izvorăsc declarațiile lui Klaus, cum că nu trebuie să ne întoarcem în Europa, pentru că deja sîntem acolo și afirmațiile repetate conform cărora noi am construit deja societatea capitalistă dezvoltată. Consecința acestora este faptul că, în rîndul vecinilor noștri, avem reputația insuportabilului elev înfigăreț. Cu atît mai dură a fost deziluzia care a urmat după prăbușirea din 1997 a miracolului economic al lui Klaus – repetiția regulată a trezirii din visul ceh a atras după sine dezlănțuirile depresiei isterice și ale autodesconsiderării nedrepte.

Miturile învingătorilor și învinșilor, al inocenței agresate, precum și al elevului eminent au consecințe practice neplăcute: conduc la crearea unor proiecte politice absurde și periculoase.

Un exemplu bun pentru demonstrarea acestei teze este documentul intitulat Manifestul Eurorealismului. Acesta încearcă, de fapt, să formuleze doctrina de politică externă a Partidului Civic Democrat, condus de Václav Klaus.

Premisele și motivațiile documentului sînt corecte sau cel puțin explicabile din multe puncte de vedere: trebuie să dovedim o atitudine realistă și chibzuită față de eforturile de integrare europeană și nu trebuie să pierdem din vedere interesele naționale ale Republicii Cehe. Năzuințele care tind spre realizarea statului federal european ar trebui primite cu rezerve, acestea sînt puțin premature din punctul de vedere al țărilor candidate. Și, în sfîrșit, politica cehă trebuie să țină cont și de faptul că este posibil să nu intre (în primul val) în Europa unită. Atît bine se poate spune despre Manifestul Eurorealismului. Textul acestuia este încărcat de miturile deja amintite.

În primul rînd, este vorba despre tradiția politică de urmat: „despre principala orientare a politicii moderne cehe, despre continua osteneală a lui Palacky, Havlicek și Masaryk, înclinată în mod firesc spre guvernarea și administrația publică liberal-democrată, care seamănă izbitor cu tradițiile liberal-conservative anglosaxone”. Numele înșirate mai sus reprezintă, într-adevăr, latura mai bună a tradiției politice a cehilor, de la care – bineînțeles, în mod critic – s-ar putea porni. Dar este deplasat, chiar ridicol, ca în acest context să se vorbească despre apropierea de tradițiile liberale conservatoare anglo-saxone. Istoricul și politicianul ceh Frantisek Palacky a pornit de la teoria romantică a democrației protoslave, care, în evul mediu, a fost coruptă de efectele germane și romane (latine și catolice). Karel Havlicek, fondatorul jurnalismului ceh modern, făcea parte din clasa acestor liberal-naționaliști, atît de răspîndiți în Europa Centrală de atunci. Principalul lui merit a fost că a prezentat societății cehe frumos și limpede alfabetul liberalismului european. Fiindcă, în anii patruzeci ai secolului al 19-lea, societatea cehă nu dispunea nici măcar de cunoștințe de bază cu privire la fondul ideologic al politicii din epoca modernă. Nici în cazul lui Havlicek, nici în cazul filosofului, ulterior al președintelui de stat T. G. Masaryk, care a fost un reformist social apropiat de social-democrație, nu poate fi vorba de conservatorismul englez. Documentul amintit prezintă societatea cehă, cel puțin în ceea ce privește tradițiile politice ale acesteia, contrar realității, ca un fel de desant central-european al democrației occidentale, în particular al celei anglosaxone.

Manifestul descrie evenimentele care au condus la puciul din februarie 1948 și, prin acesta, la desăvîrșirea sovietizării Cehoslovaciei de atunci în felul următor: „Lăsarea cortinei de fier după cel de-al doilea război mondial a rupt cu forța ținuturile cehe de posibilitatea de a contribui la dezvoltarea democratică de după război.” Iată fenomenul inocenței agresate. Nu se pomenește deloc rezistența anticomunistă și ideologia lui Edvard Benes, care se bazează pe ideea că relația de alianță cu Rusia lui Stalin va garanta suveranitatea Cehoslovaciei, o va proteja pe viitor de amenințarea germană, și menirea cehilor va fi clădirea „democrației umaniste”, care va îmbina elementele „politice” ale democrației burgheze și ale socialismului rusesc. Această concepție politică ireală și extremistă a contribuit esențial la subjugarea societății cehe de către imperiul bolșevic rusesc. Mai departe, în Manifest se vorbește despre intrarea Cehiei în Uniunea Europeană ca despre „cedarea voluntară a unei părți a suveranității noastre”. În iarna anului 1942, în urma întîlnirii de la Moscova dintre Beneš și Stalin, am cedat aproape voluntar Rusiei mai toată suveranitatea noastră.

Și, în sfîrșit, narcisismul ceh: în Manifest se vorbește despre faptul că Republica Cehă trebuie să-și caute aliați în Uniunea European㠄în categoria corespunzătoare propriei greutăți”. Aceștia ar fi Marea Britanie, țările scandinave și Olanda. Este absolut evidentă supraevaluarea propriei noastre greutăți.

Rezultatul acestora este o concepție absurdă de politică externă. Un punct important al acesteia este „contrabalansarea influenței celui mai puternic vecin al nostru, Germania”, prin alierea cu țări europene mai mici, cum ar fi Marea Britanie și Suedia. De asemenea, este importantă relația noastră cu S.U.A., eventuala noastră asociere la zona de comerț liber vest-atlantică și „încadrarea noastră completă și activă în proiectul american de apărare antirachetă”. Lozinca noastră este: „Viziunea noastră este clădirea spațiului euroatlantic bine integrat din punct de vedere al securității, al economiei și al politicii.” Este evident faptul că, prin construirea acestui spațiu euroatlantic, se încearcă, de fapt, reconstituirea situației existente în Europa între cele două războaie mondiale, cu unele modificări parțiale care ar întări poziția cehilor față de germani. Partidului civic ODS nici nu-i trece prin minte că în „categoria noastr㔠ar fi incluse, înainte de toate, celelalte țări candidate.

Pe scena politică cehă Manifestul Eurorealismului este momentan singurul program complet de politică externă. Celelalte partide, deși și-au exprimat diferența de opinie, nu au reacționat explicit la apelul ODS.

Pentru societatea cehă, drumul spre cooperarea în Europa Centrală se va deschide atunci cînd – pe baza autoaprecierii în spirit critic și a evaluării posibilităților noastre reale – vom elabora un program politic alternativ autentic și convingător. Dar, în situația în care acest lucru nu s-ar întîmpla, cooperarea în Europa Centrală n-ar fi periclitată nicidecum. Ar avea loc fără noi.

*Rostit la conferința „Posibilitățile și necesitatea cooperării în Europa Centrală în mileniul al treilea”, Budapesta, 24.05.2001.

BOHUMIL DOLEZAL este profesor la Facultatea de științe sociale a Universității Carol din Praga. Eseurile și articolele sale politice – în limbile cehă și maghiar㠖 pot fi citite pe pagina web: www.bohumildolezal.cz.



Traducerea: VENCZEL Enikő
2001.07.29.

articolul în format *.pdf