BAKK Miklós
Șansele reformei constituționale
Analize 
Cînd, în secolul al XIX-lea, Adam Mickiewicz, marele poet al polonezilor, trata despre „constituția tainică a inimii”, părea că, pe baza premiselor deopotrivă moderne și romantice ale reflecției asupra națiunii, constituția nu este nici mai mult, nici altceva decît un contract de constituire a națiunii. Această perspectivă romantico-modernistă și, în mod caracteristic, central-europeană sugera că problema construirii națiunii se limitează doar la reușita în armonizarea „constituției tainice a inimii” – tradiția comunitară formulată în spiritul poporului (Volksgeist) – cu contractul de constituire a comunității civice, cu constituția scrisă. Adică: se va reuși formularea acelor reguli care traduc „spiritul poporului” în ordinea democratică și realitatea instituțională. Se părea, totodată, că această concepție, această paradigmă juridico-comunitară este într-o legătură strînsă și organică cu tradiția constituționalismului olandezo-anglo-american, tradiție cristalizată în perioada medernității occidentale.

Azi, după primii zece ani de la schimbarea de regim din Europa Centrală și de est, nu este încă clar, la ce model constituțional s-au întors țările regiunii și – cel puțin în cazul unora – este îndoielnic chiar și faptul că vor să se ghideze după o tradiție europeană. Astfel, nu putem spune nici măcar că prin constituționalism „s-au întors” la cadrele autentice ale existenței lor naționale. Deși Occidentul promova propriile modele constituționale, în scurt timp a devenit evident că societățile central și est europene, în contextul tensiunilor etnice și sub efectele șocurilor economice, cu o clasă mijlocie nedezvoltată (sau inexistentă), nu pot prelua acest model în mod rapid și lipsit de conflicte.

Toate acestea –- în opinia lui Stephen T. Holmes – evidențiază și limitele interne ale fundamentelor filosofice ale constituționalismului occidental. „Liberalismul – scrie el – este o orientare cu caracter simultan individualist și cosmopolit. Prin urmare, nu prea poate oferi sfaturi est-europenilor cum să trateze minoritățile naționale permanente”1. Adică, am putea adăuga, ce să facă dacă în interiorul țării exist㠄spirite populare”, care sînt în competiție, iar acestea au concepții diferite despre formarea comunității civice. Mai departe – spune Holmes – principiile constituționalismului occidental pot intra în vigoare doar „dacă granițele teritoriale sînt ferm fixate și s-a răspuns la întrebarea: cine poate fi considerat membru al comunității?”2

*

În prima jumătate a anilor nouăzeci, țările Europei Centrale și de est au ales două căi extrem de diferite în ceea ce privește elaborarea constituției. În mod paradoxal, România și Bulgaria – care au prezentat rezultate puține în privința reformelor – s-au grăbit să adopte o constituție nouă, în timp ce țările care păreau a avea mai mult succes pe calea reformei s-au mulțumit cu modificarea constituției existente. Prin aceasta s-au manifestat, în primul rînd, gradele diferite pe care țările le-au atribuit necesității legitimării internaționale.

Numai că problematica schițată de Holmes și elaborarea „rapid㔠a constituției sub presiunea europeană a creat o situație extrem de ambiguă. Una din cauzele acesteia este că Charta de la Paris – care este doar o declarație politic㠖 a introdus în limbajul documentelor internaționale o ierarhie de valori cu totul nouă. Acest sistem de valori decurge din structura Chartei, deoarece, în timp ce în Actul final de la Helsinki din 1975 dispozițiile detaliate referitoare la drepturile omului sînt cuprinse în capitolul trei, în Charta de la Paris ele ocupă un loc mai proeminent: sînt tratate chiar în partea care urmează imediat după preambul. Prin aceasta a devenit evident că acele capitole ale constituției care tratează despre drepturile omului sînt cele mai importante în privința rolului politic pe care dreptul internațional îl are în legitimarea politicii interne.

Așa s-a întîmplat și pe parcursul elaborării Constituției României: capitolul referitor la drepturile omului este mult mai modern decît cele referitoare la structura statului, la relația dintre societate și autoritatea publică. În timp ce dispozițiile referitoare la drepturile omului reflectă univoc „comanda europeană”, reglementările referitoare la funcționarea și relațiile organelor puterii statale fixează, mai degrabă, situația politică (postcomunistă) creată la începutul schimbării de regim și, situîndu-le în cadrul unității și indivizibilității statului, de fapt, o întăresc printr-o „metafizică constituțională”.

În consecință, în decursul ultimilor zece ani s-a dedublat și atitudinea critică față de constituție. Criticii atenți la primatul dispozițiilor privind drepturile omului au considerat că constituția trebuie pusă în funcțiune ținînd cont tocmai de dispozițiile privind drepturile omului, pentru că aceasta – pe termen lung – conduce la formarea și consolidarea acelor instituții ale statului de drept care au o importanță fundamentală pentru o Românie democratică. Comitetul Român Helsinki, principalii teoreticieni și activiștii ei pentru drepturile omului, Gabriel Andreescu și Renate Weber, au reprezentat acest plan strategic. Însă forțele politice „istorice” (politicienii marcanți ai Convenției Democratice, în primul rînd) au avut obiecții față de cîteva articole cu privire la organizarea statului (forma statală, componența parlamentului, competențele președintelui), însă au încercat să introducă pe ordinea de zi problema prin critica legitimității constituției, ceea ce s-a dovedit a fi imposibil pentru o perioadă foarte îndelungată.

Faptul că introducerea pe ordinea de zi s-a dovedit imposibilă poate fi explicat de „metafizica” particulară a ideilor despre constituție, de acea „validitate eternă”, cu care adunarea constituantă din 1991 a înzestrat legea fundamentală. Constituția României face parte din cele mai rigide constituții din Europa; articolele 146-148, care reglementează revizuirea ei, fac, din punct de vedere procedural, aproape imposibilă modificarea ei. Mai mult decît atît, exclud chiar cîteva articole – suportul important al naționalismului de stat – din rîndul obiectelor ce pot fi revizuite. Este o particularitate a constituției României pentru care nu găsim decît puține exemple străine (constituția franceză interzice pentru totdeauna restaurarea monarhiei, iar constituția germană declară imuabilitatea respectării demnității umane și a principiului federativ).

Introducerea „validității eterne” în Constituția României a devenit cu adevărat un obstacol în calea dezvoltării, acum, după zece ani de la adoptarea legii fundamentale: se pare că revizuirea va fi posibilă doar într-un cerc restrîns de probleme.

*

În consecință, pare cert că modificarea constituției planificată pentru sesiunea parlamentară din toamnă prefigurează un proces prelungit de negociere politică. Cele mai multe partide parlamentare au recunoscut necesitatea modificării constituției, iar această recunoaștere a avut două surse importante: 1. lentoarea în adoptarea legilor și disfuncțiile întîlnite, pe parcursul ultimilor zece ani, în procesul guvernării; 2. schimbările impuse de procesul de integrare europeană.

Totodată, pot fi depistate și direcțiile principale ale schimbării - încep să se contureze trei poziții caracteristice. Prima este reprezentată de Partidul România Mare: în opinia partidului nu este necesară modificarea constituției. Acest punct de vedere poate fi interpretat ca dovada indirectă a faptului că, în numeroase chestiuni, Constituția României fixează interesele și viziunea unei elite postcomuniste. Totodată, PRM-ul se teme că din orice modificare rezultă concesii făcute minorităților și se limitează acea suveranitate națională pe care România o deține în virtutea actualei Constituții.

A doua poziție se conturează ca un consens între Partidul Național Liberal, Partidul Democrat și Partidul Social Democrat. Consensul pare că poate fi atins în problemele referitoare la diminuarea numărului parlamentarilor, separarea competențelor celor două camere, limitarea guvernării prin ordonanțe de urgență, restrîngerea imunității parlamentare și garantarea proprietății. La acestea s-ar putea adăuga și alte probleme pe marginea cărora se poate, de asemenea, ajunge la consens: reforma sistemului electoral, introducerea instituției de moțiune constructivă (după model german). Cercul în cadrul căruia se poate crea consensul între partidul de guvernămînt și opoziție cuprinde partidul de guvernămînt, Partidul Liberal, Partidul Democrat și UDMR-ul. Totodată, trebuie să includem în acest pachet și acele proiecte – existente printre propunerile de modificare a Constituției a mai multor partide –, care adaptează Constituția României la cerințele integrării europene. Însă, problematica Uniunii Europene apare în formulări mult mai superficiale și, deoarece e vorba de cedarea unor atribute de suveranitate, înseamnă și confruntarea – delicat㠖 cu moștenirea istorică a Constituției României. Iar aceasta îngreunează cu mult realizarea consensului.

Există, în cele din urmă, o a treia poziție, pe care o reprezintă doar UDMR-ul, și care formulează reforma caracterului statului și a competențelor autorităților publice, atingînd chiar structura statului. Deși elaborarea pe articole a propunerilor de modificare a Constituției ale UDMR-ului se desfășoară doar în aceste zile, acestea vor cuprinde, în mod aproape cert, eliminarea din articolul unu al Constituției a definiției statului român ca stat național, și anumite garanții constituționale pentru utilizarea limbii materne și exercitarea drepturilor colective ale minorităților. Nu este exclus ca UDMR-ul să propună includerea în Constituție a paragrafelor referitoare la regionalism.

Aceste proiecte de lege ating ideea dominantă a suveranității în așa măsură încît se vor izbi cu certitudine de refuzul întregii elite politice românești. Depășirea ideii dominante de suveranitate este extrem de dificilă, deoarece transformarea ei în „metafizic㔠este rezultatul întîlnirii a două tradiții. Pe de o parte, este o consecință a faptului că istoria României nu cunoaște decît mari uniri, iar constituțiile au dorit să aibă rolul de garant al acestei unități. Pe de altă parte, pentru România modelul modernizării politice a fost Franța - care a susținut-o întotdeauna –, iar aceasta a influențat ideile și instituțiile din domeniul dreptului constituțional, în special în preluarea ideii de stat (stat național). „Unité et indivisibilité” – unitate și indivizibilitate – este principiul fundamental al constituțiilor franceze din toate timpurile, o valoare a sistemului politic și a statului, ce s-a dovedit a fi permanentă, iar acesta a devenit tradiția, de asemenea puternică, a gîndirii în dreptul constituțional românesc3.

Trebuie, totuși, luat în considerare faptul că aceste condiții pentru confruntarea democratică a tradiției menționate s-au ivit, de fapt, pentru prima dată în toamnă, în perioada modificării Constituției. În măsura în care UDMR-ul reușește să asocieze propriile propuneri cu problemele de cedare a suveranității, care vor apărea pe ordinea de zi în legătură cu problematica integrării europene, aceasta va fi o provocare serioasă pentru elita politică a României. Pe lîngă aceasta, mai există și o altă provocare, pe care, probabil, o sesizează mai puțini: o altă miză a modificării Constituției este reușita în orientarea României pe calea dezvoltării constituționale organice. Aceasta necesită, în primul rînd, extinderea competenței Curții Constituționale, punerea în funcțiune a așa-numitei „constituții invizibile”. Și România are mare nevoie de o curte constituțională activă care, prin interpretarea Constituției și a legilor, poate influența procesele fundamentale. Prin deciziile ei, acest corp ar elabora permanent acea „constituție invizibilă”, care ar preveni ca vreuna din instituțiile politice (parlament, guvern) să interpreteze Constituția – și în consecinț㠖 și paragrafele anumitor legi, în funcție de interesele ei de moment, într-o situație politică dată. Pe termen lung, aceasta nu reprezintă doar șansa evoluției organice a Constituției, ci ar împiedica, totodată, ca politica să devină sclavul tradiției cu caracter metafizic.

Note

1 Stephen Holmes: Back to the Drawing Board. In: Eastern European Constitutional Review, Winter, 1993. În maghiară: Jogállam 1993/2.
2 Ibidem.
3 Cf.: Takács Imre: Gondolatok Románia alkotmányáról. In: Magyar Kisebbség, 1995/1.

BAKK MIKLÓS s-a născut în 1952 la Săcueni, jud. Bihor. Este analist politic și redactor al ziarului Krónika din Cluj. Ultima apariție: Egy választás olvasatai (Interpretările unei alegeri), în Regio, nr. 4/2000.



Traducerea: KOZÁK Gyula
2001.07.29.

articolul în format *.pdf