Ovidiu PECICAN
Europele marginii terestre
Analize 
1. O limită mișcătoare

Există mai multe margini ale Europei, dar, dintr-un punct de vedere, cea mai interesantă dintre toate este cea unde Europa nu se termină, ci continuă. La vest, nord și, în parte, chiar la sud, continentul întîlnește întinderile de apă, mările și oceanul. Acolo marginea este de natură geografică și are un caracter definitiv (Ne întrebăm mereu dacă Insulele Britanice sînt sau nu în Europa, mai semnificativ conturîndu-se rezervele insulare, decît adeziunile). Nu același lucru se întîmplă la est și sud-est. Aici marginea este mutabilă, mișcătorare, fluctuantă. Ea este imprecisă și de natură administrativă, o frontieră geopolitică, inefabilă, deși consistentă pînă la contondență. Iar acest lucru plasează corect orice discuție despre zona mobilă avută în vedere pe terenul altor realități decît cele fizico-geografice și/ori rasial-fizionomice.

Semnificativ este și faptul că, în legătură cu marginile acestea, născute pe teren ferm, pe uscat, s-a conturat, de-a lungul istoriei, o adevărată mitologie. În cadrul ei, pot fi identificate două dintre temele fundamentale ale germanilor, drang nach Osten, pe de o parte, și migrația ariană spre India, cîndva pe la începuturile istoriei. Dar, de asemenea mituri s-au înconjurat și alții: ortodocșii au visat migrarea Romei de pe Tibru pe malurile Bosforului și apoi la Moscova, iar slavii și-au văzut mai întîi cu ochii minții expansiunea spre sud-est și spre vest transformată abia de Stalin în – parțial㠖 realitate.

Aceasta ar putea fi una dintre caracteristicile Europei: că, spre deosebire de alte continente, ea se desfășoară între o graniță materială și perfect vizibilă și una volatilă, deși nu mai puțin reală. Începînd în geografie, Europa sfîrșește – unde, cine să o spună cu precizie?! – în reprezentări și fantasme. Este interesant de constatat că, în țările înconjurate de ape măcar cu puțin peste jumătate, reprezentările și fantasmele s-au văzut de la o vreme constrînse să cedeze în fața unei conceptualizări validate de realitate sau, în orice caz, găsindu-și un ecou consistent în aceasta. Cel puțin pornind de la moștenirea lui Carol cel Mare încoace, statele din această regiune s-au dovedit mai stabile, au devenit albiile unor dezvoltări naționale mai timpurii și au generat, în cele din urmă, niște matrici culturale creatoare de modernitate. Probabil de aceea se poate susține cu justețe că Europa rămîne, în esența ei, o peninsulă. Acolo unde limitele teritoriale nu au mai fost însă marcate de prezența mediului acvatic, adică acolo unde marea nu a mai mărginit într-un mod ireductibil expansiunea pămîntului, caracterul net al dezvoltării popoarelor europene a cedat în fața unei bogății impresionante de forme. Bogăția morfologică a fost însă însoțită de un provizorat mai durabil. Așa s-a petrecut cu germanii, inapți – în pofida imperiilor lor – să își găsească fixarea în niște cadre statale viabile pînă tîrziu, în secolul XIX. La fel s-a întîmplat cu oscilația austriac㠖 tot germanică, la urma urmei – între o coagulare de tip național și una plurietnică, în formă imperială. Cu slavii de răsărit a fost aidoma, foamea lor expansionistă încurajată de marile întinderi de uscat dimprejur plasîndu-i cu un picior în afara Europei și neimpunîndu-le rigoarea decantată a statalității și culturii de tip occidental.

Tot o expresie a aceluiași „semn de pămînt”, adică a forței de atracție a continentalului, au fost și continuă să fie și frămîntările etnico-statale din zona grupului de state de la Vișegrad ori a celor din Balcani. Însăilări și destrămări, recompuneri și fracturări - toate acestea rămîn caracteristice pentru istoria Cehiei și Slovaciei, a Poloniei și României, ca și a Iugoslaviei și Bulgariei. Aici magia este în plină ebuliție, iar unduirea marginilor pare să se fi permanentizat.

2. A poseda, adică a fi

Constatările de mai sus sînt, desigur, ele însele, expresia faptului că autorul lor aparține acestei zone oscilatorii. La fel și forma aleasă pentru a exprima gîndurile pe care se sprijină, o formă mai curînd metaforică decît conceptuală. Căci, ce altceva ar putea fi desenarea – într-o manieră puțin cam subliniată, din nevoile demonstrației – a dialecticii dintre acvatic și terestru, odată cu punerea ei în cheie geopolitică și civilizațională? Cu toate acestea, o asemenea abordare nu este tocmai hazardată și, odată acceptat codul lecturii, s-ar putea ca ea să dezvăluie chiar ceva esențial. De ce? Pentru că, așa cum se știe, prima mare revoluție cunoscută în istorie a fost cea neolitică: descoperirea agriculturii. Dintr-o dată, foștii culegători și pescari, deveniți buni observatori ai ciclurilor naturale (cel lunar, anotimpurile etc.) au luat decizia majoră de a se sedentariza și de a-și produce hrana, cultivînd pămîntul.

Trecerea de la logica nomadă a proprietății - limitate la nevoile consumului - la logica sedentară a proprietății ca posesie-în-sine (iar apoi ca putere simbolică) marchează apariția agriculturii. De unde pînă atunci omul lua de la mediu atîta cît îi trebuia pentru a supraviețui, de acum înainte el urma să se impună naturii ca un adevărat stăpîn, urmărind chiar modificarea substanțială a mediului. Odată cu agricultura și cu defrișările, odată cu construirea habitaturilor umane, omul și pămîntul intrau într-o ecuație a cărei cheie o dă cuvîntul posesie. Aceast㠄ideologie” a relației indisolubile între om și teritoriu a fost atît de puternică, încît pînă astăzi viața noastră continuă să fie în bună măsură ordonată de ea. (Abia noua spațialitate, virtuală, antrenată de dezvoltarea informaticii, ar putea modifica, întrucîtva, dublînd-o și relativizînd-o, vechea noastră raportare la spațiu prin intermediul posesiei.) Iată de ce, vorbind despre „Europa frontierelor terestre” în contrast cu „Europa limitelor acvatice” cred că rămîne destul de relevantă raportarea de tip neolitic la pămînt și simbolistica celor două stihii menționate (pămîntul și apa).

În acest fel, se poate distinge între o Europă unde posibilitatea expansiunii treptate a fost stăvilită de mare, obligînd la o densitate marcată a locuirii și la o desprindere de agricultură; iar apoi este de adus în discuție o altă Europă care, atrasă de mobilul posesiei funciare nelimitate de însăși finitudinea spațiului terestru, a rămas prizoniera agriculturii și s-a disipat în teren, realizînd o densitate de locuire mai vagă. Dincolo de aspectul ocupațional, distincția dintre Europa urbană și meșteșugărească-industrială, pe de o parte, și cea rurală și agricolă, pe de alta, definește, cred, două moduri de a fi diferite, deși, poate, complementare. Elementul care le diferențiază radical ar putea fi un anume tip de raport cu pămîntul sau, mai general, cu proprietatea. La vest, proprietatea a devenit de la o vreme riguros reglementată, bine precizată, neechivocă. La răsărit, ea continuă pînă astăzi să fie comună în diverse forme, indistinctă ori negarantată corespunzător, anulată ori restituită aproximativ de cîte un regim politic ori altul.

În strictă relație de derivare cu acestea se află și formele fundamentale de viață socială. Occidentul tinde către familia restrînsă, alcătuită din părinți și copii. Răsăritul adună într-o gospodărie o familie patriarhală cu frați și nurori, cumnați și surori, unde generația a treia, a nepoților, înregistrează coexistența în același perimetru familial a mai multor rînduri de verișori. Diferența este de la familia mono-nucleică la zadruga. Iar, în fiecare caz, bolile sociale sînt diferențiate, deși pe măsură: angoasa și autismul în Vest, claustrofobia și colectivismul în Est. Să ne mai mirăm atunci că unificarea Europei a început la vest, generată de nevoia redescoperirii celuilalt, în timp ce obsesia Răsăritului scăpat de comunism este fuga, evadarea din spațiul originar?

O astfel de valorizare a înrudirii nu putea conduce decît la două evoluții divergente. În vest, viața socială a generat evidențierea raporturilor publice și cetățenești, estompînd rolul înrudirii de sînge (familial-tribale). La est, stăpînirea colectivă a pămîntului și conlocuirea membrilor clanurilor familiale a favorizat o inventivitate prolifică a acestui tip de legătură, înrudirea de sînge fiind dublată de complicate rețele de înrudiri spiritual-simbolice (instituții precum nășia, frăția de cruce, cumetria, nepotismul etc.). A rezultat o întărire a înrudirii în detrimentul prestigiului cetățeniei. Consecința esențială a fost, în Occident, privilegierea competiției nepărtinitoare și victoria calității corelate cu eficiența, în timp ce în răsăritul Europei s-au întărit legăturile de tip ancestral, solidaritățile sociale profunde, indiferent de performanțele rezultate din această situație.

Cum era de așteptat, la configurarea acestei stări de fapt a jucat un rol esențial și tipul de religiozitate caracteristic fiecăreia dintre zone. Catolicismul și pandantul – ori succesorul – său, Protestantismul, au conferit societăților occidentale, prin universalismul ofensiv al unuia și individualismul laborios al celuilalt, contraforții de care avea nevoie o mentalitate conturată în albia sădită de raționalismul și logica interogativă a lui Augustin, Anselm, Thomas d’Aquino, Ignațiu de Loyola, și de exegeza riguroasă și somativă a lui Martin Luther, Jean Calvin, Zwingli ș. a. Punînd înaintea oricăror particularisme egalitarismul religios întru biserica unică, Roma dinainte și de după Reformă aducea o echidistanță a credincioșilor în raport cu Dumnezeu, care anunța, de departe, democrația de mai tîrziu. La rîndul ei, Reforma instituia – cum se știe – weberiana competiție pentru achiziționarea de merite creștine în viața terestră. În Răsărit, biserica ortodoxă, care recunoștea împăratului bizantin un rol mult prea important pentru a putea legitima și o altă viziune decît cea autoritaristă, nu a putut crea o mișcare intelectuală creatoare de alternativă. Nici isihasmul, ca mișcare de înnoire din interiorul acestei biserici, și nici bogumilismul, ca erezie dualistă opusă ei, nu au izbutit să pună în criză pe durata lungă și într-o manieră hotărîtoare tipul autoritarist și dogmatic de demers religios al ortodoxiei. La fel, viața intelectuală ortodoxă nu a generat o mișcare înnoitoare, cum a fost mișcarea universitară generată de catolicism în evul mediu. Prin toate aceste trăsături, în timp ce catolicismul și protestantismul au accelerat mișcarea socială de autonomizare a individului, generînd o țesătură socială modernă, ortodoxia a sprijinit autoritarismul și centralismul social prezent deja în familia tradițională de tip patriarhal recognoscibilă în răsăritul Europei. Relativa toleranță religioasă otomană și, mult mai tîrziu, intoleranța atee a comunismului, au avut în comun cu ortodoxia de extracție bizantină principiul șefiei unice și supraviețuirea unui anume tip de responsabilitate colectivă în fața autorității. Drept care, la acest nivel de profunzime, continuitățile au fost și continuă să fie mai puternice decît discontinuitățile.

3. La răsărit de vest și la răsărit de răsărit de vest

Fie-mi îngăduit să recapitulez succint observațiile de pînă aici. Cele două Europe sînt diferențiate de 1. limitările naturale ale spațiului lor; 2. raporturile diferențiate ale oamenilor locului cu pămîntul (tipul de proprietate); 3. tipul de evoluție al vieții lor sociale (cetățenie și înrudire); 4. caracteristicile vieții religioase (universalism și individualism într-o parte, autoritarism și centralism în cealaltă).

Privită în lumina acestor elemente, Europa se ramifică în două branșe distincte chiar și fără a mai aduce direct în discuție „cortinele” politice. Este vorba despre Europa Occidentală și de... Cealaltă Europă. Una s-a stabilizat între pămînt și ape, și-a reglementat proprietatea și relațiile interumane într-o manieră contractuală, este preponderent rațională, activă și meritocratică. Cea de-a doua este predominant terestră și fluctuantă, este colectivistă sub raportul proprietății și familial-tribală în privința socială, de o omogenitate fundamentală, necontrazisă de stilul ei autoritar și centralist de a se organiza, reactivă și relativ amorfă.

Aș stărui puțin asupra celei de a doua, mai puțin distincte, dezvăluindu-și mai greu fizionomia, cîtă vreme am privi-o exclusiv prin prisma grilei occidentale. Ea a fost, rînd pe rînd, obiectul expansiunii vestului și centrul expansiunii către vest. Evident, aceste mișcări înșiruite în durata lungă a istoriei interesează aici nu ca atestate ale imperialismelor indubitabile care le-au generat, ci ca expresii ale unei tendințe de afirmare activă a propriei identități a uneia dintre branșe pe seama celeilalte. Astfel, după ce, într-o primă etapă, Imperiul Roman s-a extins, în antichitate, către răsărit, Bizanțul și-a expandat autoritatea în evul mediu și asupra apusului. Ulterior, moștenitoarea Bosforului, Poarta Otomană, o altă expresie – păgîn㠖 a spiritului răsăritean, s-a străduit din răsputeri să cotropească vestul, avansînd însă doar pînă în proximitatea Vienei (1683). A fost rîndul vestului să replice, ajungînd, prin brațul său avansat, Imperiul Habsburgic, pînă în Balcani. Mai tîrziu, după 1945, Răsăritul a avansat din nou, periculos, către vest, în noua formulă a U.R.S.S. Abia revoluțiile anului 1989 au marcat începutul unui nou reflux răsăritean spre vechea lui albie.

Toate acestea sînt bine știute, dar recapitularea lor se impunea pentru a hașura terenul supus oscilațiilor est-vest. În acest fel devine vizibilă pregnant zona „celeilalte” Europe, unde straturile culturale occidentale și răsăritene se suprapun, deși nu cu aceeași forță pretutindeni. S-ar zice că această Europă secundă începe cu Austria și continuă pînă la limita Moscoviei (ca să numesc într-o manieră veche o realitate care a cunoscut denumiri diverse precum Imperiul Țarist, U.R.S.S. ori C.S.I.). De fapt însă, include și Germania, frămîntată îndelung de războaie religioase, fărîmițată pînă tîrziu și devenită un motor al Occidentului rațional și democrat abia după aventura devastatoare a celei de-a doua conflagrații. Cum modernitatea a propulsat fără dubiu succesul Occidentului industrializat și producător de putere economico-militară fără concurent, acesta – împreună cu idealurile sale – s-a impus ca etalon. Pînă și formula extremistă de stînga adusă în prim-plan (și opusă acestuia) de răsturnarea bolșevică din 1917 a fost rezultatul unei prelucrări a ideilor occidentale (marxiste). Nu este de mirare deci că, în corpul celeilalte Europe, se pot detașa, la rîndu-le, două ramuri, după gradul de occidentalizare care le separă. O descriere a primei –- singura care se distinge întrucîtva și de Occident și de Răsărit –, anume Europa Centrală, devine la îndemînă prin apelul la cele patru criterii fundamentale enunțate anterior. Această zonă, aflată din punct de vedere cultural, social și geopolitic între est și vest, are în comun cu răsăritul preponderența frontierelor terestre, și o experiență istorică multiculturală sub raport etno-lingvistic și religios. Cît privește elementele comune cu vestul, dintre ele fac parte religia și cultura dominante, ca și mentalitatea.

Caracteristică Europei Centrale este o deteriorare a formelor proprii de existență politică pe seama statelor învecinate, fie din răsărit (Imperiul Otoman și U.R.S.S.), fie din apus (Imperiul Habsburgic, Franța napoleoniană). O anume tensiune între cele două modele de viață socială a putut fi estompată și parțial disciplinată printr-o inovație a statului absolutist modern: birocrația. Pentru aceasta, austriecii au devenit paradigmatici.

Prin această ambivalență care, cum se vede, a creat inclusiv caracteristici proprii, Europa Centrală nu poate fi confundată nici cu Occidentul, nici cu Răsăritul. Nu cred că actuala ei tendință occidentalizantă va șterge radical, pe termen scurt, trăsăturile răsăritene conținute de un mod de a fi plămădit pe durata mai multor veacuri. Cu toate acestea, după cum o arată experiența Germaniei și a Austriei scăpate în ultimele secole de acțiunea factorilor modelatori răsăriteni, tendința pare să fie cea a unei occidentalizări ireversibile. Ea va fi accelerată și întărită hotărîtor de includerea cvasi-integrală a Europei Centrale în Uniunea Europeană peste foarte puțin timp.

4. Est și sud-est

Dar Europa răsăriteană? În această zonă, unde continentul își dobîndește întreaga deschidere spațială, în pofida mărilor locale care îl întrerup, pot fi descoperite, iarăși, două branșe: răsăritul propriu-zis și sud-estul european. Este de spus că Europa de sud-est ocupă, față de Europa Răsăriteană propriu-zisă, locul pe care se situa Europa Centrală în relație cu Occidentul. Dacă estul e limitat esențialmente de alte teritorii ferme, Europa sud-estică se prezintă și ea ca o peninsulă scăldată de mări. Tocmai această peninsulă a generat forma de gîndire și simțire dominantă pentru mai bine de un mileniu și jumătate – religiozitatea răsăritean㠖 transportată abia ulterior spre nord-est, în Răsăritul european propriu-zis.

Particularitatea sud-estului în raport cu Răsăritul o dă experiența sa istorică și demografică. Astfel, în antichitate, sud-estul a fost – prin experiența greacă, iar apoi cea elenistică și roman㠖 în însuși sîmburele dur al lumii clasice, marcînd un etalon pentru Lumea Veche. Tot astfel a rămas de-a lungul întregului mileniu întîi al erei noastre, Bizanțul fiind singurul continuator direct al Imperiului Roman după căderea părții sale apusene sub loviturile barbare. Această experiență a înglobat Peninsula Balcanică și, peste Dunăre, doar partea sud-vestică a actualei Românii (Oltenia-Transilvania). La nord-est de această linie au continuat să trăiască neamurile carpice și uniunile tribale ale sciților, iar, mai tîrziu, această zonă, întinsă pînă departe, în stepele orientale, a adăpostit revărsările demografice ale slavilor și a marcat traseul cvasi-obligatoriu al migratorilor turanici. Așadar, în timp ce sud-estul a fost însuși Imperiul Roman și apoi cel Bizantin, răsăritul abia dacă l-a copiat pe cel din urmă sub aspect religios și ca tip de civilizație.

Aceasta ar fi principala diferență referitoare la istoria civilizației între cele două zone. Pentru restul trecutului, ele se aseamănă prin amestecul de ortodoxie, păgînism (musulman) și infuzii occidentale, dozate diferit de la un moment istoric la altul și într-o ambianță preponderent ortodoxă.

O altă diferență se referă la densitatea locuirii teritoriului, care este invers proporțională cu mărimea acestuia. Rusia și teritoriile asimilate de aceasta rămîn mai slab populate decît Peninsula Balcanică tocmai datorită imensității lor. Aceasta l-a determinat pe George Schöpflin, într-un studiu mai vechi, să conchidă că organizarea statală a unor teritorii atît de vaste și relativ puțin locuite favoriza adoptarea unor soluții de guvernare autoritară (cea țaristă și cea comunistă)1.

Dintre lucrurile pe care Europa de sud-est și cea Răsăriteană le au în comun le-aș selecta aici, într-o enumerare sumară, doar pe cele relevante pentru dificultățile pe care le întîmpină astăzi în transformarea lor. Astfel, trebuie, cred, ținut cont de caracterul lor predominant agricol și, implicit, de tipul de relații sociale iscate de acest context economic (familii tip zadruga, colectivism/comunitarism, ierarhii de tip mafiot sau antimeritocrații). Ar fi, apoi, vorba și despre ideologii ale paseismului și tradiționalismului ruralist, de la care nu face excepție nici comunismul propagat de sovietici, cîtă vreme idealul unui paradis egalitarist al oamenilor muncii trădează o nostalgie în raport cu societatea dinainte de diviziunea socială a muncii și de apariția claselor sociale.

(Continuare în numărul următor)

Notă

1 George Schöpflin, Central Europe: Definitions Old and New, în In Search of Central Europe, Cambridge, Polity Press, 1989.

OVIDIU PECICAN s-a născut în 1959 la Arad. Este conferențiar la Facultatea de Studii Europene, UBB Cluj. Ultimele apariții: Razzar (cu Alexandru Pecican), București, 1998; Lumea lui Simion Dascălul, Cluj, 1998.


2001.07.29.

articolul în format *.pdf