George SCHÖPFLIN
Europa de sud-est: definirea conceptului
Analize 
Orice discuție despre Europa de sud-est implică dificultatea centrală a definițiilor. Cum poate fi definită o arie sau un subiect în așa fel încît să aibă în mod consistent caracteristici valide, iar aria definită astfel să fie distinctă de altele? Această operațiune necesită stabilirea granițelor, care includ dar și exclud, iar, prin urmare, conferă putere dar și privează de putere. Dar aceasta este numai o parte a problemei. Cealaltă se referă la definirea structurilor comune care sînt specifice ariei respective. Acest punct este crucial. Structurile sînt universale, pe cînd conținutul lor poate fi foarte diferit. Mulți oameni sînt induși în eroare de această polaritate dintre structură și conținut, ei privesc conținutul și conchid că ceea ce văd este unic. Într-un fel, ariile sînt, într-adevăr, unice, dar structurile care există în mod latent fac comparațiile posibile. Aceasta, în schimb, înseamnă că, în orice tentativă de a defini o arie, în cazul nostru Europa de sud-est, trebuie să încercăm, mai întîi, să identificăm structurile comune. Ele fac demersurile comparative posibile și legitime și, în același timp, demarchează zona de altele. Într-adevăr, o asemenea identificare a structurii este vitală. Dacă nu facem asta, putem deveni cu ușurință captivii propriilor noastre date și putem sfîrși prin a colecta cantități impresionante de informații fascinante, dar triviale, pe care am fi incapabili să le contextualizăm.

Problematica definițiilor este centrală în cazul Europei de sud-est. Există unii care ar respinge orice astfel de încercare, sugerînd că și dacă regiunea ar fi existat în trecut, a fost spulberată de ultimele evenimente, precum comunismul. Esențialiștii pur și simplu neagă validitatea tentativei. Totuși, conceptul trăiește, ba chiar se iau anumite decizii politice care se bazează pe supoziția că regiunea există. Pactul de Stabilitate sud-est europeană este luat în serios în relațiile internaționale, iar aceasta trebuie să însemne că există anumite ipoteze cu privire la ținta lui.

Care sînt, atunci, trăsăturile unei regiuni sau ale unei comunități care o fac pe aceasta distinctă? Trebuie să aibă anumite caracteristici comune, în special frontiere stabilite clar, atît ne-geografice, cît și geografice, care sînt recunoscute și sînt recognoscibile și în interiorul și în afara acelei regiuni. Geografia în sine nu este nicidecum suficientă, deoarece geografia nu poate însemna destin, deși multora dacă nu cumva celor mai mulți, le place să considere așezarea geografică drept criteriu unic. Într-adevăr, din multe puncte de vedere, a privi o hartă și a observa pe ea o anumită unitate geografică este un demers înșelător, întrucît o hartă nu este decît o reprezentare, o metaforă științifică pentru realitățile fizice, culturale și de altă natură. Există o tendință clară într-un anumit tip de analize istorice și politice de a asuma, fără a testa ulterior această ipoteză, că așezarea geografică identică implică și alte tipuri de identitate sau asemănare. Prin urmare, este vital, atunci cînd se definește o regiune, ca toate caracteristicile sale comune, nu doar granițele geografice – nemaivorbind de cele cartografice – să fie precizate.

Pentru ca aceste granițe să fie privite ca reale, ele trebuie să includă și să excludă, și trebuie să delege și să retragă putere. Apoi, cu cît este mai mare numărul și varietatea granițelor ce se suprapun și își întăresc în mod reciproc efectul, cu atît mai bine vor rezista ele penetrărilor și cu atît mai puternică va fi identitatea ce s-a format în interiorul lor. Astfel, cu cît vor fi mai puternice frontierele, cu atît mai eficiente vor fi în crearea unei coerențe interne, un proces care are loc într-o interacțiune continuă cu granița și cu traficul de frontieră provenit din exterior. Acesta este sensul în care definițiile geografice luate în sine spun foarte puțin; e necesar ca granițele culturale, istorice, lingvistice, administrative, politice să funcționeze cumulativ pentru a stabili linii de demarcație care sînt foarte dificil de trecut. Cînd aceste procese operează de-a lungul timpului, pe o durată lungă, ele generează modele recognoscibile, adevărate crezuri, ce reprezintă o parte din ceea ce comunitatea ajunge să considere ca „normal și natural”, ca parte a lumii proprii de presupoziții implicite și, prin urmare, dincolo de orice interogație. În concluzie, modul de viață al comunităților ce trăiesc în interiorul unor asemenea granițe se caracterizează prin aceleași obiceiuri, feluri similare de a rezolva problemele, de a defini strategiile și a interpreta experiențele. Ele dobîndesc calitatea de membri ai unei rețele de semnificații comune și reproduc stilurile de gîndire comune și lumile-gîndire construite pe aceste procese. Acestea sînt comunități reale, care dau naștere unor norme culturale și care posedă, totodată, calități bine stabilite ce sînt reproduse continuu.

Normele culturale stabilesc un set de presupoziții refutabile, adeseori codate în lumea implicită a credinței, adevărate nervuri culturale. Aceste norme nu sînt nici absolute și nici deterministe, este întotdeauna posibil să li te împotrivești, dar astfel lucrurile devin mai dificile. Este mult mai greu să legitimezi niște idei dacă acestea sînt deviante în comparație cu normele culturale stabilite, iar potențialul de a restaura status quo-ul anterior este ridicat dacă inovațiile contravin stilului de gîndire al comunității. O ilustrare din Marea Britanie. Au existat întotdeauna republicani, s-a acordat chiar atenție argumentelor lor, dar niciodată nu au fost luați în serios. Ideea că monarhia ar putea fi abolită depășește efectiv granițele a ceea ce gîndește și acceptă marea majoritate. Schimbarea impusă împotriva nervurilor comunității culturale va transforma, cu siguranță, aceste nervuri. Însuși actul rezistenței va produce schimbări, dar schimbarea impusă va fi întotdeauna văzută ca străină, ca anormală. În cel mai bun caz, va emerge ceva hibrid și hibridat. La urma urmei, rezultatul experienței comuniste este tocmai o asemenea stare.

Statul iluminist, statul modern rațional și raționalizant, cum s-a argumentat, este un instrument extraordinar de puternic. El are capacitatea de a crea ordine, semnificație și securitate în condițiile unor societăți de o complexitate crescîndă, iar, la apogeu, poate genera o bună guvernare, transparență și responsabilitate. El poate integra acțiunea socială și politică spre a preveni crearea haosului sau degenerarea în anomie, făcînd, totodată, posibilă și opțiunea individuală. El există ca o realitate concretă și ca simbol, în special în forma lui de tip ideal.

În această formă a fost el exportat în Europa de sud-est. Acest fapt este semnificativ, deoarece înseamnă că și-a avut originile, dinamica și contururile într-o matrice culturală diferită, într-o cultură cu un capital cultural diferit. Deci, a fost primit în regiune într-o formă completă și a trebuit să concureze cu lumile-gîndire și cu stilurile de gîndire locale preexistente. Conflictul dintre cele două durează de atunci. Potrivirea dintre statul modern și variantele stilului de gîndire sud-est european nu a fost niciodată una bună, chiar dacă aceasta nu a împiedicat statele din sud-estul Europei în a aspira la înrădăcinarea statului modern în forma în care a fost primit de la Occident. Și, după cum voi argumenta, au existat diferențe de potrivire între statul modern, pe de o parte, și Europa Centrală, respectiv cea de sud-est, pe de altă parte, acestea fiind relevante în ceea ce privește politica de după schimbarea mileniului.

Așadar, punctul de plecare în definirea acestor regiuni este să eliminăm criteriul geografic și să încercăm să identificăm acele trăsături care pot justifica luarea în considerare a acestor regiuni ca regiuni și nu ca niște fragmente de spațiu geografic ce sînt în mod întîmplător învecinate. Este posibil să se identifice anumite structuri comune în cultură și puterea politică? Evident, ceva este recognoscibil și acest lucru poate fi identificat drept o lume-gîndire cu un stil de gîndire care îi corespunde. În al doilea rînd, există anumite experiențe istorice care lasă reziduuri, iar aceste reziduuri vin să modeleze impactul experiențelor ulterioare, ținînd cont de faptul că ele constituie o parte din matricea cognitivă în care sînt înglobate noile idei. Una dintre cele mai bizare moșteniri ale banalului universalism (vezi mai sus) este următoarea propunere: anumite idei sînt în mod atît de evident raționale, încît toți trebuie să le accepte instantaneu și să renunțe triumfal la cele vechi în favoarea celor noi. Revoluționarii pot fi mișcați de acest crez, dar crezul nu este același lucru cu analiza. Trecutul nu este depășit atît de ușor. Sarcina de a identifica, de fapt, reziduurile este însă foarte grea și, în general, nu permite cuantificarea acestora, chiar dacă ele influențează în mod activ relația dintre inovație și stagnare. Luarea acestor idei ca bază de comparație, recunoașterea acestor aspecte ale trecutului ca fiind vii, ne-ar putea îngădui să înțelegem de ce reforma nu dă niciodată rezultatele care se așteaptă de la ea.

Ceea ce se poate face este încercarea de a defini schimbările culturale și politice din trecut și a vedea apoi dacă vreuna dintre principalele lor structuri și deznodăminte sînt încă sesizabile. Unele dintre acestea se influențează reciproc, ori prin formele lor simbolice, ori pe cale cognitivă, sau chiar în ambele moduri. În cazul Europei de sud-est, experiența cheie în această conexiune sînt repetatele transformări străine, pe care regiunea le-a traversat și asupra cărora actorii locali au avut doar un control limitat. Răspunsul local, adeseori, a fost rezistența și adaptarea – din nou ambele –, care există în forma unei polarități potențatoare. Din această perspectivă, pivotul pentru ambele regiuni a fost apariția modernității, care, deși străină, a fost considerată dezirabilă, chiar dacă, în acceptarea ei, putem descoperi și o urmă de împotrivire, deoarece reprezenta o amenințare la adresa modurilor de viață existente. Iar aceste modernizări au fost diferite în Europa Centrală și cea de sud-est.

Primul factor de notat este că apariția modernității nu s-a produs în două regiuni vide de capital politic și cultural. Se poate observa, în unele abordări, tendința de a presupune că introducerea ideilor moderne a fost ori incompletă, ori că modernizarea a eșuat, datorită obstinației, rea-voinței și conservatorismului elitelor locale. Aceasta este doar o parte a realității, care se întemeiază pe o supoziție tacită, universalistă, caracteristică acestor abordări. Și anume, că a existat numai un singur model occidental al modernizării, care a fost caracterizat de unitate organică, și că sud-est europenii erau incapabili, ba mai mult, nici nu aveau voie să încerce să elaboreze un model propriu. Toate aceste căutări au fost ostile răspîndirii modernității, deoarece această viziune nu a fost pregătită să conceptualizeze alte modele de modernitate, diferite, dar egale cu cea în cauză. Într-un sens foarte adevărat, răspunsul german la dominația iluminismului francez a fost cea mai clară și cea mai publică instanță a acestei tensiuni. Propunerea de mai sus, deci, reclamă în mod logic să definim un model al reziduurilor pe care le-au adus cu ele cele două regiuni în momentul în care au fost confruntate cu modernitatea, și, în plus înțelegerea modelului de modernitate elaborat de aceste regiuni. Întîlnirea dintre cele două sisteme de valori a rezultat într-o modernitate incompletă, în cazul căreia, dacă înțelegem modernitatea incompletă ca pe o experiență cumulativă, criteriul modernității este interpretarea Occidentului în regiune.

Una dintre consecințele modernității incomplete percepute este sensul de dependență față de ceea ce este văzut drept puternicul Vest. Această percepție este exacerbată de necazul statelor mici de a fi mai puțin capabile să condenseze putere culturală, datorită mărimii lor, și de a fi caracterizate de niveluri mult mai înalte de insecuritate cultural㠖 teama de a fi incapabile să își reproducă propria cultur㠖 decît comunitățile culturale numeroase. Caracterul lor incomplet este interpretat, astfel, ca o bătălie continuă, nesfîrșită și chiar lipsită de speranță pentru atingerea țintei mobile care pare să fie modernitatea, și, în acest context, zorii globalizării și ai postmodernității mută încă o dată ținta într-un punct mai îndepărtat.

Așa cum a argumentat cu multă forță Misha Glenny, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, modernitatea a fost văzută în Europa de sud-est ca fiind determinată de cantitatea de tehnică militară și de gradul de militarizare al societății. Modelul acesta a fost, în cele din urmă, testat pînă la distrugere în cele două războaie balcanice. Adoptarea lui a fost alegerea elitelor locale, care au fost încurajate în această atitudine de marile puteri ale timpului. Comunismul a fost o experiență paralelă, tocmai fiindcă a fost impus într-o manieră mai coercitivă de elitele locale, care au încheiat o înțelegere tacită cu Marea Putere ce controla regiunea. Dar, acest sistem politic a dus la o nouă modernizare distorsionată, una care a favorizat o concentrare extraordinară a puterii în mîinile statului și, deci, a împiedicat societatea să joace un rol serios în definirea propriilor aspirații. (Re)integrarea în Europa se arată a fi un proiect similar, deoarece paleta de opțiuni este serios limitată, atît pentru elite, cît și pentru societăți, de definițiile curente ale Europei.

Nu în mod surprinzător, răspunsul a fost un fel de cultură a dependenței. Aceasta se manifestă în încercarea de a găsi protectori, prin adaptarea, uneori în mod mimetic, la solicitările acelei mari puteri care pare să promită cel mai mult și printr-o continuă lamentare la adresa procesului de integrare (precum repetarea tezei conform căreia statele post-comuniste nu ar trebui să preia acquis-ul comunitar în mod integral). Acest sens al lipsei de putere declanșează o tentativă menită a aduce recunoașterea valorii morale și generează mituri de compensație și victimizare, narațiuni care încearcă să explice de ce comunitatea în cauză nu simte niciodată că și-a atins cu succes obiectivul. Ceea ce este de menționat, în primul rînd, în acest context este că nu are aproape nici o rezonanță ideea precum că această regiune, asemeni Scandinaviei, ar putea ea însăși dezvolta un model de modernitate propriu.

Consecințele incompletitudinii percepute sînt continua popularitate a ideologiilor de tip „catching-up” ce formulează programe de schimbare accelerată coordonate de sus, un adevărat marș forțat prin istorie. Apoi, incompletitudinea contribuie și la prăpastia dintre elite și societățile respective, întrucît primele caută să-și legitimeze statutul prin referire la o modernitate externă, a cărei purtător poate fi numai și numai elita. Astfel se reproduce o dependență internă, care împiedică apariția societății civile capabile de a se opune hegemoniei statului. Și, mai departe, acest model ajută la explicarea continuei rezonanțe a discursurilor populiste care resping modernitatea „de origine străin㔠și caută să impună rădăcinile autohtone ale unui proiect de dezvoltare care poate sfîrși în xenofobie și izolaționism. Conflictul continuu dintre structurile de plauzibilitate diferite și nerezolvate exprimă, în ultimă instanță, vulnerabilitatea politică și culturală generică a acestor comunități, închizînd, prin urmare, cercul vulnerabilității astfel: tentative de transformare radicală, eșec și încercări reînnoite de reformă.

Europa de sud-est

Care sînt, deci, tensiunile dintre reziduuri și modelul modernității? Întîi, reciprocitatea de drepturi dintre conducători și conduși, un model foarte adînc codat în creștinismul occidental și în feudalism, stabilește o contrapondere în raport cu normele birocratice ale statului modern, care este predispus să se vadă pe sine ca depozitar al raționalității ultime. Perspectivele și raționalitățile alternative sînt vitale în asigurarea unei situații în care statul nu devine sclavul propriilor norme birocratice și nu cade în capcana acestora. Reciprocitate înseamnă aici conexiune inversă (feedback) și limitare de sine. Nici unul dintre acestea nu s-a încetățenit în Europa de sud-est. Dacă e vorba de ceva, atunci statul continuă să fie văzut ca agentul cheie al transformării, poate chiar principalul agent al transformării.

Pe urmă, în Europa de sud-est complexitatea structurilor sociale nu este asortată, din punct de vedere intelectual, cognitiv sau semantic cu societatea și cunoașterea socială. Modernitatea a fost preluată mai curînd de stat, decît de societatea care încă nu se modernizase în momentul receptării, permițîndu-i statului să devină agentul primar al modernizării și să-și păstreze poziția dominantă în raport cu societatea. Astfel a fost reprodusă problema, fiindcă societății îi este dificil să depășească statul dacă informația și cunoașterea socială sînt inadecvate. Statul preia controlul modernizării, deoarece se percepe pe sine ca fiind rațional prin excelență și se străduiește să transforme societatea în propria lui imagine. Comunismul a fost apoteoza acestei tendințe. Dar societatea rezistă acestei tentative, fiindcă nu acceptă necesarmente viziunea statului ca pe una care îi este și sieși proprie. Rezultatul este un hibrid dificil, cu aspirații contrastante și contradictorii și cu stiluri de gîndire în conflict. Toate acestea conferă modernizării o reputație proastă, o calitate teleologică și străină, ceva programatic asupra căruia societatea are prea puțin control. Consecința este pasivitatea, și nu societatea civilă, o condiție a statului democratic. În acest sens, modernizarea de sus devine o chestiune morală.

În al treilea rînd, aceasta înseamnă că moștenirea rețelelor premoderne de putere devine semnificativă în înțelegerea Europei de sud-est, împreună cu întregul capital cultural din regiune. Rețelele de putere și formele în care puterea a fost exercitată, stilul comunicatelor publice, de exemplu, sînt remodelate de apariția modernității, dar nu dispar cu totul. Modul în care este exercitată puterea, mai ales în existența și autoritatea rețelelor patron-clienți, sau persistența regulilor informale în raport cu cele formale, pot aduce o subtilă metamorfoză a instituțiilor și le pot face pe acestea să opereze în moduri neavute în intenție de întemeietorii lor originali.

Mai departe, există o problemă a secularizării, care a fost un aspect central al raționalității iluministe, iar modernitatea timpurie s-a definit împotriva religiei, dacă a fost să se definească împotriva a ceva. Dar secularismul a avut o rezonanță diferită în sînul creștinătății ne-occidentale, unde sfera secularului nu a fost niciodată la fel de puternic diferențiată ca în Occident. O parte din capitalul cultural conservat din trecutul premodern în Europa de sud-est este în mod clar reziduul religiei, iar aceste reziduuri diferă de echivalentul lor occidental.

Un exemplu clar al conflictului dintre reziduuri și inovație poate fi observat în moștenirea sistemului millet (comunități locale ce au plătit taxe în manieră corporativă, au beneficiat de autonomie religioasă și culturală, iar, totodată, au funcționat ca unități administrative). Millet-ul a fost o metodă competentă de a susține stabilitatea politică și culturală într-un sistem imperial premodern. Scopul lui a fost limitarea dezvoltării comunităților religioase supuse, transformînd religia în punctul focal al loialității și a contribuit la rezolvarea problemei loialității supreme față de califat, care a articulat o structură de plauzibilitate străină făcînd din relația dintre creștini (plus evrei) și conducătorii musulmani ai imperiului una intermediată. În același fel, sistemul a conferit conducerii comunităților religioase un anume interes în menținerea sistemului, prin asigurarea pozițiilor lor împotriva posibilelor provocări din interior. Astfel, guvernanții imperiali au dobîndit un grad de control asupra supușilor non-musulmani și i-au putut menține într-o stare de inegalitate politică. Supraviețuirea pe termen lung a acestuia dovedește tocmai eficacitatea sistemului. Dar sistemul millet nu putea face față provocării modernității dinamice și cererilor pentru un acces mai larg la puterea politică, care au sosit odată cu noile idei dinspre vest în secolul al XIX-lea.

Continuînd, millet-ul a fost realmente contraproductiv cînd a fost vorba de definiția nouă, modernă a comunității politice pe criteriul națiunii în curs de instituționalizare (nationhood). Sistemul a investit o autoritate politică minimă în conducătorii clericali și, prin urmare, nu a conferit acestor elite modernizatoare în curs de formare, în afară de trecutul îndepărtat, aproape nici o experiență sau o istorie politică pe care să se poată baza în ceea ce privește definiția națiunii. Prin urmare, noile elite au fost nevoite să recurgă la unica resursă pe care o aveau la dispoziție, și anume una care armoniza cu criteriile modernității: limba. Dar limba a fost rareori un criteriu clar, dat fiind nivelul scăzut de bilingvism. Astfel, în competiția pentru identitate, reziduurile structurilor religioase și ale granițelor lingvistice au jucat un rol important, contribuind, totodată, la crearea stării confuze generate de combinarea apartenenței etnice și a celei religioase (nominale), fapt care a marcat natura modernității și a etnicității în regiune. Această stare confuză a avut un rol important și în războaiele iugoslave dintre 1991-1999, mai ales în Bosnia.

Întrebarea este dacă poate exista un model de modernitate sud-est europeană. Răspunsul este da, dar acesta va trebui elaborat pe baza stilurilor de gîndire și a lumilor-gîndire, a practicilor și tradițiilor sud-est europene, și nu pe importarea în masă a ideilor și modelelor. Dacă aceasta înseamnă să se dea mai multă importanță etnicității, sau ierarhiei, sau oricărei alte opțiuni, așa să fie. Alternativa nu va funcționa prea grozav. Structurile cheie ale modernității, complexitatea, schimbarea, competiția pentru putere sînt pretutindeni aceleași, dar conținutul lor sud-est european diferă de cel din Vest.

Teoretizînd natura și calitatea sud-estului european ca întreg, ar trebui să încercăm să identificăm acele experiențe, tipare și structuri comune care operează interactiv, generînd tipuri particulare de semnificații colective și de capital cultural.

Spre deosebire de Europa occidentală, zona a cunoscut experiența unui tip aparte de guvernare imperială, întemeiată pe forme străine și imprevizibile de cunoaștere socială și de putere, pe modele străine de excludere și legitimare. Astfel, moștenirea otomană a creat o senzație de atemporalitate, de absență a schimbării, de futilitate a strădaniilor individuale. Mai mult, acestui mod de exercitare și legitimare a puterii i-a lipsit un model al schimbării radicale care să concorde cu așteptările sud-est europene. Puterea a fost sacralizată într-o manieră străină. Statul modern a fost construit împotriva acestei moșteniri și a dobîndit unele din trăsăturile ei, așa cum se întîmplă în mod inevitabil între rivali. Opoziția a devenit, în schimb, resursa primară pentru statul modern și pentru coerența pe care acesta a sperat să o creeze.

Sistemul administrativ creat de Imperiul Otoman a fost foarte opresiv și arbitrar. Nu a cunoscut nici ideea de sferă publică, nici cea de bun public. Impozitarea excludea orice reciprocitate și prea puțin se întorcea la cei care erau impozitați, de fapt aproape nimic. El a fost, de asemenea, și ineficient. A oferit indivizilor și comunității o protecție legală și polițienească minimală. A fost ceva îndepărtat și opac, în plus, nu-și asuma nici o răspundere pentru existența supușilor săi. Statele construite pe această moștenire au preluat unele, nu toate, dintre aceste trăsături și le-au reprodus. Elitele locale care au trăit sub dominația acestui imperiu au fost slabe, iar tehnicile de exercitare a puterii dezvoltate atunci au supraviețuit într-o formă atenuată, fiind reproduse în modernitate.

Agricultura țărănească de subzistență creează modele slabe de viitor. Producerea resurselor materiale și simbolice este considerată un joc de sumă zero, deoarece surplusul este foarte mic, date fiind calitatea slabă a unei mari părți din terenul arabil și nivelul modest al deprinderilor. Cultivarea colectivă a pămîntului subminează inițiativa individuală, iar regiunea mai suferă și din cauza distanței mari față de principalele piețe de desfacere. În absența unei tradiții religioase sau educative, care să pună preț pe participarea adulților în viața instituțiilor bisericești sau statale, observăm, pe alocuri, și fenomenul analfabetismul adult.

Zona împărtășește anumite structuri mitice, mai ales mitul că ar fi ultimul bastion al Occidentului împotriva Răsăritului, mitul victimizării și al trădării de către „Europa”, o compensație mitică pentru suferință (Kosovo este cel mai evident caz în acest sens), ca și un mit al oprimării imperiale ca o justificare a întîrzierii și a înapoierii percepute.

Religia creează lumi-gîndire și stiluri de gîndire recognoscibile. Ortodoxia și Islamul, religiile dominante ale regiunii, au interacționat cu creștinătatea occidentală și direct și indirect și s-au privit pe ele însele ca pe niște centre de virtute morală amenințate. Religia stabilește o lume de ritualuri și norme cognitive împărtășite, o concepție specială cu privire la timpul și spațiul sacru, un set de reglementări morale și un simț al ordinii. Acestea aduc cu ele propriul lor capital cultural. Întrebarea este ce fel de stil de gîndire emerge din ortodoxie și islam. În general, aceste stiluri de gîndire privilegiază responsabilitatea colectivă în raport cu responsabilitatea individuală, codifică un puternic simț al ierarhiei și pronunță adevăruri considerate a fi absolute. În fine, oferă modele cognitive slabe ale schimbării, propovăduind mai degrabă schimbarea radicală decît cea incrementală, considerînd că mîntuirea și salvarea sufletelor este calea spre schimbare.

Variabila cheie este gradul de urbanizare. Orașul funcționează ca loc al continuului schimb și al continuei schimbări, dar în Europa de sud-est el a fost slab, static, mic și avea un caracter rural. Astfel, numai în cazuri rare a avut capacitatea de a integra spațiul rural înconjurător. Ulterior, orașele sud-est europene au fost ruralizate masiv datorită modernizării comuniste, o stare nefastă pe care ele încă nu au reușit să o depășească. Mai mult, modelele comuniste de integrare urbană au oferit puțin sau nimic acestor mase rurale nou sosite, care să le permită să se vindece de trauma mutării din mediul rural în cel urban și să se adapteze la diversitatea dinamică pe care o creează orașul. Dacă a fost să ofere ceva, atunci comunismul a oferit modele contraproductive, precum cel al „omului comunist eliberat din cătușele apartenenței de clasă”, un model static și lipsit de conținut în contextul variatelor forme de stratificare și interacțiune socială reală pe care le-au întîlnit oamenii.

Merită adăugat aici că modelele premoderne ale coexistenței etnice întîlnite în orașe premoderne precum Sarajevo nu spun nimic despre cele moderne, pentru că, în modernitate, natura puterii, a complexității, a resurselor și a competiției sînt total diferite. Sînt mulți cei ce cred altminteri, dar nu fac decît să viseze. Acolo unde au existat modele cognitive și comportamentale urbane, ele au fost inadecvate sau au fost distruse între timp, și, prin urmare, orașul a fost incapabil să susțină societatea civilă.

În sfîrșit, de ce este Europa de sud-est diferită de Europa Centrală, de ce s-a dovedit Europa Centrală mai ușor integrabilă în Europa Occidentală decît Europa de sud-est? Unele răspunsuri ar trebui să decurgă din cele ce de mai sus. În Europa Centrală, capacitatea statului (state capacity) este superioară, ea manifestă, în plus, o abilitate superioară de ajustare la și absorbție a exigențelor post-iluministe, lumile-gîndire central-europene fiind mai apropiate de norma europeană occidentală (datorită moștenirii creștinătății occidentale). Deci, ea face față mai ușor diversității generate de modernitate. Aceasta nu înseamnă că Europa Centrală ar poseda vreo virtute inerentă, așa cum sugerează, în mod ocazional, sud-est europenii. Dimpotrivă, este vorba doar de faptul că criteriile integrării au fost stabilite în Europa Occidentală și că Europa Centrală, în pofida autocaracterizării ei ca regiune intermediară, este, din punct de vedere structural, mai apropiată de criteriile occidentale decît Europa de sud-est.


Traducerea: Ovidiu PECICAN
2001.08.07.

articolul în format *.pdf