VISKY András
Epoca diferențelor. (Scrisoare resemnată despre naționalism adresată creștinilor)
Forum 
Dragi prieteni! În sfertul de an care a trecut m-am ocupat aproape exclusiv cu o singură operă literară subțirică. Autorul ei și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în emigrație – ca central-european în Argentina –, și-a scris cele mai importante opere la un ocean distanță de țara sa, fără să fi uitat nici o clipă de ea, de Polonia cea mult urîtă, mult iubită. Pentru un scriitor, cea mai profundă comuniune uman㠖 cu cultura, cu patria, cu lumea, cu Dumnezeu – se realizează prin limbă. Din toate acestea v-ați putut da seama că este vorba de Witold Gombrowicz, iar opera alături de care mi-am petrecut timpul din însărcinarea Teatrului Maghiar din Cluj – deci din România – nu este alta decît Opereta, cea care a cunoscut o frumoasă carieră teatrală. Dialogul înfiripat în jurul piesei a fost unul real, fiind nevoit s㠄prepar” textul pentru o trupă numeroasă și deosebit de talentată, cu scopul de a ne confrunta în cel mai frapant mod posibil cu înțelesurile sale, în cele mai nuanțate modalități de reprezentare scenică.

Personajul central al piesei este un dictator al modei parizian, Fior, care este chemat în principatul Himalai, considerat provincial, ca să dea o nouă imagine siluetelor bărbaților și ale femeilor, să le arate calea de a ieși din criză, ca să creeze moda anilor ce vor urma. Însă Fior nu are nici idei, nici ceva de spus, de aceea sporovăiește și se miorlăie întruna, își linge întruna rănile narcisistic și se simte jignit pentru că își dă seama că adevărurile pe care le propovăduiește nu interesează pe nimeni, căci nimeni nu i-a cerut sfaturi, nici discursuri docte, ci haine. Această situație de vid îl aspiră pe contele deghizat Hufnagel, servitorul demis, care, cu ajutorul lacheilor de la curtea principelui, organizează o revoluție și preia puterea.

Piesele lui Gombrowicz încep aproape întotdeauna în piața bisericii, oamenii ies de la slujbă și, în mod simbolic, intră în teatrul numit Istorie, de parcă am fi la Krakovia, în piața Sfîntului Spirit, unde biserica și teatrul se află în aceeași piață. Piesa are și un personaj preot, figura conturată poate cu cea mai mare cruzime, care se grăbește să sfințească și să binecuvînteze orice eveniment și care îi spune celui aflat tocmai la putere: Fiat voluntas tua. Fără îndoială că, în concepția lui Gombrowicz, creștinismul anacronic de azi este cel care a generat și a adîncit criza generală în care trăim, creștinismul care întîrzie necontenit de la toate evenimentele, cel care se amăgește că, situîndu-se pe poziția observatorului exterior, oferă explicații valabile despre starea întregii lumi, chiar dacă nu participă la evenimente decît ulterior, vrînd să accentueze supraviețuirea. Este lacheul unor paradigme ale puterii într-o lume de lachei. Se cramponează cu disperare să rămînă la suprafață, cu toate că a dispărut deja demult ca factor determinant de pe scena lumii și continuă să participe din plin la mașinațiile din sfera puterii. Deznodămîntul piesei este o apocalipsă tipic gombrowicziană trăită însă idilic de personaje, aidoma figurilor lui Samuel Beckett, care, ahtiate cu înverșunare de idilă, travestesc cu inventivitate apocalipsa în anti-speranța unei așteptări indeterminabile, non-escatologice.

Asupra acestei credințe creștine moderne ne-au mai atras atenția și alții, dar, ca să nu sporesc exagerat de mult numărul pildelor, doar sîntem abia la introducere, nu voi mai cita decît un singur autor, de asemenea necredincios – cel puțin potrivit labilei noastre concepții – și, de dragul simetriei interne, de asemenea polonez. În scrierea lui Leszek Kolakowski intitulată Stenograma unei conferințe de presă metafizice susținută de Diavol la 20 decembrie 1963, la Varșovia, Diavolul dictează ziariștilor bisericii următoarele: „Biserica […] concurează cu timpul, ea vrea să fie modernă, progresistă, igienică, funcțională, eficientă, călită, demnă, motorizată, radiodifuzată, științifică, curată și energică.” Apoi continuă: „Ar fi pentru mine o plăcere voluptoasă să vă prezint nenorocirile și încercările demne de toată mila, prin care încercați să corespundeți epocii care, oricum, vă precede mereu cu mii de mile.”

Dragi Prieteni! De fapt, creștinismul care își face auzit glasul în toate și peste tot, în principiu nu este prezent, și nu eu afirm asta, ci, după cum putem citi în Epistola către Romani, lumea fiilor Domnului care-l așteptau cu înfrigurare pe Dumnezeu, potrivit mărturiei revelațiilor, adeseori foarte bine întruchipate, care pun într-o lumină credibilă creștinismul. Nu poți fi prezent decît cu premisa sfinției întrupate și trăite și care, după cum, cu mintea credem a ști, nu înseamnă puritate, ci pregătirea pentru sacrificiu, o separare solidară, o dragoste care judecă. Potrivit testamentului lui Christos, omul creștin, cu precădere intelectualul creștin, nu există în cadrul acestei lumi, el se auto-înlocuiește prin explicațiile, uneori spectaculoase, încropite de el însuși sub semnul unui ahistorical purity (purism anistoric) foarte ușor de urmărit, care se exprimă în exterior prin acuze stentoriale provenite din traume, iar în interior ca un cîntec de leagăn amețitor.

Urmăresc cu îngrijorare încercările sincere și cinstite ale autorilor creștini din regiunea noastră de a crea un fel de terminologie teologică viabilă și lucidă a naționalismului creștin – nota bene: chiar și aceasta este o încercare sporadică și la un nivel dubios –, în timp ce ei nu trăiesc nici una din pildele demne de a fi amintite ale diverselor denominații ale iubirii creștine pe tărîmul tensiunilor etnice. În loc de asta, își urmăresc mișcările unii altora, cu suspiciune din adăpostul cazematelor culturii „ocrotitoare”. Nu ascund faptul că eu consider terminologia teologică a naționalismului, în marea majoritate a încercărilor pe care le cunosc, drept o domesticire noțională care, ca atare, nu spune nimic despre ceea ce s-a întîmplat în sudul Balcanilor și ce se întîmplă de fapt cu noi. Pentru că, sper că sîntem de acord cu toții, trebuie să acceptăm partea care ni se cuvine din cele întîmplate, indiferent unde am supraviețuit rușinii noastre, așezați comod în fața televizoarelor. Pe de altă parte, cred că încă nu am ajuns la sfîrșitul poveștii, în primul rînd pentru că, în timp ce ne bucurăm pentru această incredibil de fragilă pace pe cale de a se naște, uităm să ne privim pe noi înșine împreună cu întreaga situație din zonă și cu sarcina comunității creștine pe drumul stabilizării. Oare ce încercări există în această regiune, în acest punct de întîlnire a creștinismului occidental cu cel răsăritean pentru realizarea adevăratelor întîlniri?

Deci evenimentele – și sper că spun asta prin prisma respectului meu obligatoriu față de fapte – au depășit demult etapa clarificărilor conceptuale din cadrul naționalismului, dar poate că mai avem adevărate purificări. Cele dou㠖 clarificarea conceptuală și purificarea – sînt atît de îndepărtate una de cealaltă ca și cei doi tîlhari răstigniți de-o parte și de cealaltă a crucii. Cînd mă gîndesc că trăiesc într-o țară în care naționalismul este jolly-jokerul întotdeauna la îndemîna puterii, sînt nevoit să consider narațiunile creștine actuale nu numai firave, ci de-a dreptul amnezice. În excelenta sa lucrare despre acest subiect, ( Theology; Nationalism and the First World War: Christian Etics and the Constraints of Politics), Mark D. Chapman ne atrage atenția asupra faptului c㠄refugiul într-un anume fel de puritate confesională nu pare a fi mai mult decît o încercare plină de patos de a ne refugia din fața condiționării istorice și a caracterului trecător al omului ca expresie a speranței umane de a fi aidoma îngerilor.” Apoi adaugă, citînd cuvintele lui pe Janet Martin Soskice: „Dacă Dumnezeu nu a desconsiderat starea umană și nici nu a fost disperat din cauza ei, de ce ar trebui să o facem noi?”

Are oare vreo relevanță întrebarea dacă existența națiunilor reprezintă voința lui Dumnezeu sau nu? Dacă sîntem martorii unui fenomen pre- sau post-babelian? Potrivit uneia dintre interpretările foarte spirituale ale tradiției evreiești deosebit de apropiate mie, înainte de Babel, fiecare popor vorbea două limbi, cea națională și limba sfîntă, iar cînd a amestecat limbile, Dumnezeu a retras limba sfîntă, cea care era mediul esențial al comunicării cu Dumnezeu și, ca urmare, dintre oameni. (Parcă evenimentele Floriilor ar favoriza această interpretare delicioasă, nu-i așa…?) Lipsa limbii sfinte, care nu despărțea niciodată înțelegerea cu Dumnezeu de înțelegerea dintre oameni și care făcea imposibilă comunicarea dintre oameni odată cu excluderea lui Dumnezeu cel real și prezent, consider că este caracteristică și în ziua de azi pentru întreaga noastră atitudine. Căci e adevărat că depunem un mare efort pentru ca învățătura să rămînă pură, dar geneza adevăratelor înțelesuri se leagă de învățăturile întrupării, iar aceasta, întruparea, este singurul eveniment al lumii care generează înțelesuri referitoare la Dumnezeu. Consider simptomatic faptul că, potrivit celor spuse în Apocalipsa – „oameni din toată seminția și limba și poporul și neamul” (Apocalipsa, 5,9) – gîndirea teologică consideră caracterul național o calitate în sine și trage din aceasta concluzia sumară cum că ar exista un anumit naționalism creștin temporar care își va primi răsplata cuvenit㠄în acea zi”, din care își extrage legitimitatea teologică dubioasa și vaga concepție a etnicității escatologice. Consider că punctul slab al acesteia constă în faptul că ea determină cadrul etnic chiar și înaintea lui Dumnezeu, cu toate că, prin actul tainic al alegerii, Dumnezeu a hotărît cine este evreu și continuă să-și păstreze dreptul de a hotărî. Deci și cine este slovac, maghiar sau român, ceh sau sudet, sîrb sau croat sau bosniac, englez sau irlandez, turc sau curd – și înșiruirea ar putea fi continuată mult de-a lungul liniilor de demarcație conflictuale – tot Dumnezeu hotărăște pînă în ziua de azi. Nu este exclus ca, în timpul celui de al doilea război mondial, în epoca amețitoarei înnoiri naționale din Germania, „singurul” german să fi fost Dietrich Bonhoffer și se pare că și istoria a consfințit această hotărîre a lui Dumnezeu. Mai mult, chiar Bonhoeffer a făcut posibilă, cel puțin din punct de vedere sacral, existența ulterioară a germanității, dat fiind că a răspuns prin propriul său trup la întrebarea ce, respectiv cine este german. Căci cine va voi să-și ocrotească existența națională și-o va pierde, iar cine și-o va pierde pentru Mine, acela o va mîntui.

Dragi Prieteni! Nu știu dacă din cele de pînă acum a reieșit că singurul motiv de menționat pentru faptul că am adus în discuție naționalismul este frica.

Da, mi-e frică, trebuie să recunosc.

Nu vreau să rămîn singur cu teama mea, de aceea sînt aici și de aceea vorbesc cu voce tare, cum se obișnuiește noaptea în cimitire. Dar, ca maghiar din România, nu mi-e teamă de români și nici de jocurile sumbre ale puterii care se desfășoară cu o nerușinare flagrantă sub ochii mei. Eu sînt precum acel bolnav căruia, după ce l-a tămăduit, Iisus i-a interzis categoric să povestească cuiva ce s-a întîmplat cu el. Dar cel tămăduit, în loc să dea dovadă de sacrificiu, după porunca lui Christos, a început să vorbească. Ca urmare, Iisus nici nu a mai putut să intre în acel oraș.

Cînd sporește vorbăria, în „cultura brutalizat㔠a polis-ului (Esterházy Péter) se aduc mai puține sacrificii, iar Fiul Domnului rămîne pe din afară. În asemenea cazuri trebuie să sporovăim de zor, să avem o grijă încrîncenată pentru aparența de degajare și să cităm cu eleganță consecventă cele mai frapante fraze al Scripturii.

Dar locuitorii polisului, rușinați de goliciunea lor, ne cer haine, nu sfaturi.

Ei ar vrea să se tămăduiască, nu să sporovăiască despre tămăduire.

Mi-e teamă de Dumnezeul cel „aspru”” al Evangheliei care ne cere socoteală despre sîngele semenilor, care a obiectivizat Scriptura propovăduită nu prin vorbe, ci prin întrupare.

Iar despre naționalism nu am nimic de spus.

Ei bine, ce e de făcut?

(Epilog. În amintirea lui Nicolae Steinhardt)

S-a întîmplat că, după ce au petrecut șapte ani de temniță împreună, Francisc, cel care a trăit o viață de sfînt, și rabinul Richard nu s-au mai întîlnit vreme de un sfert de secol. Cînd amîndoi s-au împărtășit din nou de „darul vederii la față a celuilalt”, cum i-ar fi plăcut rabinului să apună, domnul Francisc l-a invitat pe cel mai drag prieten al său în grădină și acolo l-a îmbiat să se așeze pe o bancă, la umbra unui smochin. Atunci Richard a început să depene amintiri din timpul petrecut împreună.

– Îți mai amintești, Francisc cînd, în iarna aceea năprasnică, soția ta, cea care a născut șapte copii, ți-a trimis un pachet, iar în el era și un sveter? Tu ai observat de îndată că isteața ta soție a îmbinat două svetere într-unul singur ca să-ți țină mai bine de cald sau, cum te știa ea prea bine, ca să-l poți împărți mai lesne cu altcineva. Atunci tu ai desfăcut cu grijă cu o lamă de oscele două svetere și pe unul mi l-ai dat mie.

– E adevărat ce spui tu, rabine – i-a răspuns Francisc –, dar ai uitat că soția ta a trimis pachetul, ea a îmbinat cele două svetere, căci îți cunoștea prea bine firea și, după ce ai desfăcut pe rînd firele cu o lamă de os, mi l-ai dat pe unul mie, ca să pot trece iarna.

– Așa e, prietene, într-adevăr așa s-a întîmplat, numai că nu eu ți l-am dat, ci eu l-am primit de la tine.

– Nu, nu, prietene, eu l-am primit, tu mi l-ai dat, îți amintești doar.

– Tu mi l-ai dat mie, Francisc, sînt sigur, am povestit deja asta de atîtea ori în public, ba chiar am și scris-o, am amintit întîmplarea asta de nenumărate ori în cărțile mele.

– Tu mi l-ai dat mie, Richard, fără nici o îndoială, asta s-a spus și din amvon, și nu într-o singură biserică, o știu chiar și copiii mei, n-ai decît să-i întrebi, n-au să te mintă.

– Tu mi l-ai dat mie, Francisc – s-a încăpățînat Richard.
– Tu mie Richard – a insistat Francisc.
– Mie, tu!
– Tu mie!
– Tu!
– Tu!
– Tu!
– Tu!

VISKY ANDRÁS s-a născut în 1957 la Tîrgu Mureș. Este lector la UBB și director al editurii Koinonia. Ultimele apariții: Reggeli csendesség (Bp., 1995), Goblen (Pécs, 1998).



Traducerea: Marius TABACU
2001.07.29.

articolul în format *.pdf