Adrian POPESCU
Identitate și universalitate
Culori transilvănene 
Unirea de la 1700 a deschis, așa cum știm, posibilitatea racordării Transilvaniei cu cultura occidentală, păstrîndu-se, totuși, un spirit al locului, o componentă specifică, națională, în fond, un substrat latin, redescoperit și exaltat de corifeii Școlii Ardelene. Era astfel asigurată atît universalitatea, prin credința catolică, cît și descoperirea și conștientizarea lucidă a energiilor creatoare și întemeietoare ale unei provincii a Imperiului Habsburgic. Mai mult ale unui oraș, real și simbolic. Blajul devenea – datorită școlilor sale, și apoi Institutului de teologie – un centru al culturii care va iradia în întreaga arie locuită de români, dincolo de Carpați, în Principate. Micul oraș de pe Tîrnave ajunge, grație Unirii de la 1700, la rangul unei cetăți spirituale. În perioada interbelică, la Blaj se învăța la nivelul marilor facultăți de teologie din Apus, tratatele de dogmatică sau de morală, cele ale lui Vasile Suciu sau Ioan Suciu, lucrări originale, valoroase, atingînd exigențele învățămîntului catolic european. Predau mulți doctori în teologie la Roma, existau călugării asumpționiști, la care va ucenici și Nicolae Balotă, existau congregații, unele reapărute după 1989, ca și cea a Maicii Domnului, a bazilienilor, o bibliotecă solidă cu un prețios fond de carte veche aparținînd lingvistului umanist Timotei Cipariu. Blajul organizează exerciții spirituale și pelerinaje, inclusiv la Roma, întîlniri culturale, conferințe. Intelectuali și preoți, elevi și orășeni, țărani simpli și meșteșugari își unesc eforturile pentru a da strălucire locului. La Blaj, în secolul al XVIII-lea, se construiesc instituții și se formează eminenți preoți-profesori, se edifică temeinic o structură modernă în spirit catolic, dar și iluminist, se configurează linile directoare ale unui concept de cultură religioasă europeană. Toți lucrează după puteri, încrezători în Providență, o atmosferă spirituală care, în parte, a supraviețuit. Cum era aceasta ne-o spun istoricii, de la Iorga la cei de azi, Camil Mureșanu, sau Ovidiu Ghitta. În esență, era un climat de emulație și mîndrie de a aparține lumii, de a depăși localismul, de a aparține, în fond, universalității prin credința universală, catolică. În cumplita noapte a interdicției și apoi a persecuției Bisericii Unite, după 1948, tocmai pe temeiul acestei apartenențe la universalitate, preoții și episcopii greco-catolici, fideli jurămîntului lor Bisericii Romei, au fost acuzați, încarcerați, persecutați și martirizați. Niciunul dintre episcopi nu a trădat legămîntul acesta de apartenență la moștenirea lui Petru. Toți episcopii uniți, de la P. S. Vasile Aftenie, primul martirizat, decedat în 1950, la Cardinalul Iuliu Hossu, decedat în 1970, ca și credincioșii, mii de anonimi, numeroase călugărițe ale diverselor confrerii, și călugări basilieni, preoți din satele transilvane, toți și-au păstrat credința greco-catolică, în ciuda teroarei și a presiunilor, a închisorilor și a metodelor dure ale unui stat totalitar, comunist și ateu.

După 1989, aceste legături cu Biserica Romei, dar și cu tot ceea ce înseamnă spiritualitate creștină de sorginte occidentală, au fost reluate nu dintr-un punct mort, ci dintr-o tradiție care a continuat să supraviețuiască subteran, așa cum liturghiile clandestine, botezurile și cununiile nu au încetat să fie oficiate de preoții greco-catolici în secret. Nu de puține ori solidaritatea fraternă, creștină, s-a manifestat în „libertatea socialist㒒, în relativa libertate supravegheată, nu doar în detenție, unde preoți romano-catolici, ortodocși și greco-catolici au conlucrat pentru a învăța cuvîntul lui Dumnezeu, s-au rugat împreună și au experimentat o formă de ecumenism cu atît mai prețios, cu cît era neteoretizat, neretorizat, spontan și pătimit acolo, în condițiile catacombelor, amintind primele veacuri ale torționarilor păgîni, cînd creștinii refuzau să se închine zeităților oficiale, cultului forței, pentru a-și salva viața de aici. Despre episcopii romano-catolici Márton Aron sau Durcovici, frați de suferință în temnița din Sighet cu episcopii români uniți, se povestesc lucruri demne de sinaxare sau de actele martirice, și ele, mai ales, nu doar bunele relații dinaintea persecuției, au cimentat fraternizarea în suferință pentru Christos, indiferent de confesiune sau naționalitate. Dacă legătura cu Cetatea Vaticanului a rămas mereu vie în secret, este și pentru că și episcopul de Lugoj, după 1989, Ioan Ploscaru, și cardinalul de azi, Alexandru Todea, și arhiepiscopul George Guțiu de Cluj-Gherla, și alții au continuat să comunice și să se organizeze într-o rețea subterană, asemeni pînzei freatice care alimenta întreaga Transilvanie, și nu numai cu energiile spirituale proprii Bisericii unite.

Cîteva momente esențiale pentru normalizarea vieții Bisericii române unite greco-catolice se cer amintite: în primul rînd ieșirea din catacombele persecuției, imediat după decembrie 1989. În orașul meu, Cluj, îmi amintesc de îndemnul părintelui Tertulian Langa de a ne regăsi în libertate cei care frecventam, pe ascuns, Biserica piariștilor, înainte de 1989; de a ne aduna, fără teamă acum, dar și fără acoperiș, deocamdată sub cerul liber din imediata apropiere a statuii lui Mathias Corvin. Au urmat, după obținerea libertății de manifestare a confesiunii greco-catolice, o serie lungă de cereri repetate de restituire a bisericilor confiscate de stat, refuzul și tergiversările, exasperarea și, în fine, victoria retrocedării catedralei „Schimbarea la faț㔠din orașul Cluj, construirea catedralei „Sfînta Cruce” la Baia Mare, înălțarea multor biserici mai mici, la Moliset sau la Alba-Iulia, recent sfințirea altei biserici centrale ca poziție în același oraș nordic, capitala de reședință a Maramureșului așa de energic, dedicate Sfintei Maria. Au fost restituite din vechiul patrimoniu bisericesc greco-catolic alte cîteva lăcașuri la Lugoj și în alte cîteva localități, puține față de cererea deaptă a celor în drept să-și redobîndească bisericile lor. Reînființarea episcopiilor și a institutelor teologice de grad universitar la Blaj, Oradea și Cluj, vizitele la Roma și la diferite conferințe episcopale și întîlniri și dialoguri ecumenice, reapariția unor publicații interbelice într-o formă nouă Viața creștină sau AGRU arhidiecezan la Târgu-Mureș, editarea sau reeditarea unor lucrări cunoscute și apreciate de generația părinților și bunicilor noștri, de la cărțile episcopului Ioan Suciu despre tinerețe, la cartea adresată tinerilor de cardinalul Alexandru Todea, toate au reafirmat voința de a reclădi durabil o morală și o sensibiliate autentic creștine deschise „semnelor vremii”, pentru a-L cita pe Sfîntul Părinte. Întîlnirile tinerilor catolici din întreaga țară, de unde nu au lipsit credincioși din Moldova sau din afara granițelor țării, tineri catolici, delegați și ierarhi, au condus, pe lîngă protocolul celor două biserici, tratativele oficiale și discuțiile mai vechi, cred, la întîlnirea din 1999, de la București, a lui Ioan Paul al II-lea cu credincioși catolici, dar și ortodocși, cu oficialitățile Bisericii Ortodoxe Române, dar și cu o mulțime entuziasmată de vizita Papei, mulțime de tineri mai ales, care scanda „Unitate, Unitate”, așa cum Suveranul Pontif își va reaminti și ne va reaminti cu diferite ocazii. Fără îndoială, momentul de vîrf a fost de departe cel al întîlnirii din mai 1999 cu Sfîntul Părinte la București, cînd mulți membri ai Bisericii Ortodoxe Române au putut constata pe viu înțelepciunea papei de origine slavă, umilința apostolică a ierarhului roman, îmbrățișarea ecumenică sinceră a vicarului lui Christos, mesajul de autentică iubire creștină, simplitatea curajoasă a unui om care a însemnat mult pentru schimbările lumii de după 1989.

Așa cum amintea episcopul de Oradea P. S. Virgil Bercea cu ocazia întîlnirii responsabililor diecezani AGRU la Baia Mare, la Universitatea de vară, ținută în ambianța monahală de pe Dealul Crucii, la mănăstirea surorilor baziliene, laicii sînt chemați să participe mai intens și mai amplu la viața comunitară. Biserica sînt ei, alături de preoți, laicii trăiesc o adevărat㠄preoție laică”, în calitatea lor de persoane care trebuie să răspundă vocației lor religioase, însușirilor regale, sacerdotale și profetice, după modelul suprem, Christos. Scrisoarea lui Ioan Paul al Il-lea, „Christi fideles laici” se oprește în mod special asupra importanței mișcărilor laicilor îndemnați să trăiască mesajul evanghelic în condițiile contemporane.

Biserica greco-catolică și România, în general, considerată drept veritabilă punte între Occident și Orient, este invitată să-și desfășoare misiunea de a mijloci schimburile de valori, culturale și spirituale, între cele două aripi ale creștinătății. În altă scrisoare apostolică, „Nuovo millenium ineunte”, comunicată lumii catolice la închiderea marelui Jubileu, Sfîntul Părinte vorbea despre datoria credincioșilor de a „înflori acolo unde Dumnezeu ne sădește”, reluînd frumoasele cuvinte ale sfîntului Francisc de Sales adresate cu înțelepciune doamnei de Chantal. Așadar, acolo unde e mai mare nevoie de enegia și devoțiunea fiecăruia. Ori Biserica Unită are nevoie de „mărturisitori ai iubirii”, înainte de toate, de identitatea sa, cum are nevoie experiența confesională, spațiul fratern și expresia celorlalți, pentru a realiza, după îndemnul Suveranului Pontif „un schimb de daruri între Occident și Orient”. Biserica, adică întreaga comunitate a creștinilor, nu va putea să se edifice fără o profund㠄purificare a memoriei”, temelia unei construcții comune a mileniului III. Tot Ioan Paul al II lea se bucură de fervoarea tinerilor participanți la întîlniri internaționale, cum a fost cea de la Tor Vergata, cu prilejul marelui Jubileu, ori cea de la Paris în 1999, unde din partea greco-catolicilor au vorbit tineri români. Într-adevăr, Biserica „trăiește o primăvară”, unde tinerii sînt factorii configurativi ai unei lumi a dialogului și internetului, ai ecumenismului, care nu-și uită trecutul eroic, dar îl asimilează într-o viziune dinamică și inventivă, flexibilă și proaspătă, de inspirația Spiritului Sfînt.

Recentele întîlniri de la Timișoara sau Baia Mare a tinerilor greco-catolici cu colegii lor de studii și credință, cu romano-catolici francezi, germani, africani, hispanici, dau măsura deschiderilor de orizont și a conlucrării pentru o Europă și o lume a valorilor comune creștine. O forță a contemporaneității noastre tensionate, tineretul catolic încearcă să descifreze „semnele timpului”, să intuiască mersul în istorie al Providenței, cu entuziasmul și dăruirea specifice tinereții spirituale.

ADRIAN POPESCU s-a născut în 1947 la Cluj. Este redactor șef al revistei Steaua. Ultimele apariții: Umbrio (antologie din toată creația sa lirică), București, Editura Viveo, 2000, Tînărul Francisc (roman biografic despre Sfîntul Francisc), Cluj, 2000.



2001.07.29.

articolul în format *.pdf