Daniel VIGHI
Politica fostei Securități în anul 1990 (I)
Forum 
În 1991, sau 1992, preotul Eugen Jurca a fost promovat pe o funcție importantă în structurile Mitropoliei Banatului, și anume pe aceea de consilier cultural și cadru universitar la nou înființata secție de teologie a Facultății de Litere, Filosofie și Istorie a Universității de Vest. În acea vreme, la Societatea Timișoara exista o comisie de protejare a foștilor colaboratori confruntați cu situația de recontactare în vederea reluării colaborării. Preotul Eugen Jurca mi-a mărturisit că fusese căutat la telefon, într-o seară, după ce ajunsese, probabil, „obiectiv interesant” prin funcția pe care o avea. În studenție, apucase să semneze un angajament de colaborare în speranța de a putea să-și facă un doctorat în străinătate pe care, de altfel, nu l-a putut realiza decît după revoluție. Am declarat cazul Comisiei, făcîndu-mi calculul că, probabil, existau informatori și aici care vor raporta „defecțiunea” și va fi lăsat în pace. Calculul s-a dovedit corect, omul nostru nu a mai avut parte de telefoane de acest fel, iar, în urmă cu o jumătate de an, a decis să declare public fosta sa colaborare, care a și fost larg mediatizată.

Iată un caz eșuat de încercare de refacere, după revoluție, a unei legături tipice poliției politice. Întrebarea pe care avem a ne-o pune este dacă asemenea lucruri s-au mai întîmplat în alte părți și care este amploarea lor, pentru că asemenea practici sînt un dușman serios nu doar al societății civile, ci și al integrării noastre în NATO și UE. Este evident că structurile de conducere ale celor două organisme paneuropene și-au pus, și își pun încă, întrebări concrete în legătură cu asemenea fenomene, cu modul în care este controlată rețeaua de servicii secrete și, desigur, că se întreabă cît anume din aceasta este controlată de serviciile rusești, bunăoară, sau de inși care nu acceptă și nu s-au acomodat cu exigențele lumii democrate.

În tot cazul, pe parcursul anului 1990, fosta Securitate era prezentă, ca mod de lucru, în tot ceea ce făcea proaspăt înființatul SRI în lupta lui „eroic㔠dusă împotriva Societății Timișoara; aceasta de pe urmă, o organizație alcătuită dintr-o mînă de scriitori, încă tineri, naivi și sincer atașați ideilor revoluției. Am devenit obiectiv al discreditării și anihilării din cauza succesului public al Proclamației de la Timișoara și al ideilor acesteia, care au animat, mai apoi, Piața Universității. După alegerile din mai 1990, la sediul Societății a apărut un ins vorbăreț, care a declarat conducerii, inițial regretatului George Șerban, în calitate de președinte, că se oferă să colaboreze secret cu Societatea în depistarea racilelor SRI, care este și se comportă, susținea guralivul, exact ca fosta Securitate, așa încît dumnealui, deși ofițer activ, nu mai suportă ideile comuniste, s-a săturat, se simte vinovat pentru tot ce s-a întîmplat și, în consecință, se pune la dispoziția conducerii Societății Timișoara pentru a demasca apucăturile abuzive și nedemocratice ale SRI. Bineînțeles că toată această activitate nu se putea întîmpla altfel decît secret. Îmi amintesc că am cerut împreună cu alți cîțiva, ca să nu se dea curs unei asemenea chestiuni, că singura armă în lupta împotriva unor asemenea chestiuni lugubre este transparența. Pe parcursul cîtorva luni, prezența domnului respectiv la Societate a fost extrem de rară, între timp noi am avut grijă să declarăm că sîntem ținta unor încercări de manipulare la cît mai multă lume, ba am spus-o și la un miting, așa că toată încercarea de secretizare și de angajare a noastră pe căi, altele decît cele democratice, părea să fie sortită eșecului. Prin urmare, la nici o jumătate de an, insul declară în presa democratică, în Telegraful de Constanța, dacă bine îmi aduc aminte, că este un fost securist care, sătul de lipsa de democrație din SRI, s-a decis să lupte pentru democratizarea țării și s-a înscris în Societatea Timișoara, unde a descoperit îngrozit că sîntem o oficină a spionajului extern, antrenați de Mossad, CIA și de serviciul secret din Ungaria, că avem arme și că ne antrenăm cu ele pentru a realiza secesiunea Banatului. Un singur lucru a uitat să spună dumnealui, că s-a prezentat la Societate ca ofițer activ al SRI care dorește să se pună la dispoziția conducerii pentru demascarea secretă, ca agent dublu, a abuzurilor și a încălcării drepturilor omului. În declarația publicată, credibilitatea sa era asigurată de afirmația că era un fost ofițer de securitate, un fost SRI, un fost membru al Societății Timișoara și că a plecat speriat de lipsa de democrație, în primele două cazuri, și de angajarea secesionistă, prin colaborări cu servicii străine, în al treilea. Nici pînă astăzi nu pricep de ce, totuși, nu a pitit pe undeva o armă compromițătoare în sediul Societății, prin care ar fi putut cu ușurință să ne însceneze ceva care ar fi justificat arestarea noastră. Probabil că aceia care l-au trimis aveau în vedere doar compromiterea Societății și nicidecum punerea conducerii Societății sub acuzare pentru o mișcare secesionistă armată în colaborare cu serviciile secrete. Ar fi fost prea mult și greu digerabil de străinătate.

În tot cazul, rămîne pilduitor modul primitiv în care lucrau pe atunci serviciile secrete. Nu-mi fac iluzii nici în ceea ce privește serviciile secrete din alte state, ca scriitor care am participat la revoluție din convingeri democratice îmi este profund antipatică ideea de spionaj și servicii de acest fel, pe care le socotesc expresia unei lumi, fie ea și aceea nord americană, departe încă de normele standard ale democrației transparente și pacificate. Problema care rămîne, în cazul țării noastre, este legată de mentalitatea SRI și de capacitatea acestuia de a se plia sincer la cerințele democratice ale UE. Deocamdată nu am nici o dovadă că ar fi altceva decît ceea ce a fost la începuturile anilor 1990, ba chiar, dintr-un cunoscut articol-studiu al politologului Dan Pavel, am confirmarea a ceea ce nu este, totuși, greu de perceput: și anume faptul că ofițerii SRI, au în marea lor majoritate, o flagrantă mentalitate antidemocratică. Oricum, acest fapt este vizibil în „credințele politice” pe care le exhibă foști ofițeri de Securitate pe scena publică. Nu am găsit nici unul măcar, începînd cu Pavel Coruț sau cu alții asemenea de prin PRM, care să gîndească aproape de normele democrațiilor tradiționale. Toți, fără excepție, practică un naționalism extrem, agrementat cu mitologia secretului și cu alibiuri ortodoxiste, susțin scenarii catastrofice îndreptate împotriva stabilității și unității statale, vorbesc despre străinul care ne vrea răul, despre românul trădător, toți se declară pe față, sau aluziv, împotriva NATO și împotriva SUA. Acest amestec de idei politice retrograde urmărește, conștient sau nu, izolarea țării în beneficiul Rusiei, ca unică mare putere din spațiul apropiat care practică asemenea ideologii. Cît despre „beneficiile” acestei politici pentru România, repezentanții fostei Securități nu suflă un cuvînt și asta deoarece este foarte greu să susții faptul că civilizația nu ar veni din Apus. Național-comunismul nu ține de foame, la asta să adăugăm faptul evident că o politică de acest fel a dus la nenorocirea Iugoslaviei. Așadar, reprezentanții unei asemenea gîndiri politice ignoră faptul că Vestul nu este deloc dispus să accepte fundamentalismele dumnealor și că, abia aplicarea lor concretă, ar fi cu adevărat în măsură să pună în pericol unitatea României. Aici este paradoxul unei asemenea politici, care nu a fost suficient explicat, și anume faptul că așa zișii apărători ai unității țării de felul lui Vadim Tudor sau Gheorghe Funar, tocmai, bunăoară, prin declarații de felul celor referitoare la purificarea etnică a județelor secuiești, pot genera o catastrofă ca aceea din Kosovo. De altfel, întreaga argumentație din timpul conflictului kosovar a tezei naționaliste, cum că, în logica războiului, după Kosovo urmează Transilvania, presupune, implicit, că noi ar fi trebuit să urmăm calea aventuroasă și iresponsabilă a politicii lui Miloșevici.

De ce anume există puternic înrădăcinată în gîndirea reprezentanților fostei Securități izolaționismul naționalist poate fi explicat prin faptul că acesta este o sursă a unei legitimări politice facile. Adăugați la asta faptul că, în logica vechii orînduiri, țara este asaltată de dușmani, iar acest fapt motivează existența unor asemenea servicii: spionul este sau un străin sau, altfel, un român vîndut acestuia. În principiu, acest lucru este posibil să existe, numai că el nu poate motiva articularea unei politici antidemocratice în care orice străin, prin chiar faptul că este așa ceva, se presupune că ar fi, necondiționat și fără orice prezumție de nevinovăție, spion.

Că așa stau lucrurile mi s-a impus cu oarecare limpezime încă din primăvara anului 1990, imediat după lansarea Proclamației de la Timișoara. Aceasta a apărut și datorită creșterii unor tensiuni naționaliste imediat după revoluție, provocate și întreținute ca să tensioneze relațiile româno-maghiare. Această tensionare, care poate fi pusă în evidență prin articole din presă și prin acte concrete de manipulare în sens naționalist, pe care le voi prezenta cu altă ocazie, avea două scopuri: eliminarea solidarității interetnice create în revoluția din Timișoara, pe de o parte, și legitimarea prin pericolul extern unguresc a reînființării unui serviciu secret, care ar fi în măsură să asigure siguranța statală, pe de altă parte. Cei care au pus în operă asemenea acțiuni manipulatorii nu au luat în calcul faptul că urmările pe plan extern ale unei asemenea politici sînt dezastruoase. După progromul de la Tîrgu Mureș, înființarea unui serviciu secret a dobîndit susținerea unei opinii publice îngrozite. Nici unul dintre cei care au gîndit această modalitate de legitimare nu a gîndit că ar exista și alte mijloace democratice de a explica necesitatea înființării unei asemenea instituții. Mi-a devenit evidentă această strategie mult mai tîrziu, cînd am avut suficientă distanță în timp pentru a putea revedea întreg filmul întîmplărilor în care destinul a făcut să-i fiu martor pe parcursul celor cîteva săptămîni scurse de la apariția Proclamației, a progromului și a mineriadei din 13-15 iunie 1990. Elaborarea unei asemenea politici de legitimare nu ținea seama că lumea intrase într-o schimbare majoră, că suveranitatea și independența nu mai erau nelimitate, că principiul neamestecului în treburile interne, care a permis regimurilor dictatoriale să nu dea socoteală nimănui, a apus, cel puțin în Europa.

Prin urmare, la o săptămînă după mitingul de lansare a Proclamației, conducerea Societății Timișoara a fost invitată, prin Claudiu Iordache, președintele de atunci al Frontului Salvării Naționale și un apropiat al Societății, căreia îi fusese membru fondator, la o întîlnire cu doi trimiși speciali ai președintelui provizoriu al țării, domnul Ion Iliescu. La discuția care a avut loc, aceștia ne-au cerut să intermediem o vizită de reconciliere politică a Președintelui provizoriu cu orașul care a declanșat revoluția. Desigur că manevra avea un iz politic vădit în beneficiul electoral al lui Ion Iliescu și, ca urmare, am declinat orice responsabilitate în intermedierea unei asemenea vizite.

Foarte interesantă, din perspectivă istorică, a fost și discuția pe care am purtat-o referitoare la provocările interetnice din Ardeal, la furia împotriva Smarandei Enache, care se impusese încă de atunci ca o susținătoare lucidă și de pe poziții democratice a continuării apropierii româno-maghiare începute la Timișoara. Conducerea Societății Timișoara a propus realizarea unui șir de mitinguri prin orașele din Ardeal, în care să fie afirmate ideile Proclamației și la care să participe Ion Iliescu, Doina Cornea, Laszlo Tökes și noi, ca reprezentanți ai Timișoarei. În viziunea noastră, aceste mitinguri trebuiau să continue procesul de apropiere și să detensioneze raporturile dintre români și unguri prin apelul la idealurile revoluției timișorene. Această propunere a fost respinsă ca fiind total nerealistă, ba, mai mult, ni s-a spus că situația din Ardeal este total scăpată de sub control și că revizionimul unguresc este de nestăvilit. Bineînțeles că ni s-a strecurat și ideea că toate aceste lucruri se petrec datorită faptului că România nu are un serviciu secret, care să-i asigure siguranța națională. Prin urmare, am fost invitați la o întîlnire cu președintele provizoriu la București, ca să discutăm toate aceste lucruri.

Era să uit un „amănunt”: cel care ne făcea invitația era unul dintre cei doi consilieri prezidențiali: un profesor universitar necunoscut pe nume Virgil Măgureanu. Cum a decurs vizita și ce anume s-a întîmplat mai apoi, într-un număr viitor.

S-a născut în 1956 la Lipova, jud. Arad. Este scriitor și profesor al Universității de Vest din Timișoara. Ultima apariție: Sorin Titel – monografie critică, Brașov, 2000.



2001.07.30.

articolul în format *.pdf