Camil MUREȘANU
Liniști-se-vor apele?…
Culori transilvănene 
De mai bine de un secol, știința istorică se află într-un stadiu de reconsiderare a posibilităților de a emite judecăți de valoare riguros „obiective”. Ea acceptă faptul că imaginile pe care le oferă despre evenimentele trecutului sînt variabile și relative, în raport de mentalitatea unei epoci, de confluența unei pluralități de factori sociali, cultural-politici și psihologici.

În istoria românească, printre evenimentele exemplare sub acest aspect, se înscrie unirea religioasă de la 1698-1700, aderarea unei părți însemnate a românilor ardeleni la Biserica Romei.

Calea dezbaterilor în jurul semnificațiilor sale este de-acum atît de bătătorită, încît cel solicitat a se mai pronunța încearcă un sentiment de jenă în fața dificultății de a evita repetarea a ceea ce s-a spus de nenumărate ori, cu competență, cu patimă sau cu naivitate.

Nu se va mai găsi astăzi nici o minte lucidă care să nege că perspectivele intelectuale deschise, treptat, tot mai larg, membrilor Bisericii Unite, au contribuit esențial la formularea de către episcopul Inocențiu Micu-Klein a celui dintîi program de emancipare politică a românilor ardeleni, la dezvoltarea conștiinței naționale, pe baza argumentelor istorice și filologice aduse de învățații „Școlii Ardelene”, la implantarea ideii mobilizatoare a latinității limbii și poporului român, la elaborarea actului crucial care a primit (de la adversari…) numele de „Supplex Libellus Valachorum”, la întemeierea și la consolidarea – cu un rol esențial în formarea intelectualității românești – a școlilor din Blaj și din alte centre, la susținerea prin cît mai multe mijloace a luptei pentru emancipare și unitate națională, pînă la 1918.

E adevărat însă că toate aceste înfăptuiri, și altele, pe care n-am voit a le insera, din aceeași temere de a nu cădea în plasa repetițiilor de rutină, nu e corect a fi atribuite în exclusivitate Bisericii Unite. De la un anumit prag al istoriei, și Biserica Ortodoxă a făcut atare progrese, încît ea a putut asuma, în emulație cu Biserica Unită, o parte a acestui „constructivism” politic și cultural pe seama românității ardelene.

Nu trebuie neglijat apoi nici acel factor numit, printr-o sintagmă cam uzată, „spiritul vremii”, despre care Barițiu scria că: „…trece peste toate cu o răpejune ce nu suferă nici o împotrivire”.

Deși e de netăgăduit că în opera sa complexă, îndreptată către propășirea nației române, greco-catolicismul a fost moderat, reformist, că a încorporat o doză de spirit conservator, ce nu putea fi ocolit de o mișcare cu bază larg clericală și nici nu voia să-l evite, totuși el n-a rămas impenetrabil la marile idei și schimbări din veacurile XVIII și XIX.

A asimilat, într-o variantă proprie, Luminismul; a salutat și a susținut unele dintre ideile Revoluției franceze: libertatea și egalitatea oamenilor, desființarea privilegiilor, domnia legii, ameliorarea substanțială a condiției materiale, sociale și culturale a țăranului: s-a acomodat metodelor luptei în parlament și prin presă.

Prin urmare, cineva s-ar putea grăbi să afirme că, sub imboldul acelei „răpejuni” a spiritului vremii, românii ardeleni ar fi pășit pe făgașul emancipării politice și al progresului cultural, cu sau fără aportul Bisericii Unite. Concluzie pripită (deși n-a lipsit, chiar dacă mai puțin tranșant formulată, de sub pana unor savanți respectabili), deoarece ambianța universală designată prin expresia „spiritul vremii” constituie un cadru, o condiție, o ofertă a dezvoltării, dar ea singură nu tractează comunitățile umane într-o direcție definită. E necesar ca în prezența acesteia să existe și un nucleu receptiv și dinamic; el a fost constituit, o vreme, tot de cele două biserici, iar, cu timpul, cu și mai multă incisivitate, de intelectualitatea și de clasa politică laică.

Este verosimil că acestea din urmă s-ar fi situat, de la o vreme, în fruntea mișcării naționale politice și sociale a poporului român. Au și făcut-o, de pe la 1870. Dar performanța lor este relativ tîrzie (iar trecerea timpului și ocaziile pierdute „se răzbună”) și e întrebare dacă, sub oblăduirea acestei componente predominant laice configurația spirituală a românității ardelene ar fi fost aceeași. Intervine aci necesitatea atenționării asupra circumstanței că biserica și clerul au dispus de un grad remarcabil de autonomie față de puterea de stat, pe care păturile societății laice nu-l atingeau și, s-o spunem deschis, o parte a lor, chiar dacă restrînsă, era dispusă să renunțe la el, tentată fiind de avantajele „integrării” în anturajul oficialității.

Crearea acelui specific al sentimentului național ardelenesc, cu neclintirea credinței sale deopotrivă în Dumnezeu și în viitorul „nației române”, s-a datorat și drumului specific parcurs de acest sentiment, pe cărarea îndrumată de spiritul religios și de instituțiile bisericești, cultivînd elevația și consecvența moralei și a caracterului.

După cum, cei convinși de excelența rolului pozitiv al Unirii religioase în viața poporului român sînt aproape de epuizarea argumentelor, la fel și contestatarii lui se văd reduși la repetarea cam a acelorași teze. Enunțurile acestora nu au devenit, cu trecerea vremii, mai convingătoare.

S-a spus că actele de acceptare a Unirii au fost niște falsuri, pe care episcopul de la Alba Iulia și protopopii săi le-au semnat fără a-și da seama ce fac. Argument pueril, atîta vreme cît, presupunînd că s-ar confirma ipoteza falsului, semnatarii săi erau de bună credință în a urma ceea ce ei considerau deja a fi adeziunea lor la Unire, convenită, în condițiile bine cunoscute, cu negociatorii iezuiți. Nu rezultă că, vreodată, în intervalul de timp următor, semnatarii din 1698 și 1700 ar fi sesizat că au fost puși să semneze niște acte false, deci cu un conținut neconform cu clauzele acceptate de dînșii. Iar, dacă au existat unele fricțiuni, marcate de aluzii sau amenințări că s-ar putea renunța la Unire, motivul invocat n-a fost niciodată acesta, formal, deși atît de ușor de adus în discuție, în contextul unor nemulțumiri cu substrat real. Cînd s-a întîmplat ca aceste acte să fie amintite, Uniții s-au referit la litera lor și la nerespectarea acesteia.

Realitatea existențială a faptelor este cea care contează, nu eventualele chițibușerii din niște scripte. Tribunalul Sfîntului Oficiu l-a condamnat pe Galilei, acesta și-a repudiat tezele incriminate (unii îl hulesc fiindcă, septuagenar și orb, n-a preferat soarta lui Giordano Bruno!), dar, indiferent la aceste incidente, Pămîntul și-a văzut de drum în jurul Soarelui.

Am mai combătut și cu alte prilejuri caducitatea opiniei că Unirea religioasă de la 1700 ar fi fost dăunătoare, fiindcă a rupt în două etnia românească. De un asemenea efect se poate vorbi, deși el n-a avut manifestări dramatice, doar pînă cînd sentimentul apartenenței confesionale a prevalat asupra celui al solidarității naționale. În alți termeni, pînă cînd „națiunea confesional㔠devansa pe aceea cu temelie etnică. După ce națiunea, cu conștientizarea trecutului comun, a comunității limbii și aspirațiilor prezente și viitoare, a devenit o „forma mentis” predominantă, confesiunile au devenit, la rîndul lor, elemente complementare și nu agente ale vreunei schisme naționale.

Au fost oameni care s-au crezut serioși atunci cînd au susținut că la 1 Decembrie 1918 s-a ratat o ocazie istorică: aceea a unificării religioase, în același moment cu al unității politico-naționale.

Își poate oricine imagina ce sublim ar fi fost trăit momentul „România Mare”, din clipa în care ar fi debutat prin anihilarea unei biserici cum era cea Unit㠖 anteluptătoare pentru unitatea național㠖, și, totodată, printr-un act nedemocratic, de suprimare, desigur, sub aparențele „consimțămîntului benevol” (poate chiar entuziast, ca în 1948…), a uneia din opțiunile libertății conștiinței.

Încheiem cu sublinierea celei mai recente replici din rolul istoric al Bisericii Unite: tenacitatea ei în rezistența împotriva totalitarismului. După 1948, în prima linie, clerul unit și-a regăsit vocația mesianică din timpul lui Inocențiu Micu, al „Supplexului”, al Adunării de pe Cîmpia Libertății, al Pronunciamentului de la Blaj, al Memorandumului.

Nici un alt corp constituit al spiritualității românești nu-i poate sta alături, la aceleași dimensiuni și cu aceeași disponibilitate a martiriului, în lupta pentru apărarea unuia dintre supremele bunuri ale omenirii civilizate: libertatea conștiinței.

Oamenii aceștia au făcut-o. De-ar fi avut și ei, ca orice ființă supusă greșelii, păcatele lor, neșovăirea și suferința ar fi fost suficiente temeiuri pentru a se putea spune că s-au apropiat de izbăvire, mai întărind și pe semeni, prin pilda lor, spre același țel.

După trei veacuri, ar cam fi sosit timpul ca incriminări fățișe ori insidioase să cedeze locul recunoașterilor reciproce.

CAMIL MUREȘANU s-a născut în 1927 la Turda, jud. Cluj. Este profesor universitar și director al Institutului de Istorie al Academiei Române din Cluj-Napoca. Ultima apariție: Europa modernă: de la renaștere la sfîrșit de mileniu, Cluj, 1997.


2001.07.30.

articolul în format *.pdf