Ovidiu GHITTA
CATOLICI DE RANGUL DOI?*
Culori transilvănene 
Statutul social-juridic al preoților ruteni și români din nord-estul Ungariei care acceptaseră unirea cu Biserica romană fusese imaginat în mediile aulice în conformitate cu o paradigmă. Mai de fiecare dată cînd s-au referit la prerogativele și libertățile respectivilor popi, documentele elaborate în ambianța Curții de la Viena, începînd cu epoca lui Leopold I, au insistat apăsat pe o idee: identitatea acestui statut cu cel al clerului romano-catolic. Îndrăznețul punct de vedere al monarhiei asupra locului și tratamentului cuvenit în societate sacerdoților greco-catolici avea o justificare foarte precisă. Fiind „mădulare ale aceluiași trup”, „bisericile, fețele bisericești și bunurile celor de ritul grecesc uniți cu Sfînta Biserică Romană (...) trebuie să se bucure exact de aceeași imunitate ecleziastică, de care se cunoaște că se folosesc și se bucură efectiv, după prescripția sfintelor canoane și prin consimțămîntul, indulgența și privilegiile principilor pămîntești, biserica, fețele bisericești și bunurile credincioșilor de ritul latin al Sfintei Biserici Romane”1. Motivul fundamental aflat în spatele unui atare mod de a privi lucrurile rezidă în faptul că stimularea resurecției catolicismului în Ungaria stătea, atît în obiectivul politicii religioase a Casei de Austria, cît și în cel al demersurilor întreprinse de ea în numele „intereselor de stat”.

Cunoscînd această poziție de principiu a suveranilor Habsburgi în timpul cărora ideea unirii a început să devină realitate instituțională în monarhie, ne putem întreba dacă acțiunile desfășurate de ei în sprijinul drepturilor preoțimii catolice din regat au dezvăluit, de fiecare dată, o raportare echidistantă la cele două categorii de clerici supuși autorității spirituale a Suveranului Pontif. În stadiul actual al cunoașterii, analizînd strict declarațiile și inițiativele oficiale puse în slujba apărării statutului social-juridic al parohilor uniți, răspunsul este afirmativ. Cu toate că uneori n-au avut efectul scontat, tentativele intermitente ale autorităților statului de a impune pretutindeni, fie respectarea imunităților fiscale și a scutirilor de sarcinile senioriale ale preoților greco-catolici, fie obligativitatea dotării parohiilor cu loturi de pămînt, fie practica deferirii sacerdoților culpabili exclusiv justiției ecleziastice, denotă că s-a luat în calcul un singur model, o unică măsură. Lucru dovedit, de altminteri, și de inițiativa salarizării unor sacerdoți uniți, în virtutea apartenenței lor la marele corp clerical catolic. Prin urmare, se poate conchide că, atunci cînd în dezbatere s-a aflat problema imunităților ecleziastice, semnalele trimise în teritoriu de către înaltele organe ale puterii n-au conținut aluzii sau îndemnuri la discriminări între sacerdoții celor două denominațiuni catolice. Dimpotrivă, ele constituie mărturii ale încercărilor statului de a interveni modelator într-un domeniu grevat de conservatorism, de inerție, de atitudini osificate față de „celălalt”. Nobilimea comitatensă era îmboldită să se raporteze la popa unit ca la un adevărat preot catolic.

Tema libertăților și a scutirilor aferente statutului social-juridic al clerului greco-catolic n-a fost însă singura față de care suveranii din Casa de Austria și-au exprimat poziția în prima jumătate a veacului XVIII. Ei s-au prevalat de dreptul lor de patronat bisericesc în Ungaria și pentru a-și exprima și susține punctul de vedere în privința raporturilor ierarhice dintre episcopii „latini” din regat și cei uniți. În mod evident, ori de cîte ori au ridicat această problemă, poziția lor față de cele două categorii de catolici n-a mai fost echidistantă. Uneori deschis, alteori discret, monarhia a susținut ambiția ierarhilor romano-catolici maghiari de a-i tutela pe neofiții de rit grec. De pildă, cu toate că, „de iure”, toți episcopii ruteni care au stat la Muncaci între 1716-1771 au avut din partea papalității mandat de vicari apostolici, „de facto”, începînd cu Genadius Bizanczy, ei au ajuns (cu sprijinul decisiv al brațului secular) să fie constrînși să funcționeze sub jurisdicția ordinară a episcopului latin de la Eger ca vicari rituali. Mesajul indus prin recurgerea la acea soluție era clar: vlădica greco-catolic nu putea fi egal în prerogative cu prelatul romano-catolic, ci doar subordonatul lui. Fără a exclude posibilitatea ca atitudinea binevoitoare a lui Carol VI și a Mariei Tereza față de tendințele hegemonice ale episcopatului de Eger să fi fost dictată de faptul că, în forul lor interior, ei îi priveau pe uniți ca pe niște catolici de rang inferior, ce trebuiau ținuți neapărat sub controlul vigilent al ierarhiei bisericești latine, cred că linia de conduită a Curții de la Viena în această problemă s-a fundamentat pe considerente pragmatice. Altminteri ne putem întreba: dacă partizanatul confesional ar fi fost determinant în stabilirea respectivei poziții de principiu a statului, atunci cum s-ar explica intervenția aceleași instituții în sprijinul înființării diecezei greco-catolice românești din Ardeal? În cazul Ungariei, monarhia și-a articulat strategia în funcție de două mari ținte. Pînă la un moment dat, ea a agreat un asemenea raport instituțional între „latini” și uniți, pe de o parte, din dorința de a întări baza demografică a unor episcopate romano-catolice din regat (Eger, Zagreb, Oradea), iar, pe de alta, din nevoia vitală de a-și asigura (sau de a nu pierde) sprijinul politic al influenților prelați latini și, prin relațiile lor de rudenie, al magnaților. Că acest din urmă interes a cîntărit foarte greu în balanță o dovedește, prin contrast, deja pomenitul exemplu al Transilvaniei. Acolo, extrem de firava însemnătate politică a ierarhiei bisericești romano-catolice locale i-a dat Curții de la Viena mînă liberă pentru a acționa pe lîngă Sfîntul Scaun în vederea canonizării episcopiei greco-catolice de Alba Iulia-Făgăraș, încă într-o fază timpurie a organizării Bisericii unite din principat.

Așadar, discursul oficial învedera două tipuri de raportare a monarhiei la slujitorii Bisericii greco-catolice din Ungaria. Primul se întemeia pe ideea egalității de statut social-juridic a preoților catolici, indiferent de rit. Cel de-al doilea, dimpotrivă, era bazat pe acceptarea soluției subordonării arhiereilor și parohilor greco-catolici față de episcopii latini. Observăm că, simultan, referirile aulice la clericul unit reușiseră isprava de a-l configura antinomic: ca un catolic cu drepturi depline, dar și ca un catolic de rangul doi. În mod logic, coexistența celor două mesaje contradictorii n-avea cum să conducă în timp, în Ungaria, la o recunoaștere socială unanimă a sacerdotului unit ca egal în prerogative cu confratele său latin; aceasta și fiindcă în calea respectivei inovații stăteau oricum factori perturbatori (vigoarea autonomiilor locale, perpetuarea vechilor mentalități de Stare, partizanatul calvin exprimat de mare parte a nobilimii din comitate etc.).

La capitolul imunități ecleziastice, bunăoară, în pofida eforturilor depuse de suverani, realizările au fost mediocre. Din cîte cunoaștem pînă acum rezultă că cei mai mulți dintre preoții uniți care au activat în primii șaizeci de ani ai secolului XVIII n-au prea simțit urmările faptului că împărtășeau aceeași credință cu împăratul. Circumstanțele din teritoriu au făcut ca egalitatea lor în prerogative și scutiri cu sacerdotul romano-catolic să rămînă, în numeroase cazuri, înscrisă doar pe hîrtie.

Din perspectiva intereselor pe termen lung ale monarhiei, nici așezarea greco-catolicilor sub tutela latină locală n-a fost mai rodnică. Diferențele de statut ecleziastic dintre părțile ce compuneau respectiva relație deveniră treptat sursa unor ambiții, frustrări sau tensiuni extrem de păgubitoare pentru cauza catolică. Neînțelegerile au atins cîteva momente de vîrf în deceniilor 5 si 6 ale secolului XVIII. Atunci, exercițiile de autoritate ale episcopului Barkoczy față de vlădica de la Muncaci, dirijarea înspre colegiul diecezan de la Eger a fondurilor menite a-i ajuta pe seminariștii uniți, constrîngerea credincioșilor ruteni sau români să achite dijma cuvenită clerului latin sau prohibirea administrării unor sacramente de către popii uniți au dovedit din plin la ce excese putea conduce acel raport de subordonare ierarhică; un raport care a încurajat manifestările paternalist-posesive ale corpului sacerdotal romano-catolic față de cel unit. În loc ca dezideratul edificării sentimentului de solidaritate fraternă între clericii celor două denominațiuni catolice să se împlinească, prin asemenea practici s-au obținut efecte inverse. Înștiințată despre toate acestea la începutul anilor ‘50, Maria Tereza a solicitat curmarea imediată a tratamentului discriminatoriu și a abuzurilor cu care se confruntase o parte a preoțimii greco-catolice din nord-estul Ungariei. Pentru ca ele să înceteze însă cu adevărat, nu erau de ajuns avertismentele date prin rescripte prea-înalte parohilor sau nobililor romano-catolici culpabili. Trebuia eliminat însuși elementul care marca atît de net inegalitatea dintre sacerdoții celor două rituri, încurajînd raportarea la unit, ca la un catolic de rang inferior. În anul 1750, un „Libellus supplex” adresat Sfîntului Părinte de „clerul rutean” propunea soluția: emanciparea episcopului lor de sub nefireasca tutelă impusă de ierarhul de la Eger, ținînd cont de faptul că mandatul de vicar apostolic (pe care arhiereul rutean îl primise în momentul numirii sale) îl subordona direct Suveranului Pontif2. Satisfacerea acestei cereri ar fi consfințit autonomizarea Bisericii unite din părțile septentrionale ale regatului. În mod explicit, Maria Tereza a respins atunci ideea, demonstrînd astfel că monarhia era încă partizana unor atare raporturi ierarhice între latini și greco-catolici. Trei ani mai tîrziu, subiectul fu redeschis de episcopul de la Muncaci, Manuel Olsavszky3. Bine informat, el a inserat în text o serie de referințe documentare și exemple pentru a demonstra că nu mai existau de multă vreme temeiuri de drept canonic care să justifice plasarea „grecilor” sub jurisdicția ecleziastică romano-catolică locală. Mai mult, vlădica a adus în discuție înscrisuri papale ce vorbeau despre faptul că ritul grec și cel roman se bucurau de aceeași prețuire din partea conducerii Bisericii catolice. Concluzia se putea trage lesne: subliniată de Suveranii Pontifi, recunoscută și respectată în Polonia-Lituania, egalitatea de statut dintre păstorii spirituali și credincioșii numitelor denominațiuni catolice trebuia să devină obligatoriu realitate și în Ungaria de nord-est. Altminteri, spune Olsavszky, preoții uniți nu vor înceta niciodată să fie victimele deciziilor arbitrare ale confraților lor, romano-catolici. Și acesta nu era singurul pericol. Însăși formula greco-catolică se afla în primejdie, dovadă recenta mișcare anti-unire din comitatul Bihor. Reținîndu-i semnificația, episcopul n-a ezitat să lanseze un avertisment dur: „unde nu e egalitate, poate triumfa schisma”. Altfel spus, acolo unde identitatea Bisericii greco-catolice nu era marcată și printr-un episcopat propriu, iar clerul unit nu beneficia pe de-a-ntregul de tratamentul cuvenit unui sacerdot recept, corozivul discurs al corifeilor ortodocși avea toate șansele să fie ascultat și urmat.

Patetica demonstrație făcută de Manuel Olsavszky n-a reușit să determine însă o modificare notabilă a situației. La 16 septembrie 1756, Maria Tereza le-a cerut episcopilor de la Eger și Muncaci să se reconcilieze. Ultimul, în calitate de vicar ritual, trebuia să se resemneze, recunoscînd, iarăși, supremația ierarhului romano-catolic. Firește, soluția tereziană a readus lucrurile în punctul de unde pornise întreaga dispută. În consecință, în deceniul imediat următor, dosarul diferendului s-a îmbogățit cu noi piese. Tot atunci, Biserica greco-catolică din zonă a ajuns să se confrunte cu două crize prilejuite de propaganda „schismatică”: una, în comitatul Satu Mare, în anul 1761, și alta, în tîrgul Dorog, în 1767.

Sensibilizată de această evoluție nefericită a lucrurilor, Curtea de la Viena și-a asumat într-un final rolul de avocat al canonizării episcopiei de Muncaci. În a doua jumătate a deceniului 7 al veacului XVIII, pentru ea devenise limpede că un atare pas slujea mai bine interesele catolicismului în regiune. De abia în acel moment monarhia a abandonat vechiul său punct de vedere asupra raporturilor ierarhice dintre episcopii romano și greco-catolici din nord-estul Ungariei. El contribuise din plin la alimentarea ideii că, în definitiv, uniții de acolo nu erau altceva decît niște catolici de rangul doi.

Note

* Acest fragment face parte din cartea intitulată Nașterea unei Biserici (Biserica greco-catolică din comitatul Satu Mare în prima jumătate a secolului XVIII), aflată în pregătire la editura Presa Universitară Clujeană. Ea reconstituie istoria cvasi-necunoscută a parohiilor românești dintr-un ținut situat pe atunci în hotarele Ungariei habsburgice, ținut în care ideea unirii cu Biserica romană nu numai că a fost promovată de niște vlădici „străini” (vlădicii de la Muncaci), dar a și pătruns în rîndul clerului „valah” cu aproximativ un deceniu mai devreme decît în mijlocul celui din Principatul Transilvania.
1 Fragment din prima „diploma leopoldina a unirii” (16 februarie 1699): A. Freyberger, Relatare istorică despre unirea bisericii românești cu biserica Romei, ed. Clusium, 1996, p. 59. Pasajul reiterează o idee susținută de monarh în patenta din 23 august 1692: A. Hodinka, A munkácsi gör. szert. püspökség okmánytára, vol. I, Ungvár, 1911, p. 347-349.
2 J. Duliskovici, Istoriceskija Certî Ugro-Ruskih, vol. III, Ungvar, 1877, p. 151-153.
3 Magyar Országos Levéltár, C 40, 182 cs., fasc. 30, nr. 971. Documentul a fost pus în pagină la Mária Pócs, în data de 26 iulie 1753.

OVIDIU GHITTA s-a născut în 1962 la Negrești-Oaș, județul Satu Mare. Este lector al facultății de istorie și filozofie al UBB. Ultima apariție: Church and Society in Central and Eastern Europe, Cluj, 1998.


2001.07.30.

articolul în format *.pdf