Al. CISTELECAN
Greco-catolicismul la români
Culori transilvănene 
Transilvania s-a dovedit un spațiu deosebit de receptiv la înnoirile religioase. Poate chiar un spațiu predispus la convertiri. Conservatorismul religios a avut aici o nuanță revoluționară ori măcar permisivă. Calvinismul, printre unguri, și lutheranismul, printre sași, și-au găsit în Ardeal, destul de repede și destul de ferm, un teren propice. De vină s-ar putea să fie și o anume fragilitate a catolicismului, o oarecare superficialitate a credinței catolice. Dar nu mai puțin și promisiunile de întoarcere la originar, la o modalitate aurorală, mai personalizată și mai puțin ritualistică a credinței pe care Reforma le-a întreținut. Sau, poate, nevoia unor forme de fervoare mai accentuat interioare. Motive sociale și politice se adaugă, firește, celor strict spirituale în acest proces de difracție care a dus Transilvania spre policromia religioasă de azi. În secolul al XVII-lea acest proces era deja cristalizat printre națiunile dominante, fiecare din ele trecînd cel puțin printr-un moment de sciziune/reformă religioasă (ba ungurii chiar prin mai multe, unitarienii nefiind mai puțin semnificativi decît catolicii și calvinii). De atunci încoace n-a mai rămas loc decît pentru acțiunile de prozelitism neoprotestant, spiritul religios al celor două națiuni (cu secuii, trei) rămînînd instituționalizat în formele decisive elaborate în secolele XVI–XVII, sub impactul Reformei.

Reforma, după cum se știe, n-a prea avut treabă cu românii și nici românii cu ea. În plină efervescență a revoluțiilor de doctrină și de ritual, românii au rămas monolitic ortodocși (cu vagi pierderi, datorate, mai ales, ascensiunii sociale și demisiei etnice), „avantajați” în acest conservatorism și de condiția tolerată a propriei lor apartenențe religioase. Reformații, și de o parte, și de alta, au operat însă asupra românilor transilvăneni o seducție culturală, dacă nu chiar o presiune religioasă. Primele cărți românești au fost suscitate de ei, ba chiar plătite de ei, într-o încercare de „luminare” care era, poate, implicit, și una de convertire. Spiritul național venit odată cu Reforma, opus universalismului catolic, a acționat și asupra românilor prin aceste „momeli” culturale, trezind drastice replici din partea ierarhiei ortodoxe din celelalte provincii. Chiar și astăzi, mari acte de cultură, cum ar fi Noul Testament de la Bălgrad, sînt privite cu inima îndoită, întrucît în realizarea lor există o incitație calvină (sau lutherană în alte cazuri, cum sînt multe din tipăriturile lui Coresi). Tentativele reformaților de ambele strane de a-i înzestra pe români cu cărți de cult în propria limbă sînt văzute încă drept acte de prozelitism și de violență spirituală. Dar, dacă lutheranii și calvinii nu și-au cheltuit chiar degeaba banii pentru asemenea cărți, efectele în planul credinței au rămas aproape nule: cîteva articole de credință afectate pe ici-pe colo, sub presiune, și cam atît.

Lipsa de receptivitate la Reformă a fost însă compensată de românii ardeleni prin receptivitatea la Contrareformă. Sfîrșitul secolului XVII și începutul secolului XVIII sînt anii în care se petrece singura „revoluție” spirituală printre români: cam jumătate din populația românească a Transilvaniei, de la preoți la enoriași, trece atunci la credința catolică de rit grec, întemeind Biserica Română Unită cu Roma. Românii s-au născut creștini, zice istoria, și s-au trezit ortodocși fără a-și da seama. Abia „schisma” de la 1700, percepută și azi în termeni traumatici de partea ortodoxă, problematizează și conștientizează o opțiune și o apartenență religioasă vegetativă, luată ca dat al firii și asumată prin simpla moștenire. Trecerea la catolicism a românilor ardeleni e un act deliberat de conștiință, valorizat ca o reintegrare în Biserica, una, de dinaintea marii schisme. Intermediat de iezuiți, actul de unire spirituală cu Biserica Romei a fost determinat, dincolo de motivațiile sale spirituale, și de convergența unor interese: ale Imperiului Habsburgic și ale Papalității, pe de o parte, și ale românilor, pe de altă parte, cărora unirea religioasă le deschidea alte perspective sociale, culturale și naționale. Pactul cu Imperiul, stipulat în diplomele leopoldine, chiar dacă nerespectat de cancelaria vieneză (și, mai ales, sabotat de dieta transilvană), a devenit, totuși, temelia unei mari construcții culturale și naționale și a unei emancipări sociale. Biserica Română Unită cu Roma e cea care a deschis românilor orașele, obținînd accesul acestora la meserii, profesii liberale și în administrație. Din școlile acestei biserici au ieșit nu numai reprezentanții Școlii Ardelene, dar și intelectualii români ai vremurilor. Istoriografia comunist㠖 și rămășițele ei încă active în școli, de la gimnaziu la universități – explică ivirea Școlii Ardelene ca pe un produs al burgheziei române în ascensiune. În realitate, burghezia și intelectualitatea române, cîte erau, au fost produsul acestei biserici (care a stimulat apoi, concurențial, și Biserica ortodoxă din Ardeal, care, de la Andrei Șaguna încoace, s-a angajat și ea decisiv în social și național). Biserica Română Unită cu Roma a reprezentat primul program de europenizare a românilor, de integrare a lor în Occident, mult mai articulat și mai profund decît acțiunea occidentalizantă a fanarioților și devansînd cu mult acțiunea de racordare a bonjuriștilor. Această calificare europeană, care lega Provincia de mari capitale culturale (Roma și Viena în primul rînd), a fost coincidentă cu o viguroasă operă identitară: Biserica Română Unită cu Roma, și în deosebi expresia sa cultural㠖 Școala Ardeleană, a fabricat și a lansat în istorie conștiința națională a românilor, întreținînd o adevărată mistică a originii latine și rezolvînd complexul de inferioritate al românilor. Ca națiune, în bună măsură românii sînt opera acestei Biserici. Recunoștința și recunoașterea meritelor istorice ale Bisericii Române Unite s-au manifestat în textul Constituției din 1923, unde ea e numit㠄a doua Biserică național㔠a românilor. Asumîndu-și dintru început și o misiune culturală, iluministă, ca și o misiune socială și națională, pe lîngă misiunea spirituală, Biserica Română Unită cu Roma nu numai că n-a lipsit de la evenimentele istoriei moderne a Transilvaniei și României, dar le-a și pregătit.

Prezența ei semnificativă în Ardeal, împărțind, pînă în 1948, la paritate cu Biserica Ortodoxă, credincioșii (și, fapt el însuși plin de consecințe, nu prin enclavizarea teritoriului, deși unele dominanțe teritoriale se manifestă, fie de o parte, fie de alta) a dus la conturarea mai pregnantă a unui specific transilvan. Dacă azi mai vorbim de „spirit transilvan” sau de o anumită diferență transilvană, el/ea se datorează nu numai cromatismului etnic și spiritual, cu paralelismele și interferențele lor, ci și acestei „devoțiuni localiste” care a colorat românismul în două nuanțe. Deși a făcut încercări, Biserica Română Unită cu Roma n-a prea reușit să treacă peste Carpați, rămînînd înrădăcinată în Ardeal. Ea marchează și e marcată de un „spirit al locului”. Exporturile pe care le-a făcut, colonizarea din Capitală sau din alte orașe, sînt rezultatele unei „migrații” de ardeleni a căror identitate religioasă s-a dovedit neasimilabilă.

Suprimarea din 1948 a supus Biserica Română Unită unei probe de martiriu, pe care a trecut-o cu demnitate. Renașterea din 1989 se dovedește o cale anevoioasă, atît pentru că ea e, pe de o parte, o simpl㠄legalizare”, fără alte consecințe de drept, cît și pentru că, pe de altă parte, mulți credincioși stau cu fața la trecut, trăind din nostalgia timpurilor – de glorie sau de martiriu. Martiriul e însă o temelie pentru viitor, nu un prilej de infatuare. Pe tradiție și pe martiriu, asumate fără retorică, ar trebui să-și proiecteze vocația, în prezent și în viitor, Biserica Română Unită. Pentru că și una și celălalt nu sînt finalități, ci praguri de pornire, puncte de relansare și, mai ales, obligații grave de conștiință .

AL.CISTELECAN s-a născut în 1951 la Aruncuta, jud. Cluj. Este lector la Universitatea „Transilvania” din Brașov, respectiv conferențiar al Universității „Petru Maior”, din Tîrgu Mureș. Ultimele apariții Celălalt Pillat, București, 2000; Top ten, Cluj, 2000.



2001.07.30.

articolul în format *.pdf