Caius DOBRESCU
Descentralizarea ca politică de securitate
 
Martin van Creveld, unul dintre cei mai provocativi istorici contemporani, susține de multă vreme că armatele „naționale”, așa cum le cunoaștem, sînt niște dinozauri în comparație cu noile provocări la adresa securității mondiale, care vor fi, în marea majoritate, neconvenționale (mai e nevoie să precizez că van Creveld se referă în primul rînd la terorism?). Bombardarea Turnurilor Gemene și a Pentagonului cu avioane de călători reprezintă, din păcate, o ocazie tragică și nedorită de a pune la încercare soliditatea acestei teorii. Formularea argumentelor în sprijinul sau în contra teoriei nu va fi deloc lesnicioas㠖 conflictele de opinie vor apărea la tot pasul. De exemplu: admițînd că trupele americane vor înregistra o victorie de moment în Afghanistan, în ce măsură va fi acest fapt relevant pentru adecvarea generală la o asemenea misiune a forțelor convenționale, atîta timp cît aliații nord-atlantici se pregătesc pentru o campanie de cel puțin 10 ani împotriva rețelelor teroriste? Nevoia de a verifica orice ipoteză printr-o verificare de durată va menține multă vreme de acum încolo tensiunea dezbaterii. Pe de altă parte, este un fapt că, în toate discuțiile despre replicile militare date demențialului atentat, a revenit constant tema utilizării forțelor speciale, antrenate într-un mod asemănător trupelor de gherilă, iar nu a corpurilor militare clasice. De fapt, aviația și marina, care pot evoca epoca Războiului din Golf, nu par să aibă de data aceasta decît rolul de a susține ceea ce mai mulți oficiali de la Casa Albă au descris drept o „intervenție chirurgical㔠împotriva lui bin Laden și a bazelor sale.

Indiferent dacă pentru a fi respinsă sau confirmată, teoria lui van Creveld se va afla, așadar, permanent în centrul reflecției strategice în următorul deceniu (cel puțin), făcîndu-i atît pe creatorii deciziilor politice și militare, cît și pe contribuabili să se întrebe mereu dacă armatele convenționale nu sînt cu adevărat niște dinozauri – nu doar incapabili să apere eficient societățile pașnice, dar reprezentînd chiar o mare povară, obligînd la o risipă de resurse rare și prețioase, care ar putea fi dirijate spre structuri de securitate mai flexibile.

Lucrul pe care aș vrea să-l observ, în continuare, este că armatele, așa cum le știm, au o dublă condiție: 1) sînt o parte funcțională a mecanismului statului; 2) reprezint㠄metonimic” statul, prin formula parte-pentru-întreg. Al doilea sens poate fi explicitat și altfel: armata nu este neapărat funcțională, ci este un simbol al funcționalității, o utopie a ierarhiei și coordonării perfecte menită să susțină sentimentul reconfortant al existenței unei comunități naționale organice. În momentul în care armatele se dovedesc incapabile a face față unui nou tip de dușman, transformînd avantajele respectului autorității, coordonării centralizate, uniformizării comportamentelor și valorilor în tot atîtea handicapuri insurmontabile, nu înseamnă aceasta, oare, că avem aici exprimată o criză mai generală, a unei întregi viziuni despre funcționarea statului și organizarea „rațional㔠a societății? Van Creveld, și mulți dintre gînditorii libertarieni care s-au ocupat de probleme de securitate, sînt convinși că da.

Una dintre caracteristicile mișcărilor teroriste de ultimă generație (așa cum rezultă, de exemplu, din rapoartele anuale despre evoluția acestui flagel ale Rand Corporation) este faptul că ele cunosc o structurare orizontală, non-ierarhică, avînd o extremă libertate și viteză de mișcare și putînd să se grupeze în cele mai greu predictibile configurații pentru a-și duce la îndeplinire planurile macabre. Acest model de comportament, susținut, de dezvoltarea comunicațiilor prin Internet, reprezintă esența provocării la adresa structurilor de securitate ale statelor moderne.

Pentru a face față în mod eficient acestor amenințări, este nevoie de o forță de reacție care să reproducă o bună parte din ceea ce am putea numi, cu o tristă ironie, „cultura” lor „organizațională”. La rigoare, putem spune, în condițiile paradoxului, că forța de distrugere a armatelor convenționale este pur și simplu prea mare pentru acești dușmani microscopici (nu poți să scapi de viruși trăgînd în ei cu pistolul!), una dintre soluțiile raționale ar putea fi revenirea la înțelepciunea străveche că cel mai bine se apără cine se apără singur. Cu alte cuvinte, delegarea securității către un corp profesionalizat, distinct și masiv ar putea să se dovedească cea mai proastă alegere, atîta timp cît șansele de a-i depista la timp pe planificatorii de atentate depind de capacitatea de a îndesi rețeaua vigilenței, a supravegherii responsabile.

Înseamnă aceasta un fel de militarizare a societății? Dacă da, în orice caz nu este vorba de nimic care ar putea să semene cu oribilele societăți-cazarmă inventate de comunism, ci, mai degrabă, despre ceva în genul acelei „civilizări” a armatei, a acelei asumări civice a responsabilităților pentru securitatea publică pe care le regăsim în state precum Elveția sau Israel. Această largă operațiune de educare a societății nu echivalează cu înlocuirea unei structuri deschise cu una a controlului ierarhic – dimpotrivă, funcția ei este aceea de a spori autonomia cetățenilor sau comunităților, oferindu-le mijloace sporite de a-și asigura existența și libertatea.

Din punctul de vedere al unei teorii a descentralizării administrative, aceste evoluții sînt de o crucială importanță. Dacă este corect că rezistența în fața unor rețele hiperflexibile și mobile ale terorii, capabile să-și schimbe structura cu aceeași viteză cu care o face și virusul HIV, presupune o flexibilizare corespunzătoare a structurilor deciziei politice și sociale – atunci înțelegem că acest proces presupune, printre altele, și o însemnată descentralizare a responsabilităților pentru securitate. Într-un mod foarte concret, este vorba despre creșterea responsabilităților în problemele de securitate ale structurilor locale, municipale sau regionale – un proces care nu se poate realiza decît în cadrul mai larg al descentralizării și devoluției. Această dramatică schimbare de accent și de perspectivă asupra politicilor de descentralizare scoate în evidență, într-un mod pregnant, un adevăr pe care sprijinitorii acestora l-au afirmat demult: descentralizarea nu înseamnă slăbire, disoluție, risipă, anarhie ci, dimpotrivă, forță, dinamism, coerență și eficiență.

CAIUS DOBRESCU s-a născut în 1966, la Brașov. Este lector al Universității Transilvania din Brașov. Semizei legați și rentieri, București, 2001.



2001.09.01.

articolul în format *.pdf