MOLNÁR Gusztáv
Ciocnirea civilizațiilor, falimentul civilizațiilor…
 
Decăderea, pedeapsa hybrisului, lua la grecii antici, adeseori, o formă ciudată: oameni supunîndu-se propriului destin puteau deveni, de exemplu, unelte ale mîniei zeilor abătute asupra altora. Primejdia cea mai gravă care pîndea aroganța apărea însă atunci cînd, dincolo de nenorocirile de natură fizică, zeii induceau în eroare victima cu bună-știință, iar aceasta, multiplicîndu-și greșelile anterioare, făcea de-acum oarecum conștient pașii ce-i mai rămăseseră pînă la împlinirea prăbușirii.

Rîndurile de mai sus le-am „așternut pe hîrtie” mai înainte ca primele avioane americane să fi decolat către munții Afganistanului. Există, pare-se, momente în istorie cînd orice avertisment e zadarnic. „Trebuie să realizăm – scria Hungtington în celebra sa carte apărută în 1996 – că amestecul în treburile altor civilizații constituie, probabil, cea mai serioasă sursă de conflicte din cîte există, conducînd la nesiguranță și, în mod potențial, la conflicte globale în acestă lume de civilizații multiple.” Ceea ce s-a întîmplat pe 11 septembrie 2001 în Statele Unite se poate concepe și ca un teribil răspuns, o reacție a unei civilizații la consecventul intervenționism civilizatoriu al puterii tutelare a Occidentului. Datele problemei nu se modifică nici chiar prin faptul, de altfel de o însemnătate fundamentală, că acesta din urmă poate fi, ce-i drept, atenuat printr-o politică inteligentă dar probabil că nu poate fi evitat, pe cînd cel dintîi e un act criminal împotriva umanității, pus la cale în mod conștient.

Cei care au conceput și s-au îngrijit de executarea cu maximă precizie a acestei crime apocaliptice au inclus de bună seamă în calcul faptul că America avea să reacționeze conform logicii sindromului Pearl Harbor la această lovitură neașteptată și de o cruzime feroce. Încă mai exact, au scontat pe faptul că opinia publică americană și guvernul nu se vor mulțumi să răspundă acestui nemaivăzut atac terorist printr-un război global al serviciilor secrete, de a cărui esență ține că se desfășoară în mod decisiv în culise și apelează doar la logistica inteligentă, adecvată și eficace a așa-numitelor trupe speciale.

În eventualitatea c㠖 în pofida, după cum se zvonește, a opoziției Departamentului de Stat și conducătorului acestuia, Colin Powell, șeful de stat-major de odinioar㠖 USA va declanșa, după cîte se poate deduce din preparative, o intervenție militară de proporții, cu sprijinul concret al unor state musulmane, împotriva unor obiective aflate pe teritoriul altor state musulmane, propunîndu-și schimbarea regimului politic al țării care constituie ținta principală, nu încape îndoială că se va încheia acel secol XX care a debutat cu primul război mondial, declanșat ca urmare a replicii supradimensionate la atentatul de la Sarajevo și se va începe cel nou, depre care nu putem spune, deocamdată, decît că maica sa născătoare e tot un război mondial. Cred însă c㠖 cel puțin în ceea ce privește desfășurarea sa exterioar㠖 nu va semăna întru nimic cu primul război mondial al secolului al douăzecilea început cu 88 de ani în urmă.

Nu va semăna, căci replica pentru nimicirea Kandaharului nu e de așteptat din Afganistan, ci de oriunde, de pildă din Nairobi, unde, în prima sfîntă vineri din 14 septembrie, la ieșirea din mecet, un bărbat, portavoce a opiniei publice, comenta – pentru corespondentul Le Monde-ului – în felul următor cele petrecute în America: „Chiar dacă America va șterge Afganistanul de pe fața pămîntului, rămîne Iranul, rămîne Kenia și celelalte țări de unde musulmanii se vor ridica și vor lupta pînă la ultima suflare. Occidentul își plînge zile în șir morții din Manhattan, dar uită de morții irakieni, palestinieni, ceceni și pe cei din Kașmir. Ai dumneata habar cît e de adîncă azi amărăciunea musulmanilor? Dacă Statele Unite va comite greșeala de a recurge la represalii armate, va începe războiul între musulmani și creștini; și acesta va avea proporții mondiale.” O altă cuvîntare – întîmpinată cu mare entuziasm de către auditoriu – sună încă și mai terifiant: „Musulmanii trebuie să se bucure, căci cei ce au murit erau americani. Acești necredincioși sînt dușmanii de moarte ai dreptcredincioșilor. Acești morți, așa de numeroși, ne provoacă nouă o mare fericire. Și nădăjduim că vor veni și alții la rînd. Nu simțim nici un fel de milă pentru ei. N-au decît să moară, asta-i tot ce am de spus.”

Știu că majoritatea musulmanilor nu gîndesc așa și, de altfel, abia 10 la sută din populația Keniei e de religie islamică. Există însă aici un fapt înspăimîntător, față de care se pare că sîntem neputincioși. Radicalii iscați din semănătura de colți de balaur a modernizării sînt toți ca unul știutori de carte, tineri dispunînd, în bună parte, de studii medii sau superioare. Copiii familiei palestiniene medii se socializează în spațiul public dintre stradă și televizor, pe părinți îi umple de mîndrie dacă-și află moartea în timp ce dau cu pietre sau cu bombe, iar răcoritoarele sînt păstrate la frigider. Dar nici afganii lipsiți de recuzita elementară a civilizației moderne nu vin direct din evul mediu, ci au trecut deja printr-un regim care a edificat, cu binecuvîntare regală și ajutor sovietic, un soi de infrastructură statală, un trend revoluționar-stalinist, care, în furoarea sa antitradiționalistă, a împărțit pămînturile hanilor împroprietărindu-i pe săteni și a distrus, în felul acesta, un sistem de producție injust însă care totuși funcționa, a introdus învățămîntul obligatoriu și mixt, au trecut de faza samavolniciiilor feudalilor locali, apărîndu-și, în numele islamului, propriile interese și vor depăși, probabil, cu ajutor american, și dominația talibanilor, organizați inițial – cu sprijinul concret al serviciilor secrete americane – în taberele pakistaneze pentru refugiați și îndoctrinați, pentru a contrabalansa influența iraniană, în școlile confesionale wahhabite de sorginte saudită, de un puritanism extrem.

Fapt e că regimul talibanilor își află un însemnat sprijin militar în „detașamentul de elit㔠constituit din mai multe mii de luptători arabi „afgani”, apți pentru comiterea unor acte teroriste de orice natură și aflați sub comanda lui Osama bin Laden, ale cărui baze – după ce au ajutat la construirea lor – americanii le vor nimici acum. Putem fi însă absolut siguri că aceștia – înainte de toate membrii organizației teroriste al-Qaida, vînați, în sensul cel mai strict al cuvîntului – nu vor aștepta în apropierea țintelor presupuse atacul americanilor, ci se vor risipi pe cuprinsul Afganistanului și vor încerca să se strecoare în și, respectiv, înapoi în acele țări islamice ale căror opinie publică e străbătută de un frison tot mai teribil de opoziție față de propriile guverne „colaboraționiste”. Chiar și în cazul prea puțin probabil în care ar izbuti să-i nimicească întru totul, ceea ce va realiza America cu scontata sa „victorie” militară nu va fi eliberarea Afganistanului, ci pierderea definitivă și irevocabilă a așa-numitelor țări islamice moderate, care treceau pînă acum drept aliați ai ei.

Cu inamicul intrat în scenă cu brutalitate pe 11 septembrie nu se poate lupta în maniera lui Roosevelt – „pînă la victoria deplină și definitivă”. E logic și de înțeles chiar și acum, după mai bine de 60 de ani, că, în urma atacului japonez din 7 decembrie 1941, președintele american al acelei vremi nu se îndoia c㠄poporul american înarmat cu puterea dreptății” va ieși victorios din încleștarea cu cei ce comiseseră o „invazie perfidă și premeditată”. Dar nu te poate apuca decît disperarea cînd vezi că, sub presiunea emoțiilor străzii, Bush, acest președinte slab, devenit incapabil, sub povara evenimentelor, de orice decizie demnă într-adevăr de un om de stat, nu bagă de seamă că tocmai represaliile armate pot transforma conflictul, care mocnește de mult, dintre civilizații – în război.

După toate aparențele, America, „cea mai măreață națiune de pe Glob”, după cum, cedînd ispitei trufiei și nemăsuratei încrederi în sine, a formulat, în alocuțiunea sa radiodifuzată din 22 septembrie, președintele american, a ajuns, la cumpăna dintre milenii, pe un aemenea pisc al istoriei de unde nu mai există cale decît în jos.

22 septembrie 2001.

MOLNÁR GUSZTÁV s-a născut în 1948, la Sălard, jud. Bihor. Este colaborator al Institutului Teleki László din Budapesta, filosof. Problema transilvană (în colaborare cu Gabriel Andreescu), Iași, 1999; The Vanishing of In-Between Europe, în Regio, 2000, 1.



Traducerea: Paul DRUMARU
2001.09.01.

articolul în format *.pdf