VISKY András
Povestiri despre pronumele impersonal
 
(Moto. Raffael)
Aceasta este o poveste despre părintele Rafael, învățătorul cu cea mai lungă barbă care, ani în șir, a predat într-un mic orășel fără ca măcar un singur suflet să fi ajuns să cunoască adevărul, chiar dacă părintele a studiat Sfînta Scriptură și credința celor vechi cît i-a fost cu putință și a depus atîta sîrg într-ale învățatului, că știa pe de rost toată Scrierea; pe deasupra, ducea un trai fără cusur, într-o asemenea măsură, încît îl știau peste tot de sfînt ce era, numai în orașul lui nimeni nu se sinchisea, nici de viața, nici de învățămintele dascălului.

Părintele Rafael era tot mai nedumerit, nu știa ce ar putea face ca vorbele lui Dumnezeu să ajungă la inimi schimbînd traiul înstărit, dar plin de necontenite dușmănii, al oamenilor.

Dar, într-o bună zi, Rafael, cel cu barba cea mai lungă, a dat de veste că, de sărbătoarea Arătării la Față, nu îi va aștepta pe cei dornici să-l asculte în locașul sfînt, ci în grădină, pentru că, în acea zi se va arăta Diavolul și, oricine va voi, va putea să-l vadă cu ochii lui.

S-a dus îndată vestea în tot orașul că Diavolul se va arăta în grădina părintelui Rafael, iar oamenii au venit atît de mulți, cîți nu mai fuseseră niciodată la slujbă, nici de sărbătorile cele mari. Cînd a văzut părintele cîți se îmbulzesc în grădina sa și că tot orașul, cu mic cu mare, îl privește cu nerăbdare și înfrigurare, părintele a început să citească Cele Zece Porunci, dar abia a ajuns la „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!” că, cei de față, fără nici o excepție, parcă nu glasul lui Rafael îl auzeau, ci pe acela al Celui Atotputernic care le propovăduia din nou spusele testamentului, ca să-i unească din nou întru același neam. Atunci, sufletele tuturor s-au umplut de căință și de dragoste pentru părintele Rafael și, din clipa aceea, l-au ascultat cu sufletele însetate și l-au urmat în toate.

Iar, dacă cineva îi întreba de l-au văzut în ziua aceea pe Diavol, așa cum le promisese omul cel sfînt, răspundeau că toți cei ce fuseseră acolo au putut vedea cum le iese Diavolul din suflete și părăsește grădina în grabă.

Iar dacă cineva insista și îi întreba de unde știu că văzuseră bine și nu fusese cumva doar o închipuire copilărească, îi răspundeau că ei sînt siguri, deoarece nimeni nu i-a văzut pe alții lepădîndu-se de Satana, ci fiecare s-a văzut pe sine lepădîndu-se el însuși de el.

(Transcripția unei fraze de Kertész Imre 1)
Nu maghiarii, ci omul, dacă întîmplător este maghiar, este „maghiarul” ca situație în totalitarism.

(Transcripția unei fraze de Kertész Imre 2)
Nu românii, ci omul, dacă întîmplător este român, este „românul” ca situație în totalitarism.

(Transcripția unei fraze de Kertész Imre 3)
Nu românii și maghiarii, nu etnicitatea croită pe măsura individului sau a comunității, și nu omul (oamenii) în general, hoinărind prin spațiul-timp sau prin istorie în grupuri mai mari sau mai mici, ci ființa investită cu inteligență, dacă întîmplător este om: „omul” ca situație în totalitarism. Și Domnul – care nu e al ortodocșilor, nici al catolicilor, nici al evanghelicilor, nici al reformaților etc.; nici al maghiarilor sau al românilor etc. –, ci „Dumnezeu” ca situație în totalitarism.

(„Deo”)
Știu, obișnuiesc să spun eu, sau cel puțin cred că știu ce înseamnă să fii român. Nu cel care este „caracteristica națională”, „ființa națională”, românul stereotip: asemenea român nu există, nimeni nu s-a întîlnit cu el, chiar dacă și-a petrecut toată viața ciorovăindu-se cu el.

Am trăit aproape cinci ani în Lătești-ul din Bărăgan. Satul a fost construit după al doilea război mondial de către deportații germani, în formă de seceră și de ciocan. De asta am aflat doar mult mai tîrziu, ca proaspăt clujean, de la Adrian Marino, care a auzit-o de la un pilot ce lucra pe un avion biplan utilitar.

Un domiciliu obligatoriu ideal.

După cel de-al doilea război mondial au fost duși acolo șvabii, li s-au arătat parcelele marcate cu țăruși pe cîmpul arid, locurile unde trebuiau să-și clădească casele. Nu tu copaci, nu tu o piatră, numai pămînt cît vezi cu ochiii și, în depărtare, la mlaștinile Borcei, tufe de nuiele. Așa s-a ridicat satul: niște case cît cotețul, cu ferestre de-o palmă, drept paturi erau bune și paiele împrăștiate pe jos. După nemți au fost aduși în sat deținuții politici; pînă să devină locuitori ai Lăteștiului, cei mai mulți dintre ei s-au perindat prin pușcăriile României, unii au fost aduși acolo după zece ani de închisoare. Erau funcționari ai vechiului regim, foști miniștri, preoți, călugări, rezistenți, dacă îmi amintesc bine, o vreme, chiar și văduva mareșalului Antonescu a împărtășit aceeași soartă cu noi. Mai tîrziu, au ajuns în lagăr studenții din ’56, apoi, în 1959, noi. Și Paul Goma, Nicolae Balotă, Adrian Marino, nenea Bimbó (Romulus Pop), nenea Pali Făgășan, Aurel.

Sosirea noastră trebuie să fi fost un eveniment deosebit: o mamă pipernicită, fragilă, aproape o fetiță, cu cei șapte copii ai ei frînți de osteneală, căutînd o cocioabă liberă prin sat în compania strictă a poliției. „Preoteasa cu cei șapte copii”: acestea au fost primele cuvinte românești pe care le-am învățat și care s-au infiltrat astfel printre elementele timpurii ale identității mele. Nu aveam nimic, de fapt nici unde eram nu știam; mama, fată de la Budapesta, nu vorbea încă românește. Văd cum se urnește lagărul în jurul nostru, Aurel se angajează să-i învețe carte pe frații mei de vîrstă școlară, nenea Nicu (Balotă) ne ajută să descoperim împrejurimile și să ne deprindem cu posibilitățile de a ne procura cele de trebuință zilnică; uneori ne duce în excursie pe insula dintre Borcea și Dunăre. Pe Péter, care între timp a făcut poliomelită, îl cară de fiecare dată în spinare. Cît sîntem în excursie măcar nu chiuim în jurul mamei cu burțile chiorăind de foame. Pe lîngă carte, Aurel îi inițiază pe cei mai mari în tainele pescuitului. Nenea Pali Făgășan, timișoreanul, îl învață pe István să cînte la vioară. Duminica mergem la biserică, la Pătrașcu. În sat nu se ține slujbă în ungurește, dar pentru mama e firesc că duminica locul nostru este în lăcașul Domnului. Familia se îndreaptă către cocioaba numită capelă. Niciodată nu am avut parte de o slujbă mai adevărată ca acelea: de parcă ne-am fi dus săptămînă de săptămînă la ieslea din Betlehem. Ba chiar și în timpul săptămînii. Un fel de sărăcie cerească, de neînchipuit, smerenie, liniște, cu lumînări subțiri, nici pomeneală de grabă.

Ni se spune deoșii, după prescurtarea de la domiciliul obligatoriu, numai că Deo e denumirea latină a lui Dumnezeu. Ăsta era numele pe care îl purtam toți cei care eram acolo.

În sat apar niște necunoscuți, în vizită, de la București. Familia Rascol. Auziseră despre noi de la Europa Liberă, despre preoteasa cu șapte copii, nu știu cum ne cheamă, dar ne caută pe noi. Scornesc ca în răstimpul dintre două controale ale poliției să le „fure” din sat pe surorile noastre, să le aducă înapoi, apoi să le ducă din nou la București ca să o ajute pe mama. Ce limbă or fi vorbit ca sensurile încrederii să se nască între niște necunoscuți? Bineînțeles românește, am fi tentați să spunem, altfel cum, dar știm prea bine că atîta nu este destul, chiar dac㠄surplusul” se opune articulării lingvistice.

Cînd ni se dă drumul, nu avem unde să mergem. Tata e încă în pușcărie, tot ce am avut ne fusese confiscat, nu avem nimic. La București, în Gara de Nord ne întîmpină o adevărată delegație în frunte cu familia Rascol, ne coboară din tren și trăim acolo, la București pînă ce reușim să luăm legătura cu rudele noastre ca să găsim o soluție.

Știu, de fapt bănuiesc că știu, cum e românul.

Am povestiri.

(Sînge pe pietre)
Ne jucam în fața casei, ca de obicei, pe la prînz, înainte de masă. Poate că tocmai ne întorsesem de la biserică, așteptam ca mama să ne cheme la masă.

Casă, biserică, prînz, acasă, așteptare – să ne oprim o clipă.

Cînd scriu casă mă gîndesc la cocioaba aceea din chirpici și nuiele în care am locuit aproape cinci ani. Mama, cei șapte (copii) și tanti Márika. În total nouă. Opt dintre aceștia, cu cîte o condamnare pe numele fiecăruia, iar tanti Márika, cea de a noua, de bună voie. Pe tanti Márika, părinții mei au primit-o în casa lor încă pe vremea cînd puteau să-și hotărască liberi soarta, au primit-o pentru că era o orfană și flămîndă din secuime, lipită pămîntului. S-a cățărat în camionul gata de plecare și a cerut să fie deportată și ea. Reprezentantul autorității a considerat-o – evident din autoapărare – nebună, nebuna familiei. Să vină, i-a spus, dar ea, tanti Márika e liberă, să-și bage asta bine în minte. Dar, din clipa asta, ea trebuie să i se supună necondiționat, la fel ca și toți ceilalți, i-a spus el, singura deosebire fiind că ea, adică Márika, e liberă. Iar în satul-lagăr nu există decît două feluri de oameni: prizonieri și paznici.

Hai, șterge-o! Liber! – a încheiat milițianul ușurat.

Cînd scriu biserică, atunci mă gîndesc la casa lui Pătrașcu – casă, vezi mai sus. Pătrașcu era un preot român, avea deja vreo cincisprezece ani de pușcărie în spinare. Își transformase casa în biserică, acolo mergeam și noi la slujbă. Ne duceam cu toții la casa lui Pătrașcu, veneau acolo și călugării franciscani, cei care ne acoperiseră casa, căci, abia ce ne instalaserăm în ea, vîntul i-a smuls acoperișul ca pe o pălărie. Apoi a început să plouă zdravăn; la început, mama a sperat că va găsi o soluție, pe cei mici i-a înghesuit sub masă, pe cei mai mari i-a acoperit cu o pătură, dar, pînă la urmă, cum ploaia nu se îndura să stea, s-a predat. Îmi era frică, îmi amintesc bine, dar mama a început să cînte, să cînte și să ne povestească, iar noi ne-am liniștit. Turna ca din găleată, iar noi cîntam. Apoi au venit franciscanii, nici nu a apucat să iasă soarele că aduseseră trestie din deltă și noi aveam din nou un acoperiș deasupra capului.

Dacă scriu prînz, prînz și acasă, trebuie să adaug de îndată așteptare. După o vreme, mama, într-adevăr, ne-a chemat să intrăm, ne-am așezat în jurul mesei, am început să cîntăm și să ne rugăm, iar, dacă dup㠄amin” continuam cîntecul, asta însemna că atunci tocmai nu aveam nimic de mîncat. Un cîntec înainte și unul după rugăciune – asta era toată ceremonia. Proporțional cu înmulțirea cîntecelor se scurta prînzul. Atunci, mama ne povestea și despre tata – acest șiretlic îi reușea întotdeauna, cei mai mici nici nu-și aminteau de fapt nimic despre el, iar eu, care nu aveam nici o amintire personală cu el, chiar și de pe tabloul de absolvire abia dacă reușeam să-i deslușesc fotografia, mereu îl confundam cu altul, de aceea cei mai mari m-au condamnat la ore suplimentare considerînd greșeala mea gravă, de-a dreptul inadmisibilă. Așteptarea devenise starea fundamentală a vieții noastre de zi cu zi. Masa, casa, chiar și locul pentru noi necunoscut unde era închis tata, toate au devenit identice cu așteptarea.

Ne mulțumeam cu cîntece în loc de prînz? – am întrebat-o neîncrezători pe mama după mai muliți ani.
Cu cîntece și cu povești – ne-a răspuns ea triumfal, ca una care a reușit să le vină de hac celor șapte burți hămesite.
Omul nu trăiește numai cu pîine. Ba, uneori, numai cu pîine nu trăiește ani în șir, ci cu fierturi din tot felul de plante neștiute, cînd frăgezimea lucernei e o delicatesă, iar arpacașul o mîncare de-a dreptul regească.
Așa și este!
Ne jucam în fața casei, ca de obicei, după biserică, duminica pe la prînz, așteptînd vorba chemării.
Deodată vîntul aduce nișe behăituri de oi și-l vedem imediat pe ciobanul din fața turmei.
Se îndreaptă către noi.
Ne salut㠖 Hristos a înviat! – ne întreabă cine sîntem.
Eu îmi amintesc de un cioban uriaș, înalt, purta o blană, îl priveam impresionați. Turma de oi unduia împrejurul casei, iar cocioaba, cu pereții văruiți părea că plutește printre nori.
I-am primit salutul cu sfială, i-am răspuns cum am putut.
La care el, cică ne caută pe noi. A auzit de noi, de unguroaica cu șapte copii, și-a zis să ne caute.
Péter o cheamă pe mama.
Acum e Paștele, spune ciobanul, a adus cadouri copiilor, să nu ne fie teamă de el.
I-a dat mamei un caș de oaie și cîteva ouă roșii. Pe unul îl ia înapoi, se apleacă și ni-l arată de aproape.
Un ou roșu – spune el – vopsit.
Nu știu dacă Péter, care e cu un an mai mare ca mine, mai văzuse ouă roșii, eu sigur că nu.
Știm noi de ce e roșu? – ne întreabă ciobanul.
Nu, nu – îi răspund eu lacom.

Atunci cînd Mîntuitorul, după ce a fost biciuit, a pornit, cu coroana de spini pe cap, către Golgota, sîngele lui a vopsit pietrele din calea lui. Iar copiii care, în Duminica Floriilor, îl întîmpinaseră cu chiote de bucurie pe cel mai sărac dintre regi, în Vinerea Mare au adunat aceste pietre și le-au dus acasă. Iar noi, de Paști, vopsim ouă și ne amintim de el. De sîngele Mîntuitorului care a înviat.
Cînd a terminat, a spart oul, l-a curățat de coajă, ne-a dat cîte o bucată de gălbenuș, una de albuș: mamei, lui Péter, mie. A mîncat și ciobanul din el, alături de noi.
S-a ridicat, ne-a salutat și a pornit în fruntea oilor.
Cojile de ouă roșii străluceau în fața casei, printre pietre.
Mama ne-a chemat la masă.
Cîntec, rugăciune, cîntec. Cîte unul. Ouă și caș.

VISKY ANDRÁS s-a născut în 1957, la Tîrgu Mureș. Este lector la UBB dinCluj și director al editurii Koinonia. Reggeli csendesség (Liniștea dimineții), Budapest, 1995. Goblen, Pécs, 1998.


Traducerea: Marius TABACU
2001.09.01.

articolul în format *.pdf