Franz METZ
Trenul foamei*
 
O călătorie într-o parte uitată a Europei
Cîteva minute după ora cinci. Rapidul internațional București–Belgrad sosește în dimineața aceasta la timp în gara Timișoara. După scurta, dar cu atît mai palpitanta călătorie cu taxiul prin orașul încă scufundat în somn (este un vehicul bun de aruncat la fier vechi, tariful călătoriei a fost stabilit după costumul clientului și nu după ceas), mă bucur gîndindu-mă la comodul loc din vagonul de la clasa întîi.

Înarmat cu cîteva ziare românești, urc treptele abrupte ale vagonului originar din anii mai buni ai epocii lui Ceaușescu și mă izbește același miros de toaletă cunoscut de pe vremea cînd făceam naveta zilnică între Lugoj și Timișoara. Deja după primii pași mă cuprinde nesiguranța, dacă într-adevăr am urcat în vagonul de la clasa întîi: geamuri murdare cu perdelele rupte, scrumiere care atîrnă, uși glisante înțepenite, scaune tăiate și numai cîteva compartimente iluminate. Dar, spre norocul meu, se strecoară ceva lumină de pe peron. Îmi croiesc drum printre cutiile de carton, sacii și sacoșele uriașe cu fermoarul tras, spre locul din compartimentul deja supraaglomerat. În nedumerirea mea, dacă într-adevăr mă aflu în trenul spre Belgrad, mă adresez unei călătoare, care se holbează la mine din cap pînă-n picioare. „Da, domnule, sunteți în locul bun” – a fost răspunsul scurt. Mai mult nici nu voiam să aflu, deoarece ceilalți călători erau preocupați de aranjarea bagajelor – sau a ce or fi fost.

Ceva tot nu este în regulă, mă gîndeam. Mă simțeam ca într-o hală comercială: călătorii schimbau între ei haine, cartușe de țigări, pachete de produse cosmetice, pantofi legați perechi, tacîmuri ambalate, jucării, aparate electrice, seturi de scule și pachete cu lenjerie de corp. Trebuiau să treacă cîteva minute de călătorie prin fostul grînar al Europei – cum a fost numit Banatul pînă la naționalizarea proprietății private din 1948 – pînă cînd liniștea să se aștearnă peste călătorii care mișunau și se tîrguiau între ei cu gesturi nervoase.

De fapt, erau oameni tineri, drăguți – bișnițari –, puși pe vorbă, care trebuiau să ascundă în mare grabă, pînă la apariția vameșilor, cu mișcări sigure și bine exersate, marfa lor mai mult sau mai puțin legală. Marfa se împarte cu simțul într-ajutorării, în așa fel încît fiecare să aibă asupra sa o cantitate mică de „articole de export”. De aceea, o femeie s-a îmbrăcat cu mai multe geci. Și prietenul ei a primit două, iar colega de alături una. Gecile rămase din morman sînt împărțite pe agățătorile rămase libere în compartiment.

Eram singurul călător nepreocupat de dosirea mărfii. De aceea, mă studiau pe ascuns și cu neîncredere. Era penibil. De fapt, oamenii erau săritori și amabili și, aparent, se cunoșteau de multă vreme. Nu mi-au făcut impresie proastă. Păreau a fi epuizați de transportul, împachetarea și ascunderea mărfii. În nici un caz nu erau oameni răi – atît am putut să constat pentru liniștirea mea.

Dintr-odată, femeia de lîngă mine mi se adresează. După ce află că sînt turist, posesorul unui pașaport german și călătoresc pentru prima dată la Belgrad se liniștește vizibil. Și ceilalți au părut ușurați: deci străinul din compartimentul lor nu este nici funcționar romîn, nici turnător care să le facă greutăți la graniță.

„Din asta trăim”, mi-a spus femeia mai în vîrstă, îmbrăcată cu multele geci. „Fiecare a doua zi mergem la Panciova, unde vindem marfa pe piața mare. Aici vin unguri, sîrbi, croați și români. Afacerea merge bine. Sînt ingineră și, de mulți ani, am rămas șomeră. Copiii noștri trebuie cumva întreținuți. Doar știți cît de rău ne merge… Dacă am avea de lucru, nu ar trebui să ne ocupăm de activitatea această nedemnă.” Soțul ei ascultă o vreme și apoi continuă el: „… Și nu ar trebui să călătorim cu acest tren al foamei. Asta ne ajută să supraviețuim. Pe vremuri, sîrbii veneau la noi și ne aprovizionau cu cele necesare. Acum, noi sîntem aceia care le oferim sîrbilor marfa noastră. Așa-i viața…”

Mai tîrziu, intru în vorbă și cu ceilalți călători. Ana – în jur de 25 ani – se află pe drum de cîteva zile. Este din Republica Moldova. Ea face rost de marfă de la prieteni care, la rîndul lor, o aduc din Ucraina. Mai demult, marfa provenea din Polonia. Astfel, ea cîștig㠖 dacă totul merge bine – în jur de 300 mărci pe lună. Desigur, trebuie să ia în calcul și faptul că vameșii mai confiscă cîte ceva și la asta se adaugă și micile cadouri pentru grăniceri. Nu mai vrea să se mai ocupe de această treabă, dorește să se lase și să își caute un loc de muncă definitiv.

În compartimentul trenului foamei se așterne încet o tăcere și o liniște încordată. Vecinii mei șed aproape nemișcați, lucrurile sînt ascunse sub banchetă, în plasa pentru bagaje, în buzunarele de la sacouri și pantaloni, în poșete, pungi și plase. Se așteaptă încordat ceva ce trebuie să se întîmple. Ne apropiem de granița cu Serbia – de acea graniță care, pînă la 1989, a fost zona de demarcație cea mai supraveghetă din partea de est dincoace de cortina de fier. Deoarece nu am avut un bagaj mai mare, o vecină îmi împinge sub brațul stîng două cartușe de țigări, pe care nicicum nu reușește să le ascundă: „Nu vă faceți griji, domnule. Atîta puteți trece fără probleme peste graniță”.

Începe controlul pe partea română a graniței. Ora aceea durează o mică eternitate. Prima dată vine conductorul. Bănuiesc că eu am fost singurul călător cu bilet. Fără ezitare, bagă în buzunar bacșișul călătorilor. Urmează controlul pașapoartelor și, după aceea, vama. Lumea se cunoaște și bișnițarii cunosc bine vameșii tineri. Pipăie bagajele, întreabă despre conținutul lor, fac cîte o glumă cu unul sau altul și pleacă mai departe. Ce să spună, se întîlnesc în mod regulat în acest tren, se știe cînd și cu ce marfă se află cineva pe drum. Și bișnițarii știu precis care vameș în ce tură lucrează. Ușurarea se poate citi pe fața călătorilor. Au reușit și de data aceasta!

Și eu? Am stat cu cele două cartușe de țigări sub braț și am așteptat să pot prezenta pașaportul. Totul este în ordine … Sau nu? Mi se ia pașaportul pentru verificarea datelor. A durat peste o jumătate de oră pînă cînd s-a întors funcționarul. Doamne, mă gîndeam, oare ce se întîmplă? Toate privirile se îndreaptă încordate spre mine. Funcționarul mă somează să cobor, deoarece actele mele nu sînt în ordine. Am intrat în România cu mașina și acum călătoresc cu trenul. De ce? Îi explic că vreau să petrec cîteva zile în Iugoslavia și, după aceea, mă voi întoarce la Timișoara. Dar justificarea pare să nu fie de nici un folos, deoarece nu pot să prezint nici o adeverință de la poliție care să dovedească locul unde se află mașina mea. Tînărul funcționar mă roagă să aștept un pic, pînă cînd vorbește cu șeful lui. A trecut iarăși vreun sfert de oră pînă s-a întors cu pașaportul meu în care a scris sub viz㠄fără mașină”.

Orașul de graniță de pe partea sîrbească se numește Vîrșeț. Și, după mai bine de optzeci de ani de la prăbușirea Monarhiei Austro-Ungare, întîlnești la fiecare pas vechea Austrie. Chiar și gara răvășită a rămas de pe vremea împăratului Franz Joseph. Geamurile, construcțiile „Jugendstil”, bisericile baroce, capela Sfîntei Cruci care veghează asupra orașului – sînt, toate, detalii pe care le cunoșteam deja din cărțile autorilor șvabi dunăreni. Odată, asta a fost și patria lor. Surghiun, împușcări, refugiu și, după cincizeci de ani, iarăși război. Apare turnul de televiziune de pe deal, care a fost lovit în 1999 de un bombardier american. De prăbușit, s-a prăbușit de abia după cîteva luni. Vîrșeț – odată va trebui să cunosc mai îndeaprope acest loc.

Trenul nostru, al foamei, care leagă două din cele mai sărace țări ale Europei, stă aici iarăși o oră bună. Timp destul ca să observ pe chipuri ultimii zece ani pierduți. Timpul s-a oprit aici cîndva, poate în 1989. Doi reprezentanți ai serviciului sanitar, îmbrăcați în alb –, unul cu un recipient mărișor pe spate, celălalt echipat cu un pulverizator de mîn㠖 încep să stropească podeaua trenului și mîinile călătorilor cu o soluție apoasă. Deodată îmi aduc aminte că postul de radio român a mai relatat despre o epidemie asemănătoare cu Ebola în Kosovo.

Urmează, din nou, un control de pașapoarte, dar, de data aceasta, pe partea sîrbească. După o oră, trenul își continuă drumul spre Belgrad. Lîngă mine, la geam, apare un domn mai în vîrstă. După cîteva cuvinte în engleză, ne dăm seama că discuția poate continua și în limba română. El este în drum spre casă de la stațiunea balneară din Băile Herculane, unde face tratament cu regularitate. Satul românesc de unde provine aparține acum Banatului sîrbesc. Dar domnul Popescu posedă acum un pașaport canadian, deoarce s-a stabilit acolo de mai mulți ani. Povestește despre numeroasele așezări românești din Valea Timocului, despre obiceiurile și datinile viu păstrate de către compatrioții săi din Banatul sîrbesc pînă în zilele noastre. S-a discutat și despre trasarea granițelor de după primul război mondial, cînd s-a semnat în Trianonul din Franța unul din cele mai absurde tratate de pace: în mijlocul unor așezări sîrbești, românești sau germane s-a trasat o graniță născocită. Astfel, în 1919, unei regiuni europene bine consolidate istoric i s-a adus un mare prejudiciu. Atît pentru români, cît și pentru sîrbi, la fel ca și pentru germanii care mai trăiau atunci aici, această nouă graniță a fost o vreme ca un coșmar. Sîrbul român canadian vorbea din ce în ce mai încîntat despre patria lui, pe care – cu voia lui Dumnezeu – o va vizita în fiecare an.

Privesc peisajul care este la fel ca și pe partea românească a Banatului. Turnurile baroce ale bisericilor ortodoxe și catolice din partea de sud a acestei cîmpii se văd de departe. Și urmele socialismului se lasă văzute în rămășițele ruinate și ruginite ale intreprinderilor de stat, care perturbă idila lanurilor de grîu și a aleilor de plopi. Cunosc destul de bine acest colț al Europei, deoarece am mulți prieteni pentru care acest pămînt a însemnat, pînă în 1944 raiul de pe pămînt. Ca urmare a izgonirii și a surghiunului, au ajuns în Austria și Germania, unde astăzi poartă numele de „șvabi dunăreni”.

În 1999, cînd războiul din Kosovo s-a mutat prin intermediul mass-mediei în camerele nostre de zi, a trebuit să cunosc o fațetă cu totul nouă a acestei țări. Prietenul meu Maketic György locuia atunci în apropierea podului de peste Dunăre din Peterwardei, care a fost bombardat. Zgomotul bombardării orașelor Vîrșeț și Panciova s-a auzit pînă la Timișoara, mi-a spus domnul Popescu. De atunci, ceva nu este în regulă nici cu recoltele: cireșii nu mai înfloresc ca și înainte, roșiile sînt subdezvoltate și cu cartofii pare să nu fie ceva în ordine. Atît pe partea românească, cît și pe cea sîrbă a graniței, se vorbește despre eventualele urmări ale bombardamentelor. Deci se adeverește – mă gîndeam – ceea ce mi-a povestit o călugăriț㠄Notre-Dame” din Timișoara, și anume că una dintre surori a murit în decursul cîtorva săptămîni de pe urma unei encefalopatii dobîndite atunci.

Am ajuns la Panciova. Mai demult am observat deja aceeași agitație în tren, ca și după plecarea din Timișoara. De data aceasta, fiecare bișnițar strîngea marfa împărțită între ei: acum fiecare călător avea o cantitate enormă de haine, pantofi, burghie, produse cosmetice sau lenjerie de corp. Și eu am scăpat de marfa mea de contraband㠖 cele două cartușe de țigări – și vecina mea a mulțumit pentru ajutor.

Trenul se golește încet. Bișnițarii cară, trag, rostogolesc sacii și gențile mari din tren. Nu departe de gară apare ținta lor: un iarmaroc uriaș cu un șir de tarabe mici confecționate din saci de plastic și din șipci. Printre ele, cîini vagabonzi. Părțile rupte ale acoperișurilor flutură în vînt. Bișnițarii vin aici și în frigul cel mai mare pentru a-și vinde marfa. Fără șliboviță nu ar putea suporta frigul din trenul foamei și din tarabe.

Atunci încă nu bănuiam că, peste cîteva zile, mă voi întoarece spre Timișoara cu același tren, în compania unor chipuri cunoscute. După cele patru zile petrecute la Belgrad și în Voivodina, totul mi s-a părut atît de îndepărtat. Și de data aceasta va fi nevoie de șase ore pentru cei aproape 150 km. Trenul nostru al foamei transportă de data aceasta nu bișnițari, ci, în primul rînd, călători tineri solitari.

Și trenul foamei face parte din pietricelele mozaicului colorat denumit Europa de sud. Dar, aceste cioburi sînt foarte scumpe: ele sînt rămășițele unei civilizații străvechi, care a fost întodeauna amenințată de puteri străine, atît din est, cît și din vest. Trenul nostru al foamei ar fi putut deveni demult un Intercity-Express, care face legătura între două metropole ale unei euroregiuni: Belgrad și Timișoara. În regiunea Mureș–Tisa–Dunăre există de o vreme încoace tendințe pentru desființarea granițelor care aparțineau unei lumi de mult depășite. Dar Banatul nefragmentat rămîne și în continuare un vis.

Pe drumul de întoarcere ploaia a bătut în geamurile parțial sparte. De pe plafon picura pe bancheta recusută cu împunsături grosolane. Pe coridor băltește apa. Aparent, toate acestea trec neobservate de cineva. Se pare că aparțin vieții cotidiene.

În compartiment discută două studente. Una încearcă fără succes să deschidă geamul: „What stupid train! It’s terrible!” – spune prietena sa. Vine din Muntenegru, cealaltă din Vîrșeț, ambele sînt studente la Facultatea de Medicină din Timișoara, care pare a fi cea mai bună din întreaga regiune. Acum călătoresc în România pentru a face cumpărături. Din compartimentul alăturat urlă muzica ușoară dintr-un casetofon supradimensionat. Patru fete de vreo optsprezece ani cîntă și dansează printre banchete. Bagajul lor constă din cîteva poșete și pungi de plastic. Hainele lor moderne, strîmt croite, ar putea proveni dintr-unul din magazinele luxoase de pe Kärntnerstrasse din Viena. Două din ele vor fi conduse, mai tîrziu, de poliția de frontieră: nu au acte valabile. Una venea din Republica Moldova, cealaltă din Ucraina. Fără a face prea mult tărăboi, au urmat indicațiile polițiștilor de frontieră.

Doi tineri fumează pe coridor și își povestesc în limba română aventurile ultimelor două zile. „Nu, pentru numele lui Dumnezeu, nu-i rentabil să furi. Nu ajungi departe cu asta”, spune unul dintre ei. „Cumva ar trebui să ajung în Germania. Acolo aș putea căuta ceva loc de muncă și aș supraviețui. Aici nu mai e de trăit.” Urmează o descriere topografică exactă a unei porțiuni de graniță între Austria și Germania. Un prieten l-a asigurat că pe acolo se poate trece, cîndva în timpul nopții. Și celălalt se destăinuie: în Croația a fost arestat pentru că nu poseda acte valabile și a petrecut o noapte în spatele gratiilor. De cîteva zile nu a mîncat nimic în afară de caise. Acum și-a putut permite doar călătoria spre casă. Ce va face în continuare? „După voia lui Dumnezeu, aștept și încerc să ajung prin Austria în Germania… Dacă ai ajuns acolo, nici dracul nu te mai întreabă de pașaport.” Cu cîțiva ani în urmă, a călătorit de la Hamburg pînă la Milano și nimeni nu i-a cerut actul de identitate. Și bagajul celor doi tineri se rezuma la minimul necesar: o pungă de nailon verde transparent cu o bucată de pîine și o sticlă de apă. Luînd în considerare prin ce au trecut arătau destul de bine. Nu erau infractori, numai doi tineri șomeri în cautarea norocului și – poate – a unei lumi mai omenoase.

Trenul s-a apropiat iluminat de trăsnete de destinația mea: Timișoara. În compartimente este o zăpușeală insuportabilă, aerul este stătut și nici aversa de ploaie nu reușeste să răcescă vagoanele încinse în timpul zilei.

Cu o oră înainte de miezul nopții, trenul foamei m-a readus din „călătoria mea din jurul lumii”. Au fost patru zile pline de învățăminte: o predare concentrată în istorie, geografie, politică și arta supraviețuirii. Mi-a adus aproape și o bucată din Europa, un spațiu vital, care, pentru milioane de oameni, a însemnat sau înseamnă patria. În ciuda tuturor suferințelor și evenimentelor tragice cauzate de puterea politicii – chiar și a actualei politici europene –, se poate constata la acești oameni un enorm potențial de perseverență și poftă de viață. Nici noua împărțire a Europei nu poate produce schimbări pe acest tărîm. Dar, că există și o globalizare a sărăciei, mi-a demonstrat-o și una din arterele vitale ale vechii mele patrii sudesteuropene – bolnăviciosă, dar plină de poftă de viață: trenul foamei.

* Originar din România, autorul trăiește în Germania. De aceea, el nu poate să cunoască denumirile folosite în țară. Noi, care trăim aici, știm că, în România, acceleratul Iași-Timișoara, Timișoara–Iași este denumit „trenul foamei”. Credem că, făcînd această notificare, putem menține în text denumirea aleasă de autor. Redacția

FRANZ METZ s-a născut în 1955, la Lugoj, județul Timiș. Este muzicolog, organist la München, și președintele Societății „Gesellschaft für deutsche Musikkultur im südöstlichen Europa”; face cercetări în domeniul istoriografiei muzicale în spațiul dunărean, în special în România, Ungaria și Iugoslavia. Are multe publicații pe această temă în Romania, Germania, Ungaria, Iugoslavia, Austria și SUA.


Traducerea: PAPP Éva
2001.09.01.

articolul în format *.pdf