Alexandru VLAD
Cheia
 
Se zice că oamenii la necaz se cunosc cel mai bine. Și avea să vină și necazul, imprevizibil și fulgerător, cum vin cele mai absurde necazuri. Abia ieșisem din Miercurea Ciuc, dezamăgit de faptul că omul care ar fi trebuit să rezolve problemele de cazare și să mă recomande celor cu care voiam să discut, se întîmpla să fie mult prea ocupat cu o delegație elvețiană (interesată și aceasta de relațiile interetnice, probabil), o delegație din Basel, oraș în care locuisem și eu cu ani în urmă. I-am spus elegantului și politicosului consilier că mai pot aștepta o zi, pot sacrifica atîta timp. Nu, va fi el plecat la Basel pentru o săptămînă. Abia dacă a avut timp să-mi strîngă mîna și să semneze pentru suma de bani pe care i-o aduceam de la Cluj. Am ieșit din oraș pe o șosea largă de centură și la un moment dat am avut intuiția că nu sînt pe drumul bun, scăpasem vreo bifurcație, prea era largă autostrada ca s-o ia spre un oraș mic precum Gheorgheniul, așa că am oprit mașina în dreptul primei stații de benzină și în timp ce traversam spre pompe, atent la mașinile ce veneau în viteză, mi-am dat seama că trîntisem portiera după ce-o asigurasem și fără să extrag cheia din contact. Am încremenit în mijlocul circulației, printre claxoane. Am început să sper, în ciuda faptelor, că poate nu e adevărat. Că poate un înger m-a văzut și mi-a dat norocul ghinionistului și m-a făcut să uit măcar cealaltă ușă neasigurată. Am dat tîrcoale mașinii perfect închise și am văzut cheia atîrnînd, cu ciorchinele ei de anexe, la locul ei în contact. M-am căutat, în mod absurd, prin buzunare, de parcă acea cheie ar fi putut fi în două locuri în același timp. Nu mai era nimic de făcut. Am traversat șoseaua la pompa la care era oprit pentru alimentare un camion uriaș și am parlamentat cu șoferii, români de-ai mei, dar aceștia au dat din umeri, nici măcar cu prea multă simpatie: nasoală situație, ce să-i faci! Apoi s-au urcat în cabină, au pornit motorul lor de sute de cai și au ieșit în flux. Am rămas cu fata cu furtunul. Speram să fie un atelier pe aproape, un mecanic. Nu era, ea nu se pricepe la așa ceva, eventual să aștept vreun client. Am traversat iar șoseaua aceea cu multe benzi, aproape o autostradă, și începeam să realizez pe deplin dimensiunea ghinionului: eram la trei sute de kilometri de casă, nu aveam la mine cheie de rezervă, nu era nici măcar o gară pe aproape, iar autostopul nu era nici el o soluție realistă pe așa o distanță mare. Și nu se circula pe aici spre Cluj. Aș fi ajuns eventual la miezul nopții sau și mai tîrziu. Apoi să vin înapoi. Și, probabil, mi-aș fi găsit mașina spartă, și, dacă tot ar fi spart-o cineva, aici la marginea autostrăzii, de ce nu s-ar fi urcat la volan și să dispară cu ea, cheia fiind la dispoziție, în contact. Iar zilele alocate de mine cercetării relațiilor interetnice s-ar fi dus pe apa sîmbetei, pe la direcțiile județene de poliție. Cui îi mai ardea de relații interetnice acum?

Prima care a oprit, la semnele mele, a fost o mașină de școală, și instructorul, poate ca să dea un exemplu elevului său în ce privește comportamentul solidar pe autostradă, se dădu jos și veni spre mine. M-a întrebat în ungurește ce s-a întîmplat. I-am răspuns mai mult prin gesturi decît românește: am închis cheia înauntru, cheie care se poate vedea prin geam. Am cercetat amîndoi ușile și ne-am învîrtit cîteva minute fără folos în jurul inexpugnabilei mașini. Lîngă noi opri o altă mașină de școală și din ea coborî un alt instructor. Au început să discute amîndoi precipitat în ungurește și să încerce ușile. Apoi, noul venit mi se adresă în românește și-mi spuse că va aduce o șurubelniță subțire. De nici un folos subtilul instrument. Am discutat iar, cu mine vorbeau românește, între ei în ungurește. Speram din toate puterile să vină cumva cu o soluție, și dacă le era mai ușor să ajungă la ea în limba lor nativă, nu aveam nimic împotrivă. Nicicînd n-au fost democrația și toleranța mai liber consimțite în ce mă privește. Dar unul a plecat, iar celălalt, după ce mi-a promis că se va întoarce și m-a sfătuit să opresc eventual un „Ford” ca al meu dacă se va întîmpla să treacă, a plecat și el.

Am rămas singur. Tot învîrtindu-mă în jurul mașinii (ce altceva aveam de făcut?) am observat pînă la urmă că unul din geamurile laterale nu era perfect ridicat, lăsînd un spațiu de un milimetru. L-am forțat cu instrumentul de la pipă, apoi cu degetul, cît s-a putut. Nu era destul. Claxonă cineva și am ridicat capul la timp ca să văd un „Ford” mic ca al meu trecînd cu toată viteza. Am lăsat să-mi scape un geamăt disperat. O fi claxonat în semn de salut. Situația era fără ieșire și am început să patrulez. Am făcut semne altor mașini care și-au văzut de drum ca niște gloanțe fatal lansate dintr-o țeavă și incapabile să se mai oprească. Lîngă mine apăru, de data aceasta din cealaltă direcție, același instructor cu mașina lui de școală, primul care oprise.

– N-ați oprit „Fordul” acela roșu?
– Nu l-am văzut decît cînd era prea tîrziu.
Era dezamăgit.
– Dar am vorbit cu el. I-am spus.
– A claxonat, dar a trecut.
Continua să arate dezamăgit și dezolarea mea să crească. Tot felul de soluții nerealiste îmi treceau prin cap. Îmi spuse că el nu mai putea rămîne, elevul plătea ora aceasta, dar avea să se întoarcă, de altfel și colegul lui, și dacă nu vom găsi o soluție mă va duce la un atelier. Dar colegul lui are acasă o legătură uriașă de chei. Eram prea dezamăgit ca să-l mai cred, dar i-am mulțumit oricum.
După vreo zece minute opri lîngă mine „Fordul” roșu, din nou fără să-l văd din timp, și tînărul coborî de la volan direct cu cheia în mînă. Mi se adresă în ungurește, dar se replie cu ușurință pe românește, deși vorbea destul de defectuos. Luă broaștele pe rînd, inclusiv cea din portbagaj și de la rezervorul de benzină, fără nici un rezultat. Se gîndi o clipă, apoi o luă de la capăt cu aceeași operație. Era evident, cheile nu i se potriveau, dar nu se îndura încă să plece. I-am arătat îngustul interval de deasupra geamului, dar clătină sceptic din cap. De la pompă trecu autostrada spre noi un bărbat cu cheia în mînă. Avea un mic „Renault”, dar cine știe. Ungur și acesta. Probabil aceasta era proporția între unguri și români în această zonă.
Au plecat pînă la urmă amîndoi, dar nemulțumiți că nu puteau fi de folos într-o situație atît de simplă, dar fără ieșire, și am rămas iar singur. Nu mai judecam, nu mai evaluam situația, nu puteam să recunosc că fusesem atît de idiot. Am găsit o sîrm㠖 prea subțire și prea scurtă. Am înnădit-o, am forțat iar falia geamului, am reușit să trec capătul sîrmei pe după clanța interioară, apoi am scăpat-o cu totul înăuntru.
Au trecut alte cîteva zeci de minute. Am încercat să opresc alte mașini. Pînă la urmă a oprit una și încă una. Iar eram trei: doi unguri și românul cel mai prost de pe lume. S-a început cu broaștele, apoi a urmat o consfătuire bilingvă, și eu le-am arătat sîrma dinăuntru. Am început să căutăm cu toții alte sîrme. Cîndva, țara aceasta era plină de sîrme, dar eficiența capitalistă, fie ea și incipientă, le-a făcut să dispară. Trebuia o sîrmă mai rigidă, dar nici foarte rigidă, și dacă se putea subțire, dar nici atît de subțire încît să nu fie destul de rigidă. Pînă la urmă am găsit una printre mărăcinii de pe lîngă calea ferată.
– Eu nu este hoț de mașini. Că dacă aș fi... – îmi spuse, într-o românească stricată, cel care se străduia să strecoare sîrma căreia îi făcuse un ochi la capăt.
– Dacă ai fi, ai profesa... – i-am spus eu cu tot asentimentul.
Era prea ocupat ca să-mi răspundă. Era o treabă delicată și el era un om voluminos, trebuia îndemînare și noroc. Om în toată firea, scotea limba concentrîndu-se. Celălalt, cu nasul lipit de geam, abia dacă mai respira. Ce mai conta limba în care vorbeam, cînd eram atît de solidari în gîfîiri, respirații și în concentrare. Butonul de la siguranța ușii începu să salte în sus, dar nu destul. Însă începeau să se întrevadă șanse! Ne-am privit cu alți ochi, și am luat-o de la început. Și brusc – miracol. Ușa se deschise cu un clinchet ușor. Se deschise larg, aproape demonstrativ, de parcă ar fi vrut să-mi dea o lecție. Sau că lecția tocmai s-a încheiat. Toți eram cu gura pînă la urechi. Nu mai știam cum să-mi manifest bucuria și recunoștința.
– Dau o bere! Dau o bere! – repetam eu.
Cei doi s-au privit nehotărîți. Am scos din plicul gros cu banii de avans celebra bancnotă roză cu chipul lui Enescu și de valoarea a șapte beri. Cel care reușise performanța era încîntat încă de ideea că el era un hoț de mașini înnăscut ce abia acum și-a descoperit vocația. Bancnota mea nu cadra. Poate chiar nu era la locul ei. I-am pus-o în mînă, acolo era locul ei. Și aș fi scos și altele, echivalentul biletului de tren pînă acasă și înapoi, oricît.
Bărbatul privi o clipă bancnota, făcu un pas și mi-o aruncă vesel și chiar triumfător pe locul pasagerului, prin ușa acum larg deschisă. Îmi explică pe unde s-o iau ca să ajung la drumul mare spre Gheorgheni. Mă salută, mă salutară amîndoi rîzînd și se duseră la mașinile lor. Cred că bucuria mea era atît de evidentă încît îi molipsise pe amîndoi. Mi-au făcut semn și din mers.
Am rămas o clipă lîngă mașină, savurînd autostrada pe care urma să mă înscriu în trafic, după ce voi fi fumat cea mai gustoasă țigară din anul acesta. Mi-a trecut prin cap chiar și să-l aștept pe instructorul de școală ce avea drum pe aici, eram sigur că va trece – eram deja extrem de încrezător în solidaritatea oamenilor –, dar mi-am dat seama că atunci cînd va vedea locul pustiu va înțelege și el că a avut loc un miracol cumva. Va da din cap satisfăcut și își va continua drumul, dăscălindu-și elevul să nu închidă ușile niciodată cu siguranța pusă.
Pe drum mi-am amintit de profesorul C. din orașul meu, cel care se plîngea că în Harghita n-a vrut nimeni să-l ajute să facă o pană, i-au luat 30.000 la ACR pentru un petec care face altfel 15.000. Mi-am amintit figura lui rece și rigidă, hipercorectitudinea aceea păguboasă și părerea proastă cu care a rămas după periplul lui tocmai prin aceste locuri. Cît despre mine, am rămas cu o părere mult mai bună despre solidaritatea interetnică la marginea de șosea. Secretul poate că era simplu: între unguri trebuie să fii și tu comunicativ, nu doar să aștepți să fii respectat și gratulat în fumurile tale de majoritar. Relațiile sînt întotdeauna între persoane. Și chiar dacă în situația prin care tocmai trecusem fusese vorba de o solidaritate între șoferi (o specie care devansează naționalitatea!) cu atît mai mult, șoferii sînt o etnie ce poate vorbi în toate limbile și eram mîndru că avusesem parte de beneficiile ei, pe credit.

ALEXANDRU VLAD s-a născut în 1950, la Suceag, județul Cluj. Este redactor la revista Vatra și Balcon. Frigul verii (roman), București, 1985. Atena, Atena (note de drum), Cluj, 1993.


2001.09.01.

articolul în format *.pdf