Daniel VIGHI
Politica fostei Securități în anul 1990 (2)
Forum 
(Continuare din numărul anterior)
Vizita la Dealul Mitropoliei, sediul de atunci al Parlamentului și al Președinției, a lui George Șerban, a lui Vasile Popovici, Doru Mihiț și a subsemnatului, ca reprezentanți ai Societății „Timișoara” și ai Proclamației, a decurs în condiții de amabilitate vădită. De altfel, un consilier, un oarecare domn Velicu, la sfîrșitul întrevederii cu Ion Iliescu ne-a invitat să ne angajăm politic… în FSN. Am discutat preț de două ore cu Ion Iliescu, în chiar vremea în care se petreceau la Tîrgu Mureș grozăviile progromului naționalist. Președintelui i se aducea la cunoștiință, din cînd în cînd, ce se petrecea acolo și mie mi s-a părut destul de calm, adică îmi părea mai mult interesat de discuția cu noi ca reprezentanții celei mai „tari” (?!) opoziții politice pe care o avea la momentul acela, într-un oraș cu o semnificație moral-politică uriașă pentru noua direcție a țării. Nu știu și nu am nici astăzi dovezile concrete dacă evenimentele de la Tîrgu Mureș au fost sau nu pregătite de puterea de atunci pentru a dobîndi suport popular în vederea înființării serviciului secret. Pentru a putea proba această teză ar fi nevoie de cercetarea arhivelor instituțiilor politice și guvernamentale din epocă și nici atunci nu sînt sigur că rezultatele ar fi cît de cît lămuritoare. Oricum, rămîne peste ani ideea care ne-a spus-o la Timișoara consilierul prezidențial Virgil Măgureanu și care a fost lansată în presă și în mediile politice, conform căreia tocmai absența serviciului secret este sursa tensiunilor din Ardeal. Conducerea Societății Timișoara i-a propus lui Virgil Măgureanu și lui Claudiu Iordache, la întîlnirea de la Casa Universitarilor din Timișoara, de după lansarea Proclamației, să încercăm detensionarea in ter etnică din Ardeal prin organizarea unui turneu de mitinguri cu Tőkés László, Doina Cornea, Ion Iliescu și reprezentanți ai Proclamației, pentru a preveni escaladarea confruntării. Virgil Măgureanu a refuzat oferta ca nerealistă. Prin urmare, în mod logic, responsabilă pentru refuzul respectiv, și pentru toate consecințele ce au decurs de acolo, a fost, și va rămîne în istorie, puterea de atunci. Naționalismul în creștere (doar maghiar) era socotit de profesorul Măgureanu inevitabil și cauza lui era inexistența serviciului secret și apariția UDMR-ului. Probabil că, în socotelile celor care au gestionat manipulările șovine și escaladarea lor pînă la confruntare, se avea în vedere obținerea a cel puțin două avantaje: legitimarea înființării serviciului secret cu atribuții de poliție politică și desființarea posibilă a formațiunii politice a ungurilor.

Oricum ar fi, teza absenței serviciului secret ca factor generator al progromului și încercarea de a-i legitima în acest fel existența se dovedește, astăzi, că a fost extrem de nocivă pentru țară, mai ales că opoziția democratică de atunci susținea că este firesc să existe în România un serviciu secret, lipsit însă de atribuțiile unei poliții politice, așa cum există oriunde. După opinia mea, ar mai trebui luat în calcul și faptul că fostele structuri ale Securității, care erau în mod natural beneficiarele aprobării de înființare a SRI, nu înțelegeau care anume ar putea fi „obiectul muncii”, altul decît acela de poliție politică, singurul pe care-l știau face. Greșeala unei asemenea abordări nu a luat în calcul faptul că Europa democratică va fi atît de categorică în privința escaladării unor politici naționaliste. Astăzi este evident, din perspectiva timpului scurs, că ceea ce s-a întîmplat în martie 1990 la Tîrgu Mureș a generat o izolare politică a Bucureștiului cu consecințe severe în politica externă a țării. La aceasta s-au adăugat mineriadele și strategia reformei graduale, care a plasat România mult în urma țărilor de la Vișegrad, care adoptaseră politica unei reforme radicale după modelul Balcerowicz.

Nu ar trebui să uităm faptul că, în decembrie 1989, România avea un uriaș capital de simpatie internațională, care a fost spulberat în cîteva luni. Impactul Tîrgu Mureș asupra opiniei publice românești a fost enorm și a produs o adeziune populară la politica naționalistă. Îmi amintesc și astăzi cu strîngere de inimă cît de vehemenți erau scriitorii români în acea seară cumplită în a condamna unilateral ungurii pentru ceea ce se întîmpla în Ardeal. După întrevederea noastră la Ion Iliescu am fost la Uniunea Scriitorilor, la celebrul res taurant. Acolo am întîlnit o îngrijorătoare unanimitate antimaghiară; orice încercare de a vedea puțin mai nuanțat ceea ce se întîmpla și de a socoti că atît românii cît și ungurii ar fi putut fi manipulați era respinsă vehement. Îmi amintesc cum o poetă, altfel talentată, ne-a strigat acolo la masă, printre sticle de bere și fum gros de țigări, că noi, cei din Timișoara, am fi reprezentanții valorilor iubirii moleșite a Noului Testament, în timp ce Ardealul este prin istorie legat de Vechiul Testament, adică de valorile justiției implacabile și nemiloase. Aceste aberații cumplite și greu de contracarat mi-au revelat dimensiunea catastrofei.

Norocul a venit la timp și (probabil) tot din partea fostei Securități, care a făcut greșeala să reactiveze politic colaboratori notorii ai fostului regim, de felul lui Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor, la care s-au adăugat, mai apoi, protocroniștii de la fosta revist㠄Luceafărul”, de felul lui Mihai Ungheanu. Această greșeală a confiscării naționalismului de către foști servitori ideologici ai regimului ceau șist a împins intelectualitatea democrată (cu care național-comunismul s-a confruntat pînă în 1989) să facă un pas înapoi și să abandoneze pozițiile naționaliste extreme. Aceast㠄greșeal㔠a ferit România de iugoslavizare, naționalismul a fost compromis în beneficiul viitoarei evoluții, chiar dacă lente, a democratizării. Din păcate, și astăzi mai există, în toate partidele democratice din opoziția parlamentară și extraparlamentară, susținători ai tezei conform căreia în România naționalismul a fost confiscat și compromis de către PRM și că el ar trebui preluat de la aceștia în beneficiul democrației. Această poziție arată persistența încă a unei aspirații spre „un naționalism acceptabil” din partea unei părți din clasa politică românească. Este adevărat, pe de altă parte, că această idee de strategie politică este zădărnicită de chiar modul în care se constituie și se manifestă politica naționalistă, și anume prin retorici excesive. Eficiența doctrinei naționaliste este dată de escaladarea ei în exces: aceasta îi este rațiunea de a fi, or abordările de acest fel sînt extrem de dăunătoare ca imagine externă, mai ales după experiența de un deceniu a unor politici de acest fel în fosta Iugoslavie. Este clar pentru orice om rațional că Europa nu va admite sub nici o formă naționalismul de stat deoarece, printre altele, costă prea mult (intervenții militare, embargo, distrugeri și reconstrucții). Cei care cred altfel sînt cu adevărat dușmanii țării, ai integrității și ai unității ei teritoriale. Cred sincer că România, cu Vadim Tudor președinte și cu Gheorghe Funar premier, soluție prezentată adesea în mediile ultranaționaliste ca o posibilă formulă după alegerile din 2004, ar arunca țara în haos și ar face-o țăndări. Abia atunci și cu ajutorul lor!

Ar fi, cred, instructiv de analizat felul în care s-a realizat, în primele luni după revoluție, compromiterea a ceea ce ne apăruseră nouă, scriitorilor optzeciști participanți la mitingul din fața casei preotului Tőkés László, din 15 și 16 decembrie 1989 ( adică lui Ion Monoran, George Șerban*, Vasile Popovici, Viorel Marineasa, Doina Pașca-Harșani, Gheorghe Secheșan, Eugen Bunaru, Lucian Vasile Szabo) ca fiind o realizare epocală: și anume începutul procesului de reconciliere istorică dintre români și unguri în chiar zilele revoluției timișorene. Nu a fost să fie așa din cauze care astăzi pot fi puse în lumină, analizînd manipulările de atunci.

Pentru a le ilustra sumar am luat în analiză modul în care ziarul „Adevărul” a reflectat problematica conviețurii și a diferendelor acesteia. În primele săptămîni, tonul ziarului, în privința relațiilor româno-maghiare, este neutru și obiectiv. Joi, 4 ianuarie, ziarul publică mesajul lui Tőkés László către UDMR; în ziua următoare este publicată știrea unei invitații adresată lui Ion Iliescu de a vizita Ungaria; în 18 ianuarie un articol analizează îmbunătățirea relațiilor româno-maghiare ca rezultat al revoluției române. Prima știre în măsură să tensioneze relațiile sus pomenite este reproducerea unei declarații Rompres în legătură cu afirmația președintelui François Mitterand, aflat în vizită în Ungaria, care a declarat că Ungaria „ar fi fost privată de două treimi din teritoriul ei după cele două războaie mondiale”. Sîmbătă, 27 ianuarie 1990, ziarul reproduce o declarație a președintelui UDMR de atunci Domokos Géza referitoare la afirmația președintelui Ion Iliescu la televiziune, în seara zilei de 25 ianuarie, în care se vorbește despre separatismul școlilor cu predare în limba maghiară din Ardeal, de care s-ar face vinovată minoritatea maghiară. Aceasta este prima știre din ziar referitoare la tensionarea relațiilor interetnice, odată cu începutul trimestrului școlar. După mitingul din 28 ianuarie de la București și prima mineriadă din 29 ianuarie, orientarea ziarului devine tot mai accentuat pro-FSN. Un singur articol mai echilibrat în problema româno-maghiară este semnat duminică 11 februarie de Szilágyi N. Sandor, intitulat Un separatism care nu separă, în care autorul încearcă să combată ideea că școlile cu predare în maghiară sînt un factor de separare cu ascunse intenții revizioniste sau/și secesioniste. Peste exact șase zile, în 27 februarie, un articol ciudat și premonitor își face loc în paginile ziarului, se intitula 30 de zile ratate, subintitulat sondaj de opinie, efectuat în comun de redactori ai ziarelor „Adevărul” și „Romániai Magyar Szó” în legătură cu (atenție!) situația școlară din Tîrgu Mureș. Dincolo de afirmațiile celor intervievați, interesant este un preambul al ziarului, în care apar, pentru prima dată, tonuri alarmiste puse pe seama unor scrisori de la cititori care sînt, de bună seamă, „alarmate” și a unor apeluri telefonice, mai mult încă, „disperate”. Ziarul dă curs acestor cereri ale cititorilor, și ziariștii „Adevărului” constată, la o primă vedere, că nimic nu pare schimbat în oraș. Și totuși! Aici e aici! Sînt reproduse observațiile „unui cunoscut scriitor local”, căruia nu i se dă numele. Ce spune ilustrul scriitor local fără nume: „Priviți oamenii”, îi îndeamnă acesta pe ziariști, „toți”, spune dumnealui „bărbați și femei, copii și bătrîni, români și maghiari – toți, absolut toți, fac, cu voce tare, politică”. Mentalitatea de securist transpare dincolo de anonimatul scriitorului local cunoscut: domnia sa este deranjat c㠄toți, absolut toți, fac, cu voce tare, politică”. Acest lucru este cu adevărat îngrijorător: nimeni nu mai pare dispus să facă politică în dosul ușilor din apartamente, nimeni nu se mai ascunde, fiecare spune ce-i trece prin cap. Mai apoi, cunoscutul scriitor anonim vorbește pe șleau, spune verde-n față care e problema: „Nu se mai tem să discute, să vorbească, să-și exprime părerile, punctele de vedere. Asta este. Pe străzi, în magazine, la cozile din fața chioșcurilor de ziare, în stații sau în autobuze, în cîrciumi ca și în fața bisericilor, grupuri de oameni discută cu voce tare, cu aprindere, cu patimă, în contradictoriu, despre tot ce se întîmplă în țară, dar mai ales în oraș”. Despre nocivitatea discuțiilor libere se pronunță un inginer, și el fără nume, de la Metalotehnica. În fabric㠄mai mult se discută decît se lucrează”, denunță acesta. Ni-i putem imagina pe amîndoi trecînd speriați pe lîngă oamenii care, vorba cunoscutului scriitor, iată, „Nu se mai tem să discute, să vorbească, să-și exprime părerile, punctele de vedere.” Pe cine să mai identifici, pe cine să mai tragi la răspundere, pe cine să mai torni cînd, iacătă, „toți, absolut toți, fac, cu voce tare, politică”. Terapia unei asemenea stări de lucru era, natural, reinstaurarea spaimei, a vorbitului cu voce înceată acasă, nicidecum în „grupuri de oameni”. Soluția terapeutică va fi încercată peste nici o lună de zile. Pînă atunci, marți, 6 martie, în „Adevărul”, este reactivat Iosif Constantin Drăgan într-un interviu despre, ce altceva?, decît privatizarea. A doua zi, un alt articol, intitulat Vandalii la…statuie, relatează, cu poza în dreapta, faptul c㠄minți înfierbîntate au profanat într-una din nopțile trecute statuia ecvestră a Iancului, înscriind (mîzgălind, de fapt) pe soclul ei, în ungurește, sloganuri auzite doar pe vremea lui …Horthy. Între el (aici limba română suferă în articol, în mod sigur nu din cauza ungurilor, n.n.) unul – jos și afar㠖 a produs nu numai consternare, ci și unanimă dezaprobare în rîndul cetățenilor de pe Mureș!”

Marți, 13 martie, la două zile după lansarea Proclamației de la Timișoara, apare pentru prima oară ideea secesiunii teritoriale în articolul Porto-franco pe Bega? Tonul zeflemisitor al comentariului, semnat de Sergiu Andon, era menit să restrîngă impactul Proclamației în opinia publică. Autorul articolului atacă punctul 8 cu teza conform căreia paragraful respectiv ar elimina 4 milioane de foști comuniști din viața publică. Referitor la „principiul descentralizării economice și administrative”, acesta ar însemna, vezi bine!, „drepturi totale, de stat suveran, pentru fiecare județ, oraș, comună și poate chiar sat, cartier și stradㅔ. Sîmbătă, 17 martie, agenția de presă Rompres, de stat, anunță, pe prima pagină a ziarului, comunicatul Ligii democratice române din Miercurea Ciuc, în care se protestează față de faptul că, în zilele de 14 și 15 martie, în orașele din secuime, „au avut loc ample manifestări prilejuite de aniversarea revoluției maghiare de la 1848”. Apare, pentru prima dată amintită în ziar, Uniunea Vatra Românească și este, tot pentru prima dată, incriminat UDMR, care a organizat „cu concursul unor cercuri din Ungaria” asemenea manifestări socotite ostile. A doua zi, duminică 18 martie, sînt invitați cititorii să scrie redacției despre zvonurile din trecut și (foarte important!) de astăzi, de care află pe stradă sau la locul de muncă.

Peste încă două zile, 20 martie 1990, pe pagina a treia a ziarului, un grupaj de știri pilduitor pentru istorie. În coloana de sus este redactat cu un ton, de data asta îngrijorat și obiectiv, faptul că în București și în alte orașe din țară au avut loc manifestații în favoarea Proclamației. Ziarul reproduce declarația unui muncitor din Caransebeș, care cere, în acord cu toate manifestațiile din marile orașe din Ardeal și Banat, să se dea în întregime Proclamația la TVR. Același res pinge cu hotărîre dezinformarea conform căreia documentul res pectiv ar cere secesiunea Banatului. Pe ton spășit și voit obiectiv, ziarul anunță că la demonstrație s-a cerut eliminarea nomenclaturii și a securității din structurile de conducere ale statului.

Pe de altă parte, în aceeași zi și în același loc, în coloana din josul paginii, în articolul Răspunsuri condamnabile la provocări condamnabile, este anunțat mitingul din Tîrgu Mureș „împotriva șovinismului și extremismului maghiar”. Sîntem anunțați c㠄demonstrația a avut pînă la ora 13 un caracter pașnic”, mai apoi, vai nouă!, a luat o altă turnură: „un mare număr de demonstranți, între care (atenție!) și oameni veniți din localități învecinate, s-au îndreptat cu ciomege și alte obiecte metalice spre locul unde-și au sediile PNȚCD, PNL și UDMR. Aici, unde erau postați un mare număr de cetățeni români de naționalitate maghiară [,] au avut loc altercații între cele două grupuri, soldate cu unele incidente (totuși) regretabile și cu devastarea (totuși) parțială a sediilor de partid”.

A doua zi, joi, 22 martie 1990, ziarul publică, de data aceasta pe prima pagină, editorialul Cine trage sabia…culege furtună, semnat de Romulus Vulpescu. Începea delirul naționalist.

Note
* Ion Monoran și George Șerban aveau la revoluție în jur de 35 de ani. Amîndoi au murit pe la mijlocul deceniului nouă prin infarct cardiac brutal datorat, probabil, intensității cu care au trăit acei ani.

DANIEL VIGHI s-a născut în 1956, la Lipova, jud. Arad. Este scriitor și profesor al Universității de Vest din Timișoara. Sorin Titel – monografie critică, Brașov, 2000.

2001.09.01.

articolul în format *.pdf