Ovidiu PECICAN
Europele marginii terestre (2)
Analize 
(Continuare din numărul anterior)

5. George Schöpflin și Europa de sud-est
Pornind de la premise diferite și structurîndu-și discursul altfel, George Schöpflin ajunge, în parte, la aceleași concluzii cu privire la Europa de sud-est1 la care am ajuns și noi în prima parte a studiului nostru apărut în numărul trecut al Provinciei. Locul unde mă despart de acest remarcabil savant este o anume punere în pagină a problematicii modernizării acestei părți a Europei. Constatînd c㠄...apariția modernității nu s-a produs în două regiuni vide de capital politic și cultural anterior”, Schöpflin observă judicios c㠄...moștenirea rețelelor premoderne de putere devine semnificativă în înțelegerea Europei de sud-est, împreună cu întregul capital cultural din regiune. Rețelele de putere și formele în care puterea a fost exercitată, stilul pronunțărilor publice, de exemplu, sînt remodelate de apariția modernității, dar nu dispar cu totul. Modul în care este exercitată puterea, mai ales în existența și autoritatea rețelelor de patroni-clienți, sau persistența regulilor informale în raport cu cele formale, pot aduce o subtilă metamorfoză a instituțiilor și le pot face pe acestea să opereze în moduri neavute în intenție de întemeietorii lor originali”. Trebuie conchis, în conformitate cu cele de mai sus că, dacă aceste rețele, formele tipice de exercitare a puterii și maniera specifică a exersării ei au supraviețuit modernității, deformînd-o și deturnînd-o parțial, forța acestor supraviețuiri se impune atenției cu mai multă stăruință. Ignorarea ori marginalizarea lor, așa cum a făcut modernitatea, nu poate ajuta la o eventuală eradicare. Nici nu este deloc sigur că eradicarea ar fi soluția cea mai bună, după cum o dovedește eșecul parțial al statului modern în privința ștergerii lor. Se prea poate ca o anume punere în valoare a potențialului de solidaritate pe care îl conțin aceste concepții și practici – difuze ori ferme, însă în orice caz persistente – să permită depășirea impasului.

De altfel, plonjarea noastră a tuturor în ceea ce a fost numit postmodernism – văzut aici în modul cel mai lax cu putință, ca o nouă sensibilitate grefată pe ecuația globalism – regionalism și pe intrarea în epoca post-industrială, a informaticii galopante – reașază piesele pe eșichier în vederea unui nou joc. Au existat profeți ai întoarcerii la tradițiile locului (Nae Ionescu, de exemplu, în articolul lui Înspre realitățile noastre, pentru România, ori Alexandr Soljenițîn, mai recent, pentru Rusia), dar critica lor s-a oprit imediat după constatarea impasului. Noul context creează însă posibilitatea unei interpretări mai adecvate.

Este, astfel, evident că globalizarea patronată de S.U.A. după finalul războiului rece și căderea comunismului are drept pandant o fărîmițare care poate fi, după caz, statală, administrativă, etnică, culturală2. Această situație, ca și, în stricta noastră proximitate, tendința europeană de a coagula într-o macrostructură statală (Uniunea Europeană), amintesc frapant de vîrsta medievală a umanității. Atunci marile fiefuri feudale erau încadrate de imperiu ori de regatele care îngăduiau păstrarea, în interiorul lor, a autonomiilor regionale. Remarc, totodată, revigorarea ocupațiilor agricole în condițiile falimentului industriei de tip comunist și a incapacității statelor din răsăritul și sud-estul Europei de a se relansa în producerea de mărfuri industriale competitive pe piața internațională. Aceste reiterări sui generis creează o ambianță favorabilă reproducerii pe mai departe a practicilor premoderne de putere care nu au încetat nici în perioada dominată de statul modern. La fel, urbanizarea – care în multe cazuri a fost, cum bine s-a observat, o ruralizare a orașelor – își va continua pseudo-destinul urban, favorizînd perpetuarea zadrugăi și a relațiilor clientelare.

Chestiunea care se pune, mi se pare, nu este cum se poate converti Europa de sud-est la abordările de tip occidental. Oricît de bine le-ar imita la nivelul elitelor ori la cel oficial, în profunzime, acestea sînt menite să rămînă în continuare, parțial, un model străin (fiind că ne-local). Problema este cum să se modifice efectele acestei situații, știind că distrugerea configurației sociale existente ar avea consecințe imposibil de estimat.

În ce mă privește, aș porni tocmai de la constatările lui George Schöpflin. Dac㠄agricultura țărănească subzistentă creează modele slabe de viitor”, atunci ea ar trebui regîndită astfel încît să genereze modele de viitor superioare calitativ. Dacă se poate constata „absența unei tradiții religioase ori educative care să propună participarea adulților fie la activitatea instituțiilor bisericești, fie la cea a celor statale”, atunci această tradiție ar trebui regîndită ca factor al redimensionării comportamentelor sociale într-un amplu program de racordare la nevoile lumii noastre.

Pînă și structurile mitice prezente în gîndirea din zonă ar putea fi supuse unui efort de reciclare, astfel încît nu neapărat să își abandoneze vechiul conținut, ci să transmită un alt mesaj, capabil să mobilizeze.

Slab, static, mic și ruralizat cum e, orașul din Europa de sud-est poate fi regîndit ca loc al unei transformări sociale gîndite în termenii progresului. Lucrul nu este imposibil, dacă se privește la Occident unde, tot mai mult, cetățenii preferă locuirea în satele de odinioară, acum adevărate orășele, părăsind aglomerările uriașe. De alt fel, noua obișnuință de a dobîndi și executa contracte prin internet poate face dintr-un asemenea oraș agricol și un loc al cooperării internaționale silențioase pe piața muncii post-industriale (din nou se configurează un model de activitate care amintește de perioada modernității incipiente, a manufacturilor dispersate). Desigur, pentru aceasta, educația trebuie redimensionată drastic și consecvent. La fel, munca la computer, esențialmente solitară și diversificată, de la caz la caz, poate substitui, pe anumite porțiuni, responsabilității tradiționale, colective, o responsabilitate individuală.

Cred și eu, ca și George Schöpflin, că alinierea la standardele occidentale prin simpla imitație ori vaga adaptare a modelului vestic nu este viabilă. „Această alternativă, pornind de la tradiția locală doar pentru a o aboli în folosul unei evoluții benefice, radical diferite calitativ, poate apărea în acest moment drept utopică. Ea trebuie însă gîndită de către elitele sud-est europene și pusă în aplicare pentru a evita rămînerea endemică în urmă și alienarea.” Dezbaterea menită să creeze un model care să facă probabil succesul s-ar cuveni să înceapă, în sfîrșit, și în sud-estul european.

Situația este, desigur, complicată de moștenirea istorică a perioadei postbelice, cînd unele dintre statele de aici au urmat un traseu de dezvoltare mai accentuat european (Grecia), altele, deși raliate N.A.T.O., au rămas pe o orbită orientală, microasiatică (Turcia), iar altele au experimentat diverse formule de socialism (cele mai atipice fiind Albania și Iugoslavia).

6. Centru și sud-est

Paradoxal, este mai simplu de înțeles raportul dintre est și vest (elementele unei complementarități nete) decît relația dintre centru și sud-est (elementele unei complementarități din proximitate și deci, oarecum, ambigue). Nu este deloc sigur că sud-estul european este un pas mai mult către Occident față de Răsărit, chiar dacă Centrul pare un Occident parțial „contaminat” de trăsături răsăritene. Acest lucru devine mai vizibil dacă se ia în considerare experiența modernității în est și sud-est. În vreme ce Rusia țaristă, stăpînă la ea acasă, făcea efortul de a se moderniza și occidentaliza instituțional, prin intermediul despoților luminați (Petru I și Ecaterina a II-a), Peninsula Balcanică și chiar principatele române se levantinizau și se integrau circuitului economic și politic al turcocrației. Astfel, întregul secol al XVIII-lea a fost pentru sud-estul european o epocă a orientalizării progresive. Iar, atunci cînd veacul următor a adus scuturarea dominației otomane de pe umerii popoarelor balcano-dunărene, Răsăritul rus avea deja o anumită tradiție ideologică occidentalizantă. Cu toate acestea, datorită situației Rusiei de mare imperiu, Răsăritul a rămas consecvent unor aliniamente panortodoxe și panslaviste, care îl făceau ireductibil, în timp ce Balcanii s-au străduit să recupereze relația cu Occidentul printr-o adoptare grăbită și entuziastă a unor elemente de civilizație și cultură, ca și prin opțiunea pentru modelul statal laic și modern. Cu toate diferențele dintre experiența sud-estică și cea răsăriteană, nu se poate, totuși, susține că vreuna dintre cele două zone ar fi mai occidentalizată decît cealaltă. Astfel, Europa Centrală este, probabil, la fel de vecină, dar și la fel de diferită de ambii săi vecini, Răsăritul și sud-estul.

Într-un alt text recent, George Schöpflin urmărea tentativele de modernizare – în termeni occidentali – din centrul și sud-estul Europei, evidențiind caracterul comun al multora dintre experiențele decisive pe care le-au traversat3. Eseistul nu se înșela. Dar aș mai adăuga la acest capitol o remarcă făcută într-o apariție publică recentă de filosoful clujean Aurel Codoban. El observa încă o linie de demarcație – profund antropologic㠖 între civilizația comună a sudului și cea a nordului Europei. În timp ce Europa meridională se împărtășește dintr-o cultură a darului (în sensul lui Marcel Mauss), nordul pune în joc o cultură a contractului (văzută în sensul tradiției weberiene)4. Astfel, continuînd gîndul filosofului într-o direcție la care domnia sa poate nu s-a gîndit, aș zice că, pe cînd ultima încurajează o etică a individualismului, a eficienței și a responsabilității, prima se referă, mai curînd, la valorile respectului, omagierii, ale obținerii bunăvoinței, evocînd, în fundal, prezența ierarhiei. Din acest punct de vedere, nordul ar fi „egalitar”, în timp ce sudul s-ar dovedi mai curînd „ierarhic”. Adaug aici și un amănunt pe care îl consider revelator. În limba română a începuturilor modernității, cuvîntul întrebuințat pentru dar – în sensul de obiect, nu de aptitudine – este acela de plocon. Provenind dintr-o vocabulă slavonă, el este, deci, comun popoarelor balcanice și celor de sub dominația rusă. Din el derivă însă și verbul reflexiv a te ploconi, care înseamnă a te închina, a face sluj, a te pleca la picioarele cuiva, a te gudura pe lîngă cineva, a te livra cuiva. Nu este, cred, întîmplător acest fapt pentru a înțelege unul dintre sensurile majore ale darului în răsăritul și sud-estul Europei. Această cultură a darului implică nu numai generozitatea, bucuria pură de a dărui. Ea vorbește foarte mult despre relațiile de subordonare ierarhică (tipul vasalic), de recunoașterea simbolică a priorității sociale a celui către care se livrează darul (ploconul). Cum, tipologic vorbind, Europa Centrală aparține tipului cultural contractual, era important de relevat acest reflex diferit al sud-estului, legat indiscutabil de cultura darului.

Asemenea diferențe culturale se asortează cu cele sociale. Astfel, în Europa Centrală, chiar și după dispariția unora dintre marile regate medievale (Ungaria întîi, Polonia ulterior), aristocrația indigenă a continuat să existe ca atare. În sud-estul Europei, căzut sub dominația otomană, aristocrația locală a fost tot mai mult înlocuită cu slujbașii musulmani ai imperiului sau măcar cu clientela grecească. În centrul Europei, fără a cristaliza în maniera atestată în vest, burghezia a fost, totuși, o realitate mai timpurie și mai consistentă, legată de producția meșteșugărească și apoi industrială. În Balcani, burghezia s-a afirmat istoric tardiv, rămînînd, în primul rînd, legată de activitățile comerciale, de schimb, și nu de producția propriu-zisă. Ceea ce se poate, cu ușurință, sesiza în aceste condiții este o continuitate la nivelul elitei în centrul Europei, care s-a tradus prin cultivarea tradiției aristocratice, prin încercarea de a reforma societatea pornind de sus (cu oscilații de la modelul despotismului luminat la liberalismul nobiliar al anului 1848) și printr-un civism citadin. În schimb, în Europa de sud-est se poate constata o discontinuitate la nivelul elitei (ceea ce a făcut ca dizlocarea proiectată de comunism să fie întreprinsă cu relativă lejeritate), un soi de comunitarism și colectivism (de la obștea sătească la colhozurile socialismului), prezervînd trăsături semnificative ale tribalismului ancestral, un ruralism paseist. Aici, elita indigenă s-a afirmat, mai ales, ca mică aristocrație și burghezie opusă dominatorilor străini. De aceea, oricît de slab structurată, ea a fost una legată de idealurile naționale. În același timp, ea era însă de un democratism moderat, văzînd în lumea satului punctul nodal al dezvoltării și leagănul prin excelență al vieții naționale.

Nici naționalismul nu a fost același în cele două zone. Avînd peste tot în Europa Centrală și de sud-est un chip etnic, el s-a separat prin purtătorii lui în cele două lumi: în inima Europei, el a luat o înfățișare aristocratică (naționalismul maghiar, cel polon, cel prusac), în sud-est el fiind mai curînd popular (naționalismul românesc, sîrbesc, bulgar). Se poate, cred, spune că naționalismul a fost inventat de elitele moderne în moduri diferite, cu accente diverse, în funcție de propriile priorități. El pare să fi fost etnic pînă la obsesie – și nu în primul rînd social, ori economic – pentru că discriminată era întreaga comunitate cultural-lingvistică. O particularitate a naționalismului modern îmi pare aceea că liderii au vorbit – forțînd nu o dată nota – în numele întregii comunități etnice, într-un moment cînd majoritățile iliterate nu își înțelegeau prea bine drepturile și nici nu și le apărau eficient, reacționînd mai curînd prin răbufniri (haiducia, revoltele, răscoalele).

Chestiunea discontinuităților dintre cele două zone este, deci, semnificativă. Nu este întîmplător că secolul XX a debutat prin așa-numitele „războaie balcanice”, menite să rearanjeze harta și raporturile de forță din Peninsula Balcanică. E sugestiv și faptul că întîia conflagrație mondială a început ca o reglare de conturi între Europa Centrală și cea de sud-est. În fine, același secol XX s-a încheiat nu doar prin revoluția europeană a anului 1989, ci și prin noul șir de conflagrații balcanice legate de dezmembrarea Iugoslaviei. Practic, toate aceste evenimente sînt mărturia că în sud-estul Europei modernitatea a fost cadrul în care s-au configurat o serie de naționalisme concurențiale și beligerante. Tipul acesta de modernitate se regăsește într-o mai mică măsură în Centrul Europei, unde soluțiile militare au fost încercate în interiorul zonei mai rar. Cazul celui de-al doilea război mondial era atipic, pentru bunul motiv că acesta s-a definit, în etapa sa inițială, tocmai ca o agresiune a Europei Centrale orientată spre vest.


În sud-estul Europei, înlăturarea comunismului a relevat persistența, supraviețuirea, grabnica refortificare a naționalismului. Această achiziție a modernității s-a dovedit mai durabilă și mai de succes decît altele. Cum s-a observat deja, statul laic și modern nu a fost în această zonă tot atît de laic și de modern ca în răsărit, recuperînd ceva din tradiția anterioară specifică zonei. Conceperea națiunii prin mobilizarea solidarității în jurul limbii, religiei și a experiențelor istorice comune a permis valorizarea spiritului comunitar premodern în niște cadre care, în loc să transforme calitativ raporturile dintre cetățeni, le-au întărit și le-au configurat mai net. Cu noii lideri la cîrmă, o democrație integral funcțională nu se putea naște, așa cum trebuia să se întîmple cu o democrație care nu crescuse pe solul unei comunități cultivate și învățată să își exercite drepturile cetățenești. Și astăzi trăim în contextul creat de confluența acestor straturi istorice și ele condiționează consistent evoluțiile din zonă în continuare.

Note
1 George Schöpflin, Europa de sud-est: definirea conceptului, în Provincia, anul II, 2001.
2 O evoluție similară poate fi constatată, de altfel, și în Europa Occidentală, unde vechea formulă ultracentralizat㠖 a Franței, de exemplu – lasă loc tot mai mult autonomiilor locale în luarea deciziilor și adoptarea conduitelor locale.
3 George Schöpflin, Europa Centrală: definirea unui stil de gîndire, în Provincia, an. II, nr. 4, aprilie 2001.
4 Intervenție în cadrul dezbaterii Trasee culturale nord – sud, Centrul Cultural „Sindan”, Cluj-Napoca, iunie 2001.

OVIDIU PECICAN s-a născut în 1959, la Arad. Este conferențiar la Facultatea de Studii Europene, UBB Cluj. Razzar (cu Alexandru Pecican), București, 1998; Lumea lui Simion Dascălul, Cluj, 1998.


2001.09.02.

articolul în format *.pdf