POZSONY Ferenc
Identitatea ceangăilor moldoveni
Analize 
Pînă la sfîrșitul secolului al XIX-lea, maghiarii din Moldova care trăiau la sate și se ocupau de agricultură aveau o conștiință identitară cu o structură particulară, de tip medieval. Elementul esențial al acestei conștiințe identitare a fost faptul că ceangăii, spre deosebire de vecinii lor de limbă română, vorbeau limba maghiară și, înconjurați fiind de o comunitate ortodoxă, ei aparțineau, totuși, bisericii romano-catolice și aveau tradiții populare specifice în limba maghiară. Trăind în perioada construcției națiunii în afara hotarului trasat de crestele Carpaților, ei nu au participat la cele mai însemnate evenimente ale creării națiunii maghiare burgheze, dar, pentru multă vreme, au rămas și în afara proceselor semnificative ale construcției națiunii române. În comunitățile lor rurale, a dăinuit o conștiință identitară etnică de tip medieval, care nu atribuia o funcție sau semnificație simbolică nici limbii materne, nici tradiției folclorice în limba maternă. Pentru ceangăi, apartenența la o comunitate etnică nu a fost aspectul cel mai important al vieții lor și nici nu i-a preocupat în mod conștient din ce grup etnic fac parte. Tocmai din acest motiv, pentru ei, cea mai mare, valoare nu a fost identitatea națională, ci sănătatea, capacitatea de muncă necesară pentru supraviețuire. Iată de ce, ei nu consideră a fi tragică pierderea rapidă de teren pe care o suferă identitatea lor națională și substituirea acesteia cu identitatea românească. În timp ce intelighenția maghiară din Bazinul Carpatic califică pierdera limbii de către comunitățile ceangăilor și înglobarea acestora în comunitatea românească drept pierdere a unei valori, ceangăii din Moldova trăiesc un sentiment diferit. „Ca acomodare socială, schimbarea identității – chiar dacă împovărează personalitatea, cauzînd și pierderi – de cele mai multe ori nu este o dramă. Este – dacă vreți – mai curînd, o rezolvare a unei situații conflictuale, creare a stării de ehilibru, un fel de ascensiune. În mod cert, individul așa simte.”1

În evul mediu trăia, în orașele moldovenești, un număr mare de meșteșugari și negustori; în secolul al XVI-lea rolul acestora în înfăptuirea reformei și împlinirea vieții religioase în limba maternă nu poate fi neglijat. În decursul istoriei s-a nimicit însă acest strat civic de limbă și cultură maghiară; prin urmare, în perioada desfășurării mișcărilor naționale, maghiarimea din Moldova nu mai dispunea de o elită care să fi putut asigura în mod eficient formarea identității și apărarea intereselor populației rurale.

După unirea Moldovei cu Muntenia, în 1859, a început dezvoltarea în ritm rapid a statului național român, care, în 1877, s-a eliberat de sub dominația otomană de mai multe secole, iar, după tratatele de pace care au încheiat primul război mondial, s-a îmbogățit cu noi teritorii – Transilvania și Basarabia. Tînărul stat român a pornit cu pași mari spre crearea națiunii și a culturii române burgheze. Elita politică din această perioadă a urmărit în mod declarat asimilarea rapidă a comunităților de altă limbă și a împiedicat prin toate mijloacele dezvoltarea păturii intelectuale laice a maghiarimii și a instituțiilor ei.

Puterea din România a aprobat înființarea la Iași a unei episcopii romano-catolice și a institutului ei teologic, care, în schimbul aprobării de funcționare a sistemului de instituții bisericești catolice, și-a asumat sarcina românizării rapide a ceangăilor. În consecință, în partea de est a României, preoțimea provenită din rîndurile comunității maghiare din Moldova și reeducată la Iași a servit în mod conștient tendințele de asimilare ridicate la rang de politică de stat și a res pins brutal cererea elementară a credincioșilor de a avea slujbele religioase și de a se putea confesa în limba lor maternă. Preoții educați în spiritul naționalismului intolerant au răspîndit în rîndul credincioșilor punctul de vedere oficial, anume că romano-catolicii sînt, de fapt, români catolici.

Elita românească aflată la putere a respins sistematic și acele inițiative modeste care vizau înființarea învățămîntului de limbă maghiară în Moldova. Astfel, școlile de stat organizate în satele ceangăilor au devenit în scurt timp instituții importante ale propagării conștiinței naționale și a limbii române și, împreună cu preoții, au compromis în mod deliberat și constant prestigiul limbii materne.

În anii următori celui de-al doilea război mondial, în școlile maghiare din Moldova, organizate de Uniunea Populară Maghiară, învățămîntul s-a desfășurat în clase comasate, pentru scurt timp și la nivel destul de scăzut. Drept rezultat, în unele părți, tocmai comunitatea sătească i-a silit pe dascălii maghiari să plece.

Dat fiind că în satele lor nu au putut să funcționeze instituții școlare și bisericești de limbă maghiară, memoria istorică a ceangăilor din Moldova este radical diferită de cea a maghiarimii din Bazinul Carpatic. În lipsa folosirii scrisului în limba maghiară, cunoștințele legate de trecutul comun s-au transmis din generație în generație prin folclorul oral. Ceangăii din Moldova au păstrat pînă în zilele noastre cunoștințe legate de regii maghiari din evul mediu (de ex. Sfîntul Ștefan, Sfîntul Ladislau și Matei Corvin), în legende, balade, cîntece etc. Este remarcabil faptul că, în vastul folclor de limbă maghiară, figurează nume geografice (Tisza, Duna) legate de partea centrală a ariei lingvistice maghiare. Avînd în vedere că, în epoca iluminismului și a reformismului maghiar din secolele XVIII–XIX, au trăit în altă țară, din memoria lor lipsesc evenimente decisive (de ex. Revoluția de la 1848), care au determinat evoluția conștiinței naționale maghiare moderne. În instituțiile bisericești și de învățămînt au fost propagate locurile, simbolurile și personalitățile istoriei naționale române care prezintă maghiarimea ca dușman ancestral barbar. Avînd în vedere că forța tradiției orale scade tot mai mult, ceangăii nu au la dispoziție o cunoaștere certă a trecutului maghiar, pe care ar putea să o mobilizeze în apărarea culturii lor specifice și validarea sau legitimarea drepturilor minoritare.

Sarcinile și mijloacele referitoare la ceangăi ale propagandei naționaliste – de asimilare – române, dezvoltate la sfîrșitul secolului al XIX-lea, au fost formulate încă din 1880 – într-un ziar românesc care apărea la Gherla – după cum urmează: „În Moldova, în doue din cele mai mari și mai frumose judetie, mai cu sema Bacăulu și Romanulu, locuitorii țierani, cari suntu mai toți răzași, moșneni și proprietari mici, vorbesc numai unguresce. Cându intri în satele loru, e mai reu decâtu în mijloculu Ungariei; trebue se mergi cu tălmaci: femeile și copii nu sciu se dea nici „bună demaneția” românesce. Culpa neiertată este a omeniloru noștri de statu că n-au ingrigitu nici odată de romanisarea acestui elementu și a lăsatu în inima Moldovei o populațiune de preste doue sute de mii, streină și de limbă și de religiune. Domnule Nicolae Crețiulescu, Ministru culteloru și instrucțiunei publice, se vede că seculii ți-a păstratu d-tale resolvarea acestei cestiuni naționale. Fă ca poporulu ruralu, căruia i-au datu pământu la 2 maiu, se fie unulu și același și în limbâ și în animâ, căci în elu stă vieția țierei; romaniseză pre acești Ciangăi, scapă-i de uritulu nume, ce nu voru nici ei se-lu porte, și vei ave eterna recunoșcinția. Mesurile ce ar trebui să se ia suntu: mai antâiu îndesuirea scoleloru prin tote satele, cătunele și fundăturile ungureșci; copii luați cu vătășielulu și duși la scola erna și vera, mai cu sema fetele, care devenindu mame și voru inveția copii românesce; și alu doilea, pe la tote bisericile loru, aduși preoți dintre Românii din Transilvania, ca să le vorbesca și se le cetesca romanesce. Cându preotulu le va da binecuventarea în limba română, cându dascalu le va cânta romanesce, și cându mama va legăna copilulu șî-i va dîce: haidi, nani, puiulu mamei, resultatulu va fi dobânditu!”2

Citatul de mai sus reflectă concepția unui intelectual român greco-catolic din Transilvania, care nu poate fi acuzat că ar fi deformat în folosul maghiarilor cele constatate în Moldova. El a considerat a fi intolerabil faptul că, în județele din inima Moldovei, trăiesc în masă locuitori care vorbesc limba maghiară și a formulat cele mai importante mijloace de asimilare națională a comunităților de ceangăi vorbitori de limbă maghiară. În scurt timp, propunerile au fost urmate de măsuri corespunzătoare.

La sfîrșitul secolului al XIX-lea, practica asimilării, ridicată la rangul politicii oficiale de stat, precum și propaganda intolerantă antimaghiară existente în timpul primului război mondial și-au atins scopul. La recensămîntul oficial din 1930, dintre cei 109.953 de romano-catolici din Moldova, numai 23.886 (21,7%) au îndrăznit să se declare maghiari.

După cel de al doilea război mondial, timp de un deceniu și jumătate, cînd în satele ceangăilor au funcționat școli în limba maternă maghiară, prestigiul limbii maghiare a crescut temporar în pofida politicii intolerante a bisericii. După înfrîngerea revoluției maghiare din 1956, mașina de propagandă comunistă a întrerupt brusc acest modest proces și, în scurt timp, a lichidat sistemul de învățămînt maghiar din Moldova. Tendințele de asimilare a ceangăilor s-au întărit după 1965, după accederea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, pentru că dictatorul hotărîse absorbirea rapidă a lor. A dispus publicarea în formă temeinic revizuită a cărții unui profesor originar dintr-un sat catolic cu desăvîrșire românizat din punct de vedere lingvistic și identitar, care propaga originea română transilvană a ceangăilor. Mașinăria propagandei naționaliste a transformat în scurt timp tezele fundamentale ale volumului în doctrină incontestabilă, în singura opinie oficial acceptată în România3. Tinerii cercetători acceptă aceste teze, fără nici un fel de critică a izvoarelor istorice4. Trist este faptul că, în deceniul următor evenimentelor din 1989, a fost publicată și varianta în limbile engleză și italiană a acestei cărți temeinic revizuite.

Mașinăria propagandei totalitare a interzis folosirea limbii maghiare în locurile publice din satele ceangăilor. Clerul, care a slujit considerabil practica de asimilare a puterii naționaliste, a interzis limba maghiară pînă și la priveghiul morților. Pe credincioșii profund religioși i-a speriat spunîndu-le c㠄maghiara este limba diavolului”, deci cei care o folosesc ajung în iad. În anii 1980, oamenii poliției politice române au efectuat percheziții la domiciliile conducătorilor vieții religioase în limba maghiară, retrași în sfera privată. Cercetătorii din Transilvania și Ungaria interesați de cultura ceangăilor au fost șicanați prin convocări și arestări, iar cei care îi găzduiau în Moldova erau tîrîți la poliție, înfricoșați și amendați. În felul acesta, a fost împiedicată dezvoltarea unor legături între ceangăi și maghiarimea care trăia în blocuri compacte. În consecință, ceangăii au îndrăznit tot mai puțin să-și asume în mod deschis identitatea, alteritatea etnică, lingvistică și culturală.

În cursul recensămîntului „democratic” din 1992, în Moldova s-au numărat în total 239.938 de catolici. Dintre aceștia numai 1800 (0,7%) s-au declarat a fi maghiari. Între anii 1930-1992, în această parte a țării numărul catolicilor a crescut de la 109.953 la 239.938, cu toate că și în comunitățile ceangăilor numărul emigranților a fost mare5. Așadar, în secolul XX, în decurs de 60 de ani numărul catolicilor din Moldova s-a dublat, în timp ce (conform statisticilor oficiale) proporția maghiarilor din sînul acestei confesiuni s-a redus spectaculos. Faptul se datorează, pe de o parte, asimilării rapide de după cel de-al doilea război mondial, iar, pe de altă parte, propagandei naționaliste intolerante și a metodelor de intimidare6. Menționăm aici că asimilarea lingvistică a tinerilor ceangăi stabiliți în orașele mici din Secuime s-a desăvîrșit în această regiune, în care locuitorii maghiari erau majoritari, însă acești tineri beneficiau de numeroase avantaje dacă se declarau români. Șicanele permanente ale poliției politice au favorizat, de asemenea, integrarea lor rapidă în colectivitatea românească7.

În satele din Moldova are loc, în prezent, o schimbare rapidă de cultură, în cursul căreia cultura tradițională țărănească este înlocuită de o cultură publică mai nouă. Rezultatul acestui proces constă în faptul că elementele folclorice din limba maghiară, care sînt expresia alterității culturale, nu mai au forța necesară creării și formării identității maghiare. Acest proces s-a desfășurat și în sînul tuturor comunităților maghiare ce trăiesc în/din Bazinul Carpatic, dar, în timp ce, în alte părți, în cursul aculturației, noua cultură încetățenită s-a bazat pe limba maternă proprie, la ceangăii din Moldova schimbarea culturii s-a finalizat prin cîștigarea terenului de către cultura publică în limba română. De la mijlocul secolului XX, mai întîi prin rețeaua de radiodifuziune, iar, mai apoi, prin televiziune, în comunitățile lor s-au răspîndit creațiile folclorice și muzicale în limba română. Pe termen mai lung, expansiunea acestei culturi publice în limba română favorizează integrarea ceangăilor în comunitatea și în cultura română.

Dinamicele procese economice, sociale, culturale, lingvistice și etnice care se desfășoară în satele ceangăilor din Moldova arată că, în ce privește identitatea ceangăilor, nu putem vorbi de un model unitar, căci conștiința identitară etnică are structuri semnificații diferite și reprezentări particulare în funcție de sat, părți ale satului, de familii și membrii de familie, de situațiile de viață diferite.

Această formulă complexă este pusă în lumină de relația dintre folosirea limbii și conștiința identitară. Pînă la începutul secolului XX, în comunitățile sătești limba de comunicare era maghiara, familia avînd un rol hotărîtor în privința însușirii și transmiterii ei. Pînă la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, copiii învățau limba română mai ales la școală, dar, pînă la sfîrșitul secolului XX, monolingvismul a fost destul de general, îndeosebi în rîndurile femeilor. Marea majoritate a bărbaților și-a însușit limba română în afara satului natal, în timpul serviciului militar obligatoriu, sau, mai tîrziu, la locul de muncă. Datorită schimbărilor politice, economice și sociale de după cel de-al doilea război mondial, izolarea relativă a satelor în care trăiau ceangăii a încetat, iar bilingvismul a cîștigat tot mai mult teren. În ultimele trei decenii ale secolului XX, după biling vismul de tranziție, s-a consolidat treptat dominația limbii române și mulți se autodefinesc avînd ca limbă maternă româna.

Din păcate, tinerii nu mai pot să-și exprime exact și nuanțat problemele legate de viața postmodernă prin limbajul maghiar arhaic al predecesorilor lor, ceea ce cauzează, de multe ori, dificultăți în comunicare. Dar, substituirea treptată a limbii nu înseamnă transformarea completă a identității etnice, căci, în comunitățile lor, s-a dezvoltat provizoriu o conștiință identitară care a integrat două limbi. În această etapă, ambele limbi suferă o deteriorare, iar, mai tîrziu, maghiara se va atrofia și va dispărea treptat. Schimbarea limbii nu este urmată imediat de schimbarea identității etnice. Mai ales în satele din blocul nordic, întîlnim persoane care, deși au ca limbă maternă româna, se autodefinesc ca maghiari, în timp ce la Pustina, de exemplu, unii dintre cei ce vorbesc doar limba maghiară în familie și în sat, se consideră a fi de naționalitate română.

Acest tablou complex se manifestă și în ceea ce privește categoriile identitare folosite de ei sau referitoare la ei. În zilele noastre, ei se definesc ca maghiari, ceangăi maghiari, ceangăi români, ceangăi, catolici, români. Cei care continuă să se numească maghiari se referă la faptul că ei vorbesc limba maghiară, deci sînt de origine maghiară, de vreme ce și românii moldoveni care constituie majoritatea, precum și muzicanții țigani, îi numesc consecvent maghiari, unguri, ori îi batjocoresc ca bozgori sau boanghină. În cîteva sate, se întîmplă ca unii, mai ales cei bătrîni, să se considere și secui8.

Etnonimul ceangăi este folosit ca nume de batjocură, mai ales de către românii ortodocși și țiganii care trăiesc în mediul lor res trîns, dar, în același timp, sînt denumiți la fel și de către maghiarii din Transilvania și Ungaria, în mass-media și în limbajul științific. Deși majoritatea consideră și azi că această denumire este peiorativă, sînt din ce în ce mai mulți cei care o acceptă și se autodefinesc astfel. Expresia ceangăi-maghiari o întîlnim în primul rînd în cercul celor care au limba maternă maghiară, în timp ce etnonimul ceangăi-români presupune o cunoaștere mai nuanțată, mai perfectă a limbii române și semnalează identitatea română care se consolidează progresiv. Mulți se numesc pur și simplu catolici. În rîndul tinerilor apare, mai nou, și etnonimul român. Această denumire arată și că o bună parte a ceangăilor din Moldova au dezvoltat relații strînse în plan economic, social și cultural cu românii majoritari ortodocși. Dat fiind că societatea, economia și cultura satelor locuite de ceangăi se află la un nivel foarte scăzut, ele depind aproape sub toate aspectele vieții de românii majoritari.

Asimilarea lingvistică nu înseamnă însă asimilarea sau identificarea etnică deplină, căci, în celelalte domenii ale culturii, numeroase elemente specifice sînt și azi expresia alterității acestui grup etnic. După cotitura din 1989, a mai scăzut presiunea puterii politice, care nu mai poate împiedica sau controla total relațiile și întîlnirile ceangăilor cu maghiarii din Bazinul Carpatic. La insistența intelectualilor ceangăi, care și-au făcut studiile în Transilvania, s-a constituit o organizație de apărare a intereselor ceangăilor, care are ca scop introducerea învățămîntului și a liturghiei în limba maghiară, conservarea tradițiilor care exprimă alteritatea, precum și consolidarea identității etnice particulare, legate de cultura în limba maternă.

Pe termen scurt, toate acestea pot să frîneze asimilarea lingvistică, etnică și culturală a ceangăilor din Moldova, dar pe termen lung conștiința identitară a acestor comunități este determinată în mod decisiv de procesele etnoculturale care au loc pe pămîntul lor natal.


Note
1 Komoróczy Géza, Meddig él egy nemzet? (Pînă cînd trăiește o națiune?), în Bezárkózás a nemzeti hagyományokba (Autoizolare în tradițiile naționale), Budapest, 1988.
2 IoanuPolescu: Limba ungurească în Moldova, în Amicul Familiei, IV. 2, 1880.
3 Dumitru Mărtinaș: Originea ceangăilor din Moldova, București, 1985. Volumul lui Mărtinaș a apărut în 1985, deci în unul din anii cei mai apăsători ai dictaturii lui Ceaușescu. Redactorii publicației au exploatat cu șiretenie profunda religiozitate a ceangăilor și au ilustrat volumul cu fotografii color ale unor biserici catolice, ale papei și ale lui Ceaușescu.
4 Valentin Stan–Renate Weber: The moldvaian csango, Budapest, 1997.
5 În deceniile următoare celui de-al doilea război mondial, din Moldova suprapopulată, încă aproximativ 50.000 de catolici s-au mutat în orașele Transilvaniei, iar numărul celor plecați în Muntenia și Dobrogea este apreciat de Tánczos Vilmos la 15.000 (vezi Tánczos Vilmos: Hányan vannak a moldvai csángók?, în: Magyar kisebbség III, 1-2)
6 Vezi Romániai Magyar Szó, 1992, 635.
7 Tánczos Vilmos: „Én román akarok lenni!” în Tánczos Vilmos: Keletnek megnyílt kapuja. Néprajzi esszék. Kolozsvár, 1998
8 Pávai István: A moldvai magyarok megnevezései. Regio VI, 4.

POZSONY FERENC s-a născut în 1955, la Zăbala, județul Covasna. Este lector la Catedra de Etnologie a Facultății de Litere, UBB din Cluj, și președinte al Asociației Etnologice „Kriza János”. Szeret vize martján (Pe malul Siretului, folclor ceangău din Moldova), Cluj, 1994. Szól a kakas már (Cîntă deja cocoșul, influențe săsești în obiceiurile tradiționale maghiare), Miercurea Ciuc, 1998. Adok nektek aranyvesszőt (Vă dau o joardă din aur, studii despre obiceiuri transilvănene și moldovene), Miercurea Ciuc, 2000.



Traducerea: Florica PERIAN
2001.09.01.

articolul în format *.pdf