Steliu LAMBRU
Proiecte politice pentru o federație română
Analize 
Mai mult decît oricare alt tip de discurs istoriografic, istoriografia național-ceaușistă a înrădăcinat adînc concepția privind unitatea politică deplină a actualului spațiu geopolitic românesc, unitate care, potrivit jargonului național-ceaușist, ar fi existat și funcționat în forma statului centralizat, încă de la apariția românilor în istorie și pînă în zilele noastre. Efectul nefast al acestei maniere de a scrie istoria politică a constituirii statului român se resimte puternic astăzi, cînd, atît lumea academică românească, cît și cea ne-academică, specialiști și nespecialiști, acceptă orice controversă istorică în care nu este pusă în discuție o altă configurație politică a statului român decît cea actuală. Imaginarul politic asupra statului român a fost atît de contaminat de național-ceaușism, încît orice altă contemplare sau regîndire structurală a României este taxată aspru și nu întotdeauna foarte academic. Însăși definirea curentelor politice și a doctrinelor economice tradiționale ale modernității, precum și a partidelor politice, prezintă inconsistențe flagrante. „Încremenirea în proiectul” național-ceaușist persistă, în ciuda unor eforturi – mai mult singulare decît rodul unei emulații –, care s-au făcut după 1989. Demarcarea ideologică și ruperea radicală de ceaușismul cultural a rămas ambiguă, dezbaterile istorice sînt, adesea, marcate de amatorism și rezultatele lor, atîtea cîte sînt, nu sînt aplicate. Și postmodernismul a făcut ca demarcațiile ideologice să nu mai fie atît de tranșante. Așa cum teoria politică a fost adesea curios revizitată în practica politică românească de după 1989, la fel și redefinirea curentelor politice nu a găsit nici un loc pentru includerea regîndirii structurii statului român. Acest neajuns este întărit și de lipsa unei tradiții în acest sens, fără de care orice nouă inițiativă sau recurs la adoptarea în programele politice a unor concepte și noțiuni ca „federalism” și „autodeterminare” – în definitiv componente ale descentralizării, frecvente în Europa de astăzi – sînt predispuse unor interpretări vulgarizatoare și, adesea, deformatoare, rău-voitoare, în afara dezbaterii temei propriu-zise.

Ar fi surprinzător pentru majoritatea românilor să afle că, de fapt, construcția României actuale a fost rezultatul unui proces care a însemnat îndelungi controverse interne și internaționale și opțiuni pentru alternative conflictuale, și a fost, într-o mare măsură, un proiect îndeplinit în parametri aproximativi. Imaginarea și inventarea României ca entitate politică palpabilă a fost un proces de brainstorming în laboratoarele diplomatice ale marilor cancelarii occidentale. Atît de blamatul „joc de interese al Marilor Puteri” din istoriografia românească a avut ca rezultat, la un moment dat, și nașterea statului român. Urmărind istoria „ideii de România”, sinonimă cu „ideea de Dacia”, începînd cu sfîrșitul secolului al XVIII-lea, se poate observa că Principatele Unite/Dacia/România au fost văzute ca împreună în componențe destul de eterogene și în parametri asiduu negociați, care astăzi nu corespund celor stabiliți inițial. Unul dintre parametrii neîndepliniți este construcția politică însăși a României (Mari), și anume proiectul pentru o Românie/Dacie federală. Dacă România de astăzi are această configurație, ea nu este efectul vreunei „logici a istoriei”, așa cum nota Lucian Boia în Istorie și mit în conștiința românească, ci este versiunea care, întîmplător, a triumfat la un moment dat (1918 de exemplu). Cele două mari momente politice ale constituirii statului român, anul 1859 și anul 1918, au însemnat, totodată, și afirmarea serioaselor tendințe federale în organizarea viitorului stat, tendințe abandonate în favoarea modelului statului unic național, centralizat și birocratizat, de inspirație franceză.

Care este rațiunea revenirii curentului federalist în dezbaterea teoriei politice? Avem numeroase exemple de eșecuri ale statelor federale după 1989, cum ar fi cel al fostei Cehoslovacii (cazul oarecum fericit al „divorțului de catifea”) și cel al fostei Iugoslavii (pandantul violent și sîngeros al celei dintîi). Dar aceste două cazuri nu sînt nicidecum eșecuri ale federalismului, ci, dimpotrivă, ale lipsei de disponibilitate de a negocia prerogative și de a evalua corect structuri și potențiale viitoare. Și în aceste țări, dar și în cazuri ca România, federalismul se manifestă ca reacție a provinciei împotriva centrului, pe fundalul libertăților democratice și al orgoliului periferiei de a avea un cuvînt mai greu de spus în conducere și gestionare. Ambiția provinciei de a se ridica la nivelul centrului implică nu subminarea centrului – deși centrul o resimte ca o subminare –, ci pluralitatea centrelor. Mai ales în cazul României, în care există 10 capitale ale provinciilor istorice cu personalitățile anihilate de centralizare, cu ochii ațintiți spre București, pluralitatea este de dorit. În ochii provinciei, centrul este sinonim cu „puterea”, iar demersul său de contestare înseamnă a negocia prerogativele acestei puteri și a le limita. Disputa concurențială dintre puterea centrală și cea locală, în termeni generici și versatili din punctul de vedere al contextualizării istorice, se traduce printr-un conflict cultural, de obicei cu referințe istorice, între „centru” și „periferie”. Michel Foucault așaz㠄puterea” la baza construirii noțiunii de „discurs”, a discursului despre cunoaștere în general, în sensul că puterea este construcția academică și legitimă a autorității într-un spațiu geopolitic. La nivelul reflecției asupra puterii, introducerea cunoașterii în discursul acesteia despre sine, puterea-cunoaștere, trebuie analizată ca implicare a puterii în actul de cunoaștere și nu activitatea subiectului cunoașterii ca atare este suspectă că ar genera cunoaștere pură. Primele state și marile imperii ale antichității au fost construite pe fondul unei întreprinderi a puterii centralizatoare, care și-a subsumat toate versiunile locale de putere. Dar, în esență, imperiile au rămas construcții cvasi-federale, cu o prezență moderată a puterii centrale în teritoriu. Imperiul roman și, mai ales cel romano-german, modelele politice de astăzi ale Uniunii Europene, au practicat pluralitatea centrelor de putere. Deasupra tuturor trona persoana împăratului, figură-simbol a puterii, mai degrabă a unei puteri și autorități spirituale decît a unei puteri coercitive, solidaritatea statală funcționînd pe baza respectării contractului social („legii”). Modernitatea și proiectele politice și civice ale Revoluției franceze au acreditat ideea statului centralizator ca legitimitate absolută în materie de autoritate – cu diferențe sensibile de la un stat la altul –, iar regimurile comuniste au marcat derapajul centralizator în forme absolute al modernității.

În secolul al XIX-lea, pe fondul crizelor politice succesive din imperiile otoman și habsburgic, ideea federală a devenit paradigma elitelor naționale din spațiul central și sud-est european, ca alternativă față de puțina dispoziție către reformă a funcționarilor și instituțiilor din cele două imperii. Departe de a copia modelul francez al centralizării, manifestat cu ardoare și în timpul revoluției de la 1848, modelul federal era recunoscut ca paradigma cea mai viabilă în gîndirea politică europeană ulterioară. Încă de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, în corespondența purtată de Iosif al II-lea, împăratul Austriei, cu Ecaterina a II-a, împărăteasă a Rusiei între 1781-1789, există o scrisoare datînd din 1783 prin care suverana de la St. Petersburg îi propunea lui Iosif al II-lea formarea unui stat-tampon între Rusia, Austria și Imperiul otoman, compus din Transilvania, Moldova și Valahia, sub numele de Dacia. Prezența numelui antic al Daciei nu era ceva neobișnuit și nu denota o anumit㠄conștiinț㔠a vecinilor legată de originile antice sau de locul românilor într-o construcție politică trecută. Folosirea numelui antic „Dacia” trebuia să acopere o construcție politică nouă, văzută în epocă drept o curiozitate. Memoria politică modernă nu păstrase „unirea” lui Mihai Viteazul de la 1600 (unire care avea să fie descoperită mult mai tîrziu, în anii 1840, și interpretată ca atare) a Munteniei, Moldovei și Transilvaniei. Marele nostru istoric A.D. Xenopol o considera încă în anii 1880 drept o cucerire a Ardealului de către voievodul Mihai. Hărțile medievale foloseau îndeobște toponime ale antichității pentru a defini mai clar un anumit spațiu geopolitic. Este semnificativ faptul că atît Ecaterina a II-a, cît și Iosif al II-lea erau conștienți că un stat-tampon ar fi atenuat asprimea conflictelor austro-ruso-otomane. Prin urmare, Regatul Daciei, viitoarea Românie, s-a născut din dorința Austriei și Rusiei de a evita vecinătatea reciprocă și pe cea a Imperiului otoman. Este simptomatic faptul că mulțimea proiectelor politice ale boierimii moldovene și muntene de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și din primele trei decenii ale secolului al XIX-lea arătau dorința acestora de formare a unui edificiu politic federal compus din principatele Moldovei și Munteniei, în conformitate cu cele prevăzute în corespondența celor doi împărați. Cazul lui Horea, liderul rebeliunii țărănești din 1784-1785, este ilustrativ, el fiind văzut ca un potențial Rex Daciae.

Perioada de la scrisoarea Ecaterinei și pînă la 1859 este perioada României virtuale sau a României teoretice. După această dată, se inaugurează România efectivă, avînd în mare măsură un caracter de proiect experimental. Perioada virtuală are două subperioade distincte: subperioada rusă și subperioada occidentală, franco-germană într-un înțeles mai restrîns. Mulțimea proiectelor federale a stat sub influența rusă după înfrîngerea lui Napoleon și pînă la începutul anilor 1840. Începînd cu deceniul al cincilea, imaginarea geopoliticii românești se așază sub influența ideilor federale apusene și se deplasează către edificarea unei largi construcții statale a „Confederației dunărene”, în care ar fi fost înglobate națiunile de pe cursul Dunării. Europenizarea politică a Principatelor extracarpatice însemna și pledoaria pentru un stat românesc occidental, opus influențelor ruse și debarasat de spiritul și litera sa orientale.

Principatele Moldovei și Munteniei au intrat în atenția lui Napoleon I în viitoarele campanii ale acestuia împotriva Rusiei. În cele două planuri ale sale, care datează din 1803, Napoleon dorea integrarea Moldovei și Munteniei fie în Austria, pentru blocarea Rusiei, fie într-o Confederație a Dunării, împreună cu Serbia și Bulgaria. La mai bine de două decenii de la visurile napoleoniene, în 1825, Mihail Sturdza, viitorul domn al Moldovei, publica lucrarea Considerațiuni asupra Moldovei și Valahiei, unde arăta că viitorul stat ar trebui să fie pus sub „oblăduirea țarului tuturor rușilor”. După un an, în 1826, boierul moldovean rusofil Nicolae Roznoveanu cerea împăratului Rusiei formarea unei „confederații a Dunării” sau a unui „regat al Daciei” din teritoriile locuite de slavi și de români aflate sub suzeranitate otomană, cu care ar fi putut susține ofensiva împotriva Austriei și Franței. Ocupația rusă instaurată în 1831, organizarea instituțională și elaborarea Regulamentelor Organice drept viitoare Constituții ale Principatelor Române risipeau dubiile privind intențiile Rusiei de a-și extinde sfera de influență în sud-estul european.

Dacă federalismul a avut o carieră activă în spațiul românesc extracarpatic, la românii din Imperiul austriac el a fost piatra unghiulară a gîndirii politice și a locului românilor în viitoarea Austrie. Federalismul importat din lumea germană a fost, indiscutabil, cel mai influent întrucît, spre deosebire de influențele federale de inspirație franceză sau rusă, practica sa efectivă în Imperiul german îi conferea un grad sporit de credibilitate. Protestul românilor conduși de Avram Iancu și Simion Bărnuțiu împotriva unirii Transilvanei cu Ungaria din 1848 – deși Avram Iancu fusese de acord în martie 1848 cu această unire –, nu era expresia unei dorințe de unitate politică a tuturor românilor, ci a fost văzută ca o încălcare a principiului federal al statului exprimat în proiectele politice care au premers revoluția. Discursul lui Bărnuțiu ținut la adunarea de la Blaj la 2/14 mai 1848 conține scopuri politice destul de evident exprimate: „Numai după ce va fi constituită și organizată și națiunea română, pe temeiul libertății egale, atunci să se facă federăciune cu ungurii pentru apărare comună, cum face o națiune liberă cu altă națiune liberă.” Viitorul politic era văzut fie sub forma unei entități politice, a unui „regat al Daciei” (Moldova, Muntenia, Banat, Transilvania și Basarabia) aflat în componența Austriei, fie sub forma unor unități politice într-o construcție imaginată ca în proiectul federal tardiv al lui A.C. Popovici. Politica panromânist㠖 un termen evitat de istoricii români și străin de istoriografia românească; întîlnim termeni ca panslavism, pangermanism etc., dar nu și pe acela de panromânism –, sub forma federației de provincii istorice și nu a statului național centralizat, a fost una dintre cele mai coerente idei politice ale timpului. Aceasta a fost principala acuză adusă revoluționarilor pașoptiști români transilvăneni de către revoluționarii maghiari, anume intenția de dislocare a Transilvaniei de Ungaria și alipirea ei la Principatele extracarpatice. Sînt cunoscute proiectele unui „ducat românesc” în interiorul Austriei, elaborat de episcopul ortodox Andrei Șaguna în vara anului 1848, ca și cel al pastorului sas Stephan Ludwig Roth. Dar unul dintre cei mai importanți teoreticieni și promotori ai federalismului panromânist a fost Ioan Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu. În două proiecte remise Dietei germane de la Frankfurt în vara și toamna anului 1848, Maiorescu arăta avantajele unei formațiuni politice federale compuse dintr-o „Românie Mare în limitele vechii Dacii” și o „Ungarie puternic㔠aflate sub influența Imperiului german. Virtuala federație româno-maghiară ar fi trebuit să se opună unei alte proiectate federații „slave” antigermane și să asigure accesul spațiului politic german la Marea Neagră.

Proiectele lui Maiorescu au fost supuse unor virulente critici, cea mai acerbă acuzîndu-l de deznaționalizare prin posibila „germanizare” a Principatelor Române, în cazul în care proiectul ar fi fost aplicat. Steagul frăției româno-maghiare va fi fluturat în revoluția de la 1848 mai ales de revoluționarii munteni, în special de Nicolae Bălcescu și de Dumitru Brătianu, acesta din urmă propunînd o alianță româno-maghiară care s-ar fi materializat, mai tîrziu, într-o confederație opus㠄tiraniei austro-ruse”. Mult mai amplă, „Confederația republicană a Europei Orientale” a lui Bălcescu propunea o construcție politică din trei națiuni: cea maghiară, cea iugoslavă (sloveni, croați, dalmați și sîrbi) și cea română (românii din Transilvania, Banat, Ungaria și cei din Principatele extracarpatice), și era dotată cu instituții federale care ar fi asigurat drepturile depline ale tuturor națiunilor componente. Cel puțin teoretic. De partea cealaltă, entuziasmul pentru o astfel de coabitare politică era moderat, Kossuth Lajos acceptînd o federație care să nu fi afectat „unitatea” Ungariei. Diferențele dintre federalismul românilor din monarhia habsburgică și cel promovat de pașoptiștii munteni erau destul de vizibile și țineau de prezența unui grad mai mare de utopie în proiectele muntenilor, fapt subliniat și de George Ciorănescu în Românii și ideea federalistă: „Pe cînd românii din Principate erau federaliști spre a realiza în acest chip unitatea tuturor provinciilor locuite de conaționali de-ai lor, românii din Imperiul austriac erau federaliști pentru a obține egalitatea de tratament cu celelalte națiuni conlocuitoare din imperiu. Ei se mărginesc să ducă o susținută luptă constituțională, marcată din cînd în cînd de revoltă împotriva maghiarilor, dar afirmîndu-și mereu loialitatea față de Coroană, spre a fi acceptați pe picior de egalitate cu celelalte națiuni la viața publică a imperiului. Panromânismul li se părea un vis prea îndepărtat, cînd lor nu li se acorda dreptul mult mai elementar al egalității naționale, după ce își vărsaseră sîngele pentru Coroană în 1848.” (p.58)

După războiul Crimeii (1853-1856), influența politică rusă este considerabil diminuată în Principatele Române. Orientarea pro-occidentală și filo-franceză în vederea constituirii statului român este decisivă în viitoarea configurație a statului românesc. Conferința de pace de la Paris din 1856, în ciuda opoziței Turciei, prevedea convocarea unei adunări ad hoc pentru organizarea viitoare a principatelor Moldovei și Munteniei. Conferința reprezentanților celor șapte puteri (Anglia, Franța, Austria, Rusia, Prusia, Turcia și Sardinia) din 1858, așa-numita „Convenție de la Paris”, va statuta arhitectura viitoarei entități politice sub forma unei federații de două state. În istoriografia românească, hotărîrile acestei Convenții de la Paris sînt pozitiv și triumfalist prezentate, fără nici o analiză critică, drept un fel de „curs normal al istoriei”. Chiar în manualul pentru clasa a XII-a, autorii Mihai Manea și Bogdan Teodorescu, în ediția din 1997, afirmă: „Fără să țină seama de dorințele formulate în Rezoluțiile Adunărilor ad-hoc (n.n. este vorba despre documentele celor două Adunări care votaseră unirea celor două principate și nu principii de organizare viitoare a statului), acest document (n.n. elaborat de Convenția de la Paris) oferea românilor o unire trunchiată.” Numai că actele Convenției care au stipulat principiile pentru organizarea statului au accentuat formula federală, idee respinsă de istoriografia românească și considerată, într-un limbaj imprecis și demagogic, „străin㔠și „neconformă cu aspirațiile românilor”. Este drept că nicăieri în aceste acte nu apare termenul „federal” sau „federație”, dar proiectul politic prezentat este cel al unei viitoare federații române. Să urmărim în ce a constat această unire „trunchiată”, dacă s-a discutat despre un model de stat centralizat și în ce măsură s-au respectat documentele europene privind federația română.

Ideea unei federații românești este susținută de cîteva evidențe care nu pot fi negate. În primul rînd, construcția federală era „logica normală a acelor vremuri”, dacă se poate admite existența unei astfel de „logici”. Așa cum arătam anterior, toate eforturile au convers către o construcție politică de tip federal; prin urmare, nu este exagerat a afirma că statul român actual are un serios fundament federal atît teoretic, cît și practic. Nicăieri în actele Convenției de la Paris nu apare o singură entitate statală, ci două. Ele sînt privite împreună, dar întotdeauna sub forma unui sistem binar. Articolul 1 al Convenției este foarte clar în privința numelui și a suzeranității: „Principatele Moldovei și Munteniei, constituite de acum înainte sub denumirea de «Principatele Unite ale Moldovei și Munteniei», rămîn sub suzeranitatea M.S. sultanul.”

În al doilea rînd, examinarea articolelor Convenției nu lasă dubii în legătură cu organizarea Principatelor Unite. Textele Convenției prevăd constituirea ambelor tipuri de instituții: a celor federale și a celor proprii fiecărui principat. În majoritatea lor, articolele prevăd principii comune pe baza cărora se vor organiza instituțiile, procedurile lor de funcționare, diverse reglementări, însă pentru fiecare principat în parte. În articolul 3 este clar prevăzută prezența și distincția dintre cele două tipuri de instituții: „Puterile publice vor fi încredințate în fiecare principat unui hospodar (n.n. principe) și unei adunări elective acționînd, în cazurile prevăzute de prezenta convenție, cu concursul unei comisii centrale comune celor două principate”. Iar articolul 6 se referă la legi: „Legile prezentînd un interes special pentru fiecare principat vor fi pregătite de către hospodar și votate de către adunare. Legile prezentînd un interes comun pentru ambele principate vor fi pregătite de către comisia centrală și votate de către hospodari.” Și nu doar legile și organizarea erau văzute ca fiind separate pentru fiecare principat (existau firește și legile comune care stabileau normele federale al statului), ci și bugetul, punctul nevralgic al oricărei dispute centru-periferie. Convenția, în articolul 22 („bugetul veniturilor și cheltuielilor, pregătit anual pentru fiecare principat prin grija hospodarului respectiv...”), propunea o delimitare concretă a celor două bugete, urmînd ca, ulterior, cele două bugete să contribuie la construirea bugetului federal comun.

Instituțiile centrale erau propuse a se întruni la Focșani, așa cum erau privite de articolul 27. Comisia centrală ar fi fost compusă din 16 membri – „8 moldoveni și 8 valahi; 4 dintre persoanele care au îndeplinit funcții înalte în stat și 4 de către fiecare adunare din sînul ei.” Acești membri ai Comisiei centrale – instituție privită în istoriografia românească drept una tranzitorie și de conjunctură către unificare și centralizare – aveau dreptul de a participa la alegerea fiecărui principe. De fapt, Comisia centrală era un organism de supraveghere și control – „ea va putea semnala hospodarilor abuzurile care, după părerea ei, ar trebui urgent reformate și sugera îmbunătățirile” (art. 32) –, cu un rol extrem de important, așa cum reiese din articolul 29: „Comisia centrală este permanentă”. Pe lîngă această Comisie centrală funcționa Înalta Curte de Casație pentru ambele principate, de asemenea la Focșani. Importanța acestor două instituții garante ale organizării federale a statului era covîrșitoare, în textul Covenției fiindu-i alocat un important volum din stipulații, între articolele 27-42. În treacăt, se poate remarca faptul că unificarea „milițiilor” celor două principate se va face sub comandă unică, dar „cele două miliții își vor păstra steagurile lor actuale” (art. 45).

Istoria politică a Principatelor Române arată că, după Convenția de la Paris, elita politică românească nu a îndeplinit decît formal prevederile acesteia. Inhibată de modelul politic al Franței încă de la început și subminată de influența centralizatoare franceză, federația română nu durează decît trei ani, între 1859-1862. Instituțiile care ar fi trebuit sa funcționeze ca liant al federației au fost folosite, ironia sorții, în vederea centralizării. De fapt, eșecul federației a fost evident încă de la alegerea „hospodarilor”. Prevalîndu-se de o ambiguitate a planurilor Convenției de la Paris, care statuta doi principi dar nu specifica două persoane diferite, Adunările ad-hoc din Moldova și Muntenia au ales aceeași persoană ca principe și în Moldova și în Muntenia, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. Demersurile ulterioare ale acestuia au fost îndreptate în direcția centralizării. Elitele moldovene și muntene au ajuns la un compromis în ceea ce privește amănunte și obiecții ridicate de ambele părți: sacrificarea capitalei Moldovei în favoarea Bucureștilor și stabilirea primatului mitropoliei ortodoxe a Moldovei la scaunul mitropolitan al Principatelor Unite, din 1862 devenite România. Eșecul acestui proiect centralizator va fi evident, mai ales după încheierea domniei lui Cuza, cînd, în răstimpul dintre 11 februarie 1866, data abdicării, și 10 mai, sosirea prințului Carol în România, se organizează un referendum la 2/14 aprilie 1866 pentru acceptarea lui Carol ca domn al României. În această zi, separatiștii moldoveni, care se opuseseră unirii și în 1857, manifestează pe străzile Iașiului cerînd desprinderea de „Valahia” și proclamarea ca principe a lui Nicolae Roznoveanu, rusofilul de la 1826. Prin urmare, fragilitatea statului român centralizat era evidentă și se explică prin sprijinul redus al puterilor europene după evoluția evenimentelor care au urmat Convenției din 1858. Numai Franța continua să susțină România.

Vechiul Regat sau „România Mic㔠se constituise după modelul francez centralizat, în ciuda importantului conținut federal pe care îl avusese în anii 1850. Federalismul românesc se manifestă în continuare mai pregnant la românii din Austro-Ungaria. Începînd cu primii ani ai secolului XX, federalismul a fost văzut ca soluție și pentru românii din Peninsula Balcanică. În preajma anului 1918 și a constituirii așa-numitei „Românii Mari”, federalismul constituia încă un curent politic important, abandonat în urma eșecului manifestului ultimului împărat austriac Carol I – „Către popoarele mele credincioase” – și, mai ales, a susținerii principiului autodeterminării naționale de către președintele american Thomas Woodrow Wilson. Totuși, federalismul nu fusese complet abandonat înainte de 1918. La 27 martie 1918, la proclamarea unirii Basarabiei cu România, în Declarația de Unire erau prezente importante precizări: „1. Sfatul Țării (n.n. parlamentul basarabean) actual rămîne mai departe pentru rezolvarea și realizarea reformei agrare după nevoile și cererile norodului; aceste hotărîri se vor recunoaște de Guvernul român; 2. Basarabia își păstrează autonomia provincială, avînd un Sfat al Țării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct și secret, ca un organ împlinitor și administrație proprie; 3. Competența Sfatului Țării este: a. Votarea bugetelor locale (...).” Ideea constituirii unei federații formate din România și teritoriile locuite de românii din fosta Austro-Ungarie, la sfîrșitul primului război mondial, a părut a fi viabilă. Dar și în acest caz a prevalat modelul deja practicat de circa o jumătate de secol în Vechiul Regat.

După această privire generală asupra proiectelor politice pentru o federație română, se constată faptul că astăzi România este la antipozii a ceea ce fusese ea ca proiect teoretic: republică în loc de monarhie constituțională, stat centralizat în loc de stat federal. Mai mult decît ne lasă clișeele istoriografiei ceaușiste să înțelegem, România a fost un produs al cancelariilor occidentale, acest fapt nediminuîndu-i cu nimic legitimitatea. Pluralitatea viziunilor asupra Daciei/României din epocă are o explicație simplă: singularitatea unui demers politic fără precedent a presupus luarea în considerație a tuturor versiunilor și proiectelor politice viabile la acea vreme. O comparație cu variante de proiecte politice contemporane poate fi de ajutor în ceea ce privește înțelegerea unui climat cultural așa cum a fost cel al nașterii statului român acum 150 de ani; aceasta în ciuda faptului că, în teoria istoriei, paralelismele nu sînt de natură să ofere prea multe soluții și concluzii potrivite, refuzate de obicei în dezbaterile academice.

Modelul statului român a rămas cel al statului hiper-centralizat și hiper-birocratizat de la 1918 și pînă astăzi. Clasificînd naționalismele balcanice, Sugar Peter arăta că particularitatea naționalismului românesc – particularitate în mare măsură instaurată după 1918 – este aceea a unui naționalism birocratic, cu o puternică funcție centralizatoare și uniformizatoare. Centralizarea a fost și dorința neconsumată a tuturor elitelor politice ale statului-națiune român (centralizarea a fost modelul adoptat deopotrivă de elitele politice bănățene și ardelene, ca și de cele din Vechiul Regat) și a principiului unicității (un stat, o națiune, o limbă). În postmodernitate, pluralitatea centrelor de putere pare a fi soluția cea mai „la îndemînă”. Așa cum pleda Adrian Marino în volumele sale Politică și cultură și Al treilea discurs în favoarea pluralității centrelor în cultura română, aceste centre de cultură nu se pot dezvolta cu o astfel de personalitate dacă nu devin și centre politice alternative. După cum remarca și mai tranșant Sorin Antohi, „cultura română este o ficțiune” în configurația ei actuală; ea este un Ersatz al „culturilor române” care, din păcate, sînt și astăzi într-o relație de concubinaj profund cu puterea-cunoaștere analizată de Michel Foucault.

STELIU LAMBRU s-a născut în 1966, la București. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității București (1997). Actualmente este doctorand în istorie la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași și la Central European University din Budapesta. Cele două națiuni române. Controverse politice românești în spațiul habsburgic între 1865-1872, Altera, 1999, 12. Microidentitate și erupția identitară în Europa de sud-est, în Identitate colectivă și percepțiile sale în lumea modernă și medievală, București, 2000.


2001.09.01.

articolul în format *.pdf