BAKK Miklós
Drepturi lingvistice și spiritul hegemoniei
Actualitate 
Modificarea constituției, considerată a fi marea temă a stagiunii politice din toamnă, are din nou în vedere revendicările specifice ale UDMR, printre care lărgirea sferei de folosire oficială a limbii maghiare. În aparență, problema nu face parte din categoria tematizărilor cu efect „dramatic”, cum este, de exemplu, legea statutului. Folosirea oficială a limbii maghiare a existat totdeauna ca un fel de cutumă în Secuime și, în mod tacit, societatea românească a luat la cunoștință acest fapt. Prin legea administrației publice, adoptată la începutul anului, a luat naștere și prima normă de drept a României postcomuniste care asigură un fel de statut oficial limbilor minoritare, acolo unde proporția vorbitorilor acestora atinge douăzeci la sută.

În cadrul modificării constituției, UDMR ar dori doar lărgirea sferei drepturilor privind folosirea limbii, mai ales în domeniul justiției. Cu prudență, liderii organizației s-au grăbit să precizeze: nu doresc ca maghiara să devin㠄a doua limbă oficială”, ci doar crearea condițiilor pentru folosirea limbii materne ca un drept al omului.

Dar, oare, drepturile privind folosirea limbii pot fi considerate doar ca drepturi ale omului, sau este vorba, în fond, și de o problemă a autorității publice și, ca atare, atinge structura de drept public a statului? Actualul drept internațional nu cunoaște „un drept necondiționat de folosire a limbii materne”1, dar există numeroase drepturi și libertăți din care acesta rezultă, de fapt, ca un principiu etic și politic. În legătură cu aceste drepturi individuale s-a întărit, în Europa, convingerea că cetățenilor aparținători minorităților naționale li se cuvine dreptul ca statul să le recunoască limba, întrucît ea nu este limbă oficială. În temeiul acestei convingeri a luat naștere Carta europeană a limbilor regionale și minoritare precum și Convenția-cadru privind drepturile minorităților naționale. Din logica drepturilor individuale a rezultat modelul „scării glisante”2, atunci cînd normele juridice au început să prescrie pentru autorități servicii ling vistice de prestat. Cu alte cuvinte, „nivelul” acestor servicii a fost legat de numărul vorbitorilor limbii minoritare din aria respectivă.

Numai că, această concepție privind drepturile de folosire a limbii nu este echivalentă cu drepturile care sînt expresia prezenței culturilor istoric constituie. Și este vizibil: cu cît drepturile (omului) de folosire a limbii materne se impun într-o sferă mai largă, adică cu cît drepturile în cauză au mai multe proiecții în plan instituțional, cu atît mai puțin se poate face abstracție de faptul că aceste norme sînt legate de un teritoriu avînd o istorie perticulară.

Documentele elaborate pentru reglementarea folosirii limbii într-o sferă mai larg㠖 de exemplu Declarația Universală a Drepturilor Lingvistice, adoptată la Barcelona în 6 iunie 1996, avînd o importantă valoare ideologică, dar nu și valabilitatea politică și juridic㠖 vorbesc nu atît de drepturi în funcție de numărul vorbitorilor, cît, mai curînd, de o „limbă caracteristică unui teritoriu”. În partea introductivă, Declarația de la Barcelona dă și o definiție a acesteia: „Expresia limbă caracteristică unui teritoriu se referă la limba unei comunități istoric constituie într-un asemenea spațiu.”3 În același timp, acordarea drepturilor lingvistice unui anumit teritoriu poate fi observată și la o seamă de norme juridice concrete care funcționează pe plan intern. Drepturile lingvistice ale sorbilor din Germania, potrivit legilor adoptate de parlamentele Saxoniei și Brandenburgului, se aplică pe „pămîntul sorb”, care este un teritoriu (istoric) precis delimitat. Iar luptele francezilor din Quebec pentru apărarea limbii au fără îndoială ca scop apărarea unei arii lingvistice.

Numai că acest aspect de „apărare teritorial㔠a apărării drepturilor lingvistice – care se substituie contextului drepturilor omului – aduce, din nou, în primul plan problema suveranității și a hegemoniei (care se prezintă sub forma drepturilor lingvistice). Din acest motiv, UDMR trebuie neapărat să aibă în vedere că dezbaterea, chiar și în condițiile preponderenței simțămîntului democratic, va ieși din matca în care se înscriu drepturile omului și va atinge problematica suveranității.

Toate acestea – am putea spune – derivă tocmai din dicționarul și miturile democrației liberale. Căci, pentru democrația liberală, cel mai favorabil cadru de funcționare îl oferă comunitatea națională, care, în sens politic, se autodefinește ca o comunitate civică, dar, în realitate, funcționează ca o comunitate culturală și lingvistică. Democrația liberal㠖 după cum afirmă Will Kymlicka și Christine Straehle – susține trei principii conexe: a) echitatea socială; b) democrația deliberativă; c) libertatea individuală.4 Toate acestea impun funcționarea comunității civice ca o comunitate culturală și afectivă, adică funcționarea cultural omogenizatoare a clasicului stat-națiune.

Îndeosebi primele două principii sînt acelea care ating – în privința identității și a limbii – sfera politicii și a puterii publice. Echitatea socială se concretizează în programe sociale sprijinite prin vot majoritar numai dacă donatarul și destinatarul sînt legați printr-o identitate comună. Oamenii – în mas㠖 fac sacrificii totdeauna pentru „ai noștri” și avînd conștiința că această comunitate (în primul rînd lingvistică) a lor va dăinui și în timp, cu alte cuvinte că reciprocitatea este asigurată și pe termen lung. Și democrația deliberativă este cu adevărat funcțională în condițiile monolingvismului. Politica democratică este o politică de limbaj popular și, din punctul de vedere al eficienței politice, au întrucîtva dreptate naționaliștii liberali cînd afirmă că numai o dezbatere purtată într-o singură limbă (comună, națională) are caracter reprezentativ.

Așadar, democrația și naționalismul au „valorificat” poporul prin mijloace și țeluri din multe puncte de vedere comune și sînt legate între ele prin interesul comun al menținerii hegemoniei și culturii naționale. Concepția teritorială a drepturilor lingvistice se confruntă, de fapt, și cu această viziune, devenită tradițională, a democrației, nu numai cu intoleranță și exclusivismul național.

Căci, acordarea drepturilor lingvistice pe baze teritoriale prefigurează și o diviziune a puterii publice, incompatibilă cu concepția de hegemonie și suveranitate dominantă în statul național unitar. Această formă a diviziunii puterii s-a conturat deja în mai multe democrații occidentale (Spania, Belgia, Canada) și, în interpretarea ei, a rămas în urmă nu atît practica politică, ci, mai curînd, dicționarul democrației.

Note
1 Ferdinand de Varennes, Drepturi minoritare în dreptul intrenațional, în Fundamentum, 1998, 1-2.
2 Idem.
3 Declarația Universală a Drepturilor Lingvistice, în Altera, 2000, 14.
4 Will Kymlicka–Christine Straehle, Cosmopolitanism, Nation-States and Minority Nationalism: A Critical Review of Recent Literature. European Journal of Philosophy. April 1999.

BAKK MIKLÓS s-a născut în 1952, la Săcueni, jud. Bihor. Este analist politic și redactor-coordonator al ziarului Krónika din Cluj. Egy választás olvasatai (Interpretările unei alegeri), în Regio, 2000, 4.


Traducerea: Florica PERIAN
2001.09.02.

articolul în format *.pdf