Ion SOLACOLU
Scrisoare despre federalism
Actualitate 
Reproduc (cu titlu de intervenție în discuțiile Provinciei) un e-mail de la un admirabil scriitor (chiar dacă nu se consideră așa ceva) și comentator politic din exil, pe numele dumisale Ion Solacolu. Activ ani lungi în emigrația politică, alături de scriitori de talia lui I. Negoițescu și Ion Caraion, susținător al acțiunilor anticeaușiste ale grupării Aktionsgruppe (Richard Wagner, Herta Müller, William Totok, Helmuth Frauendorfer), autor efectiv și singur, din anii 80, al revistei Dialog, aparținînd unui Cerc democratic al românilor din Germania, Ion Solacolu este un om de ținută morală impecabilă, tonică și mereu aceeași. Pe lîngă toate acestea, este și autorul unor cărți care analizează subtil, disociativ și analitic, doctrine politice actuale. Eu știu două pe care le recomand și altora: Fascismul bolșevic, la Editura ALL și Inconsistența miturilor: cazul mișcării legionare, la Editura Polirom. ( D.V.)

Dragă domnule Vighi,

mulțumesc pentru rîndurile dumitale pline de substanță, la care voi încerca să răspund după modestele-mi posibilități.

1. Lipsa de interes pentru politic mi se pare firească, deoarece la finele anului trecut „cărțile” s-au așezat pe adevăratele: din bobi a ieșit cine trebuia să iasă, adică cine avea în mînă mai toate atuurile – asta pe de-o parte; iar, pe de alta, configurația rezultată pare a fi una rezistentă în timp, sau, cum se mai spune, nu se întrevede vreo alternativă care să merite cît de cît să pariezi pe ea. Așa că oamenii înțelepți se ocupă acum de altele, nu de politică. După umila mea părere, chiar dacă perspectivele par atît de neprielnice, politicul nu trebuie abandonat, nu trebuie lăsat pe seama unei oligarhii ce invadează, acaparează totul, fiindcă există riscul de a se pierde măcar o parte din ceea ce s-a dobîndit în acești ani, și cu un preț destul de ridicat – s-o recunoaștem.

2. Nu am materiale despre federalism/confederalism, întrucît chestiunea aceasta nu prea m-a interesat. Mi-a fost de ajuns să cred că un stat cu o structură de tip federal e mai simpatic decît unul de tip centralizat. Așa, de-o pildă, nu știu de ce, nu am argumente, dar pe undeva un pitic îmi suflă în ureche că societatea germană e mai democratică decît cea franceză, cu tot decalajul de experiență democratică în favoarea celei de a doua. Și asta mi se pare mie că ar putea fi și un rezultat al – nu i-aș spune subsidiaritate, termenul mi se pare prea pretențios – unei anumite descentralizări, a delegării anumitor competențe de la nivelul cel mai de sus (federal; mai bine zis: de la capitală) către niveluri inferioare – către landuri (care sînt, de fapt, niște provincii), către kreis-uri (un soi de județe), și pînă la orașe, comune.

Și spun că mi se pare mai democratică societatea germană decît cea franceză deoarece, în Germania, puterea e mai împărțită. Or, un principiu sfînt al democrației este tocmai împărțirea puterii între atît de multe centre de putere încît niciodată, în nici o situație unul dintre aceste centre să nu le poată domina pe celelalte. Și, în același timp, fiecare centru de putere să fie controlat de celelalte.

Cred că acesta-i, de fapt, cum spun germanii, punctul. Fiindcă, mie mi se pare că, toată aceasta discuție din România în legătură cu statul național-unitar, respectiv pericolul federalizării țării etc., este un semn al deficitului de spirit democratic ce caracterizează societatea românească. Și, în al doilea rînd – dar asta e o cu totul altă poveste – un semn al slăbiciunii, la fel de „tradiționale”, ba încă mult mai veche, din timpuri în care democrația modernă încă nu se născuse, a statului românesc. Național sau nu, unitar sau nu.

Fiindcă, de fapt, nu e vorba de vreo federalizare – asta ar însemna să se formeze niște state pe teritoriul României, fiecare cu constituția lui, cu parlamentul și guvernul lui, cu drapelul și imnul lui etc. – ceea ce, la nivelul țării noastre, mi se pare de-a dreptul caragialesc –, ci de un grad mai avansat de autonomie a structurilor locale, regionale etc. Din păcate, creșterea autonomiei locale înseamnă automat o slăbire a puterii centrale. Or, pentru un ne-democrat, aceasta este o chestiune absolut inadmisibilă, în primul rînd fiindcă nu i se potrivește în nici un fel. De aceea, nici n-o înțelege. De aceea, o și percepe ca pe un pericol îngrozitor.

Și cu asta s-a pus punct.

3. Îți mulțumesc pentru invitația de a scrie pe această temă. Uite, am și comis: ți-am scris dumitale, dragă domnule capitalist.

4. Să nu uit: nu amesteca federalismul american ori german, cu alte cuvinte federalismul democratic, cu federalismul sovietic sau iugoslav – un federalism mai mult sau mai puțin totalitar; de fapt, un pseudo-federalism. Căci și Uniunea Sovietică, ca și Iugoslavia, au fost, de fapt, state conduse cu mînă forte de la Moscova sau, respectiv, Belgrad. Adică federațiile acestea comuniste erau niște state centralizate. (Ți se pare curios? Ai uitat noțiunea de centralism democratic?) (În altă ordine de idei: o contradicție în termeni, nu? Ca și comunismul național, ori național-comunismul, de altfel.)

2001.09.01.

articolul în format *.pdf