Molnár Gusztáv
„Aici trăiesc eurosîrbii...”
Actualitate 
Nenad Canak, președintele parlamentului din Voivodina, răspunde la întrebările lui Molnár Gusztáv.

M. G.: Venind aici, mi s-a părut puțin ciudat că această clădire a parlamentului din Voivodina, unde discutăm în acest moment, este mult mai mică decît cea a guvernului regional de alături. Mai degrabă contrariul ar fi firesc, nu-i așa?
N. C.:
Situația are două cauze. Pe de o parte, noi nu avem încă un parlament adevărat, de aceea nu avem nici o clădire corespunzătoare. Ne-am gîndit deja să construim una. Dar vom avea timp pentru asta și mai încolo. A doua cauză are legătură cu destinația inițială a clădirii. A fost construit㠖 din marmură albă identică cu cea de la Casa Alb㠖 în anii ’30, cînd Iugoslavia a fost divizată în banate. Clădirea în care ne aflăm a fost locuința banului numit de rege, iar clădirea mai mare din fața ei era oficiul banatului. Clădiri similare există în Zagreb și în Banja Luka din Bosnia.

M. G.: Există și în Timișoara, în Piața Operei, o clădire numită Muzeul Banatului...

N. C.:
Cele două lucruri nu sînt identice. Cred că denumirea din Timișoara este legată de administrația imperială austriacă, în timp ce aceasta, așa-zisa Banove dvor, a fost construită în Iugoslavia interbelică.

M. G.: Știm că, din 1974, Voivodina dispunea de o largă autonomie. Cînd s-a anulat aceasta?
N. C.:
Autonomia Voivodinei a fost desființată de Miloșevici în 1990, într-un mod anticonstituțional, sfidînd chiar și dispozițiile centralizatoare ale constituției modificate de el însuși. Din 1990, noi trăim într-un cadru anticonstituțional. Acest fapt creează multe probleme, pentru că în nici un caz nu dorim să ne mulțumim cu funcționarea formală a parlamentului nostru, vrem, într-adevăr, să ne implicăm în chestiunile care ne privesc. Oamenii au înțeles foarte bine acest lucru, ca, de exemplu, atunci cînd am declarat că vom împiedica acele privatizări pe care Belgradul vrea să le finalizeze peste capul nostru. Vrem ca noi să dispunem de propria noastră avere.

M. G.: Se și spune că sînteți contra privatizării...
N. C.:
Bineînțeles că se spune. Se spune că sîntem și separatiști.... Montgomery, ambasadorul american, a venit la mine cu aceeași chestiune, dar i-am explicat clar că noi nu dorim decît să știm ce se întîmplă cu averea Voivodinei și că ne împotrivim ca Belgradul să pună mîna pe venitul încasat din privatizare. În afară de asta, înainte de orice privatizare, trebuie clarificată situația financiară exactă a fabricii res pective, și de stabilit a cui proprietate este în cele din urmă. Dacă permitem să se vîndă totul peste capul nostru, guvernul central ne va trata ca pe un sertar cu bani de unde se pot scoate întotdeauna bani gheață.

M. G.:
În luna martie a anului curent, parlamentul Voivodinei a adoptat așa-numita platformă a autonomiei, în care dumneavoastră propuneți soluționarea situației anticonstituționale actuale. (Vezi textul platformei în Provincia, 5/2001 – n. red.)
N. C.:
Platforma cere abrogarea legilor care sînt calificate drept anticonstituționale chiar și pe baza constituției în vigoare. Este un document ciudat: invită guvernul la respectarea propriei constituții. Totodată, într-un anumit sens, poate fi considerat un măr otrăvit pentru că, pe baza ei, unii ar putea trage concluzia că noi, de fapt, sîntem mulțumiți de constituția actuală. De altfel, eu eram în spital cînd s-a aprobat textul acestei platforme. L-au făcut fără mine.

M. G.:
Parcă nu v-ați prea entuziasma...
N. C.:
Nicidecum. Ideea noastră este să modificăm constituția, să redefinim situația constituțională a Voivodinei. Aș dori să precizez cîteva principii fundamentale legate de această inițiativă. Există cîteva lucruri care nu sînt negociabile. Nu vrem să separăm Voivodina de Serbia, nu dorim proclamarea unui stat independent. Dar nu am vrea nici să fim o simplă parte constitutivă anonimă a Serbiei, Regiunea de nord, cum ne-au denumit în timpul lui Miloșevici, ca să uităm chiar și numele Voivodinei. Noi avem, de exemplu, propriile noastre idei în problematica soluționării relațiilor interetnice. Într-un cuvînt, insistăm să fim recunoscuți ca subiect politic. Propria subiectivitate înseamnă că este sarcina parlamentului Voivodinei să decidă cîte limbi oficiale să fie în provincia noastră, modul de organizare a învățămîntului, comportamentul manifestat pe plan economic, modalitatea în care facem atractivă regiunea pentru capitalul străin. Putem să ne achităm mai bine de aceste sarcini decît parlamentul și guvernul de la Belgrad. Importanța economică a Voivodinei nu poate fi desconsiderată. Avem țiței, și mare parte a capacității sîrbești de prelucrare a țițeiului (cu excepția cîtorva uzine mai mici) se află pe teritoriul Voivodinei. Tocmai din această cauză insistăm asupra punerii și a ramurilor industriale strategice sub propriul control. Ele au, bineînțeles, o importanță națională, dar ne-am săturat ca noi să plătim întotdeauna prețul producției ineficiente din alte zone ale țării. Există diferențe esențiale între viața noastră economică și economia din celelalte zone ale țării. Noi nu sîntem împotriva solidarității, sîntem împotriva exploatării. Despre asta este vorba. Dacă atenuăm aceste tensiuni, dacă extindem competențele parlamentului regional și îi dăm posibilitatea să soluționeze aceste chestiuni, vom putea face pași mari înainte. Dacă nu, vom avea probleme.

M. G.:
Ce se întîmplă dacă modificarea constituției Serbiei, așteptată de dumneavoastră, nu se va realiza, sau nu se va realiza în modul dorit de dumneavoastră?
N. C.:
Ar conduce la agravarea situației din Voivodina, la creșterea tensiunii. Mai mult de 70% din populația de aici dorește extinderea competențelor parlamentului regional. Este clar, că nu vor privi pasiv evoluția pe o altă direcție a acestor lucruri. Aceasta ar diminua investițiile de capital străin, ar îngreuna foarte mult redresarea economică, ceea ce nu ar fi bine pentru nimeni.

M. G.: Ați sugerat, dar ați afirmat și deschis că, în măsura în care lucrurile evoluează în acest sens, populația Voivodinei își va exprima punctul de vedere prin referendum.
N. C.:
Bineînțeles. Dar trebuie clarificat neapărat ce întrebare vom adresa populației provinciei în cadrul unui asemenea referendum. Întrebarea trebuie să fie în legătură cu poziția Voivodinei, ceea ce înseamnă c㠖 după cum am menționat deja – noi nu plănuim separarea Voivodinei, nu avem asemenea idei, pentru că specificul Voivodinei nu este de o asemenea natură și dimensiune încît să nu poată fi validat în lipsa separării de Serbia. Pe de altă parte, este un spațiu suficient de particular ca să dispună de o autonomie corespunzătoare pentru administrarea acestei particularități. Esențial este să găsim măsura reală. Aceasta este mai puțin decît independența, dar mai mult decît actuala autonomie de formă.

M. G.: Și, gîndesc că este mai mult decît autonomia precedentă, de care ați beneficiat în regimul Tito...
N. C.:
Firește că este mai mult, fiindcă noi aspirăm, printre altele și în contrast cu ceea ce a existat atunci și pînă acum, și la cooperarea regională nemijlocită. Cooperarea cu Slavonia de est din Croația și cu Tuzla din Bosnia este deosebit de importantă pentru noi. Sîntem interesați într-o măsură extraordinară de această cooperare. Cu Croația, din cauză că condițiile noastre economice se aseamănă în totalitate și pentru că drumurile peste Dunăre sînt foarte importante pentru noi, iar cu Bosnia pentru că economiile noastre sînt complementare. Ei au cărbune și sare, iar noi avem alimente. Aceste lucruri constituie baza proiectelor noastre. Din păcate, procesele sociale și politice din Serbia și din Republica Federativă Iugoslavia sînt destul de lente, iar noi vrem să înaintăm mai rapid, și din această cauză, cîteodată, ne ciocnim destul de dur cu guvernul de la Belgrad. Dar asta este, trebuie să plătim acest preț.

M. G.:
Vorbind de cooperarea transfrontalieră, nu ați amintit regiunile vecine cum ar fi cele din România – din Banat – și din Ungaria.
N. C.:
Am vorbit despre zonele cu care am avut cele mai multe probleme. Restabilirea legăturilor firești cu Croația și Bosnia, după încetarea războiului, reprezintă o sarcină uriașă pentru noi. Din acest motiv am început să vorbesc despre ele și nu pentru că nu aș acorda importanță legăturilor regionale îndreptate spre Ungaria și România. În ultimii zece ani, mulți locuitori ai Voivodinei s-au mutat în Ungaria: ei reprezintă legătura vie dintre noi. Ungaria va fi, în curînd, membră a Uniunii Europene și se va afla atunci ce influență va avea aceasta asupra noastră, dar sînt sigur că activitățile comerciale, afacerile se vor prelungi în mod natural spre Voivodina, deoarece contextul geografic și economic de aici este total similar cu cel din Ungaria. Credem că Voivodina trebuie să constituie o punte între sud și nord, est și vest, pentru că, pe de o parte, acest lucru decurge firesc din poziția noastră geografică, iar pe de altă parte, fiindcă aici trăiesc eurosîrbii, adică cei mai mulți dintre sîrbii care consideră evidente valorile și normele europene. La noi, în parlament, de exemplu, se poate lua cuvîntul în cinci limbi – printre care sînt și maghiara și româna –, avem echipamentul de traducere necesar.

M. G.:
Fiecare deputat regional poate vorbi în limba lui maternă?
N. C.: Bineînțeles. Este un lucru absolut normal. Altminteri cca. 30% dintre deputați vorbesc sau cel puțin înțeleg maghiara. Bineînțeles că se întîmplă cîteodată ca unii să nu-și folosească limba maternă pentru că vor să economisească timp. Dar au dreptul să o folosească. Se mai întîmplă și ca – după alocuțiuni mai scurte – chiar vorbitorii să traducă în sîrbă esența intervențiilor lor. Așadar, este realmente o plăcere deosebită pentru mine că pot fi președintele unui asemenea parlament, fiindcă cred că, lăsînd la o parte parlamentul european de la Strasbourg, folosirea atîtor limbi într-un singur parlament este un fapt unic.

M. G.: Ați spus că cei mai mulți eurosîrbi trăiesc în Voivodina.Acest lucru poate fi adevărat în cazul acelora ai căror strămoși au trăit aici și în timpul Monarhiei Austro-Ungare sau au ajuns aici după marile mișcări de populație ce au urmat celui de al doilea război mondial. Dar, cred că cei care s-au mutat în Voivodina ca urmare a ultimelor evenimente războinice nu sînt atît de euroconformi.
N. C.:
Este o mare eroare să credem că toți noii-veniți sînt naționaliști. Poate că pare ciudat, dar pentru tot mai mulți dintre ei devine din ce în ce mai importantă apartenența lor la această provincie. A fi din Voivodina nu este o problemă de origine, de apartenență națională sau religioasă. Ține, mai degrabă, de un mod de gîndire bine definit. Mulți cred că cei care au ajuns aici în ultimul timp au ceva împotriva Voivodinei, iar coloniștii vechi sînt, de exemplu toleranți etc. Nu este adevărat. Printre coloniștii vechi sînt destul de mulți cei ale căror rude își mai amintesc de vremea cînd ei se aflau în situația de minoritar în Ungaria, și ei sînt realmente foarte duri cînd este vorba de apărarea intereselor sîrbilor. În contrast, noii-sosiți nu au asemenea frustrări naționale, sînt, mai degrabă, interesați de dezvoltarea economică și sînt dispuși să se integreze în societatea din Voivodina, dacă aceasta le asigură condiții de viață mai bune. Situația nu este nici pe departe atît de albă-neagră cum ar crede omul.

M. G.:
Dumneavoastră nu sînteți doar președintele parlamentului, ci sînteți și liderul celui mai important partid autonomist – Liga Social-Democrat㠖 din Voivodina. Ca președinte al partidului, cred că ați tras deja concluziile corespunzătoare din semnele conform cărora s-a epuizat unitatea Opoziției Democratice din Sîrbia (DOS). Iar baza noii reconfigurări politice din Voivodina nu poate fi altceva decît relația față de autonomia provinciei. Un anume bloc al partidelor autonomiste din Voivodina este în curs de formare. Mă gîndesc că nucleul acestuia este constituit de alianța dintre Liga Social-Democrată, condusă de dvs., și Reformiștii din Voivodina, conduși de Mile Isakov. (Textul dialogului cu Mile Isakov va fi publicat în numărul următor al revistei – n. red.)
N. C.:
Așa este, dar dorim să implicăm în această alianță și alte partide și organizații. Aici, în Voivodina, ne-am dat repede seama cine sînt – din interiorul DOS-ului – realmente partizani ai autonomiei și cine sînt cei care și-au asumat ideea doar din considerente tactice, simțind că fără această asumare nu pot deveni populari. A sosit timpul ca primii să se alieze și să înființeze Blocul din Voivodina, care, la alegerile următoare, va reprezenta o putere considerabilă.

M. G.: Ce se va întîmpla cu filialele din Voivodina ale partidelor din Belgrad care l-au răsturnat pe Miloșevici?
N. C.:
Sîntem deschiși și în direcția lor și ne-ar bucura dacă ni s-ar alătura. Dar numai în condițiile în care pot decide independent în problema autonomiei. Dacă sînt capabili să facă acest lucru, sînt bineveniți.

M. G.: Cum apreciați orientarea politică a Alianței Maghiarilor din Voivodina (VMSZ)?
N. C.:
Alianța maghiară este un partid important. Faptul că ei au adoptat o poziție favorabilă autonomiei regionale, arată clar că au înțeles seriozitatea cu care ne dedicăm autonomiei. Alianța dorește autonomia provinciei, la fel și electoratul ei. Este firesc. Totodată, ei doresc să-și păstreze specificul național. Și acest lucru este firesc. Sînt, deci, pe deplin sigur că ne vom alia. Forma concretă a alianței va depinde însă de caracterul sistemului electoral. Dacă va fi în vigoare sistemul electoral majoritar, partidul maghiar va candida singur la alegeri și vom forma coaliția în parlament. Dacă vor fi alegeri pe liste, cu prag electoral înalt, atunci vom încheia o alianță electorală.

M. G.: Mai mulți vă reproșează că, prin autonomia Voivodinei, vreți, de fapt, o centralizare într-un cerc mai restrîns, cu centrul în Novi Sad. Știu că nu este adevărat, cu toate acestea faptul că nu v-ați gîndit la crearea unor structuri subregionale ar putea fi un punct vulnerabil.
N. C.:
Structura unei țări sau a unei provincii nu depinde chiar de voința politicienilor aflați la conducere. Este rezultatul unui proces istoric. Nu putem inventa ceva ce nu există. În nordul Voivodinei, unde cca. zece autoguvernări locale au creat o alianță zonală, s-a format, de fapt, un nucleu al unei posibile configurații subregionale. Așadar, procesul a început deja. Dacă și alte zone din Voivodina s-ar alătura procesului și ar urma exemplul celor din nord, și ele ar putea porni pe calea dezvoltării subregionale.

M. G.:
Dar avem, de exemplu, Forumul Bănățean, care reprezintă interesele particulare ale unei regiuni sau subregiuni istorice.
N. C.: Banatul este o entitate complexă. Banatul de nord, central și de sud diferă în multe privințe unul de celălalt. Merg chiar mai departe; după umila mea părere, de fapt Banatul de sud se împarte în două părți, vestic și estic, clar distincte, care au două centre diferite, Panceu și Vîrșeț. Așadar, procesul nu trebuie să pornească de sus în jos, ci de jos în sus.

M. G.: Nu am dorit să ating așa-numita „problemă minoritar㔠pentru că, pe de o parte, după părerea mea, în acest caz problema nu se pune în acești termeni, iar, pe de altă parte, consider că problema decisivă este dobîndirea autonomiei. Aș dori, totuși, să menționez un fapt pe care-l privesc cu o anumită nedumerire. Dumneavoastră ați spus că recunoașterea, în Voivodina, a identității naționale a comunităților distincte este considerată un lucru natural. Dar, atunci, de ce se discută, totuși, tot timpul, de „națiune majoritar㔠și „minorități”? Acest discurs are logică la Belgrad, dar nu are logică în Voivodina unde, deși majoritatea numerică a sîrbilor este evidentă, totuși, egalitatea culturală și politic㠖 independentă de raporturile numerice – a comunităților naționale individuale este un dat fundamental de civilizație central europeană. De ce nu se folosește termenul de „comunitate național㔠pentru toți, incluzîndu-i și pe sîrbi? Folosirea termenului de „minoritate” sugerează că doar sîrbii ar reprezenta o națiune, restul nu.
N. C.:
Vedeți, eu sînt președintele Ligii Social-Democrate. Noi avem un document din 1992 despre „Drepturile minimale ale poporului din Voivodina”. Afirmăm, aici, că noi am înțeles următorul lucru: populația din Voivodina este alcătuită din părți de națiune. Așadar, nu vorbim despre minorități, ci despre componente naționale. Asta în 1992! Termenul de „comunitate național㔠este implementat de Uniunea Europeană, dar îl folosim și noi. Folosirea termenului de „minoritate” ne arată clar modul în care non-sîrbii din Voivodina sînt priviți de Belgrad. Acest termen nu reflectă punctul de vedere al Novi Sad-ului. Dar, se întîmplă cîteodată, ca cei de altă naționalitate decît sîrbă să se auto-numeasc㠄minoritate”, pentru că ei consideră că, în acest fel, vor obține drepturi suplimentare. Insă această perspectivă nu provine din aceast㠄casă”.

M. G.:
Așadar, denumirea firească și tradițională este cea de națiune.
N. C.:
Bineînțeles.

M. G.:
Desigur, cu...
N. C.:
Nu este necesar să spunem: desigur, cu... Simplu, națiuni și gata. Acest lucru reiese și din faptul că aici, la Primărie, se joacă piese de teatru în patru sau cinci limbi. Consacrăm sume importante pentru Újvidéki Színház (Teatrul din Novi Sad. În maghiară în original – n. red.) – întreținut în totalitate de administrația locală a Novi Sad-ului – ca să supraviețuiască indiferent de cîți maghiari trăiesc în Novi Sad. Deci, facem tot ce poate fi făcut. Așadar, problema minorităților nu este un lucru de care va trebui să ne ocupăm, dacă Voivodina va dispune de autonomie. Punctul nostru de plecare este că oamenii de aici sînt, în primul rînd, cetățenii Voivodinei, au drepturi egale, incluzînd aici și dreptul lor de auto-organizare în modul pe care-l doresc.

M. G.: În cele din urmă, vă rog să povestiți ceva despre familia dumnmeavoastră.
N. C.:
Despre familia mea... Străbunicul din partea tatei, care era inginer, a venit aici din Lika croată încă pe vremea Monarhiei Austro-Ungare, în timpul marilor mișcări de populație din interiorul imperiului.

M. G.: Era sîrb din Croația, mă gîndesc...
N. C.: Desigur, era sîrb, dar s-a însurat la Viena cu o contesă germană. Așa că bunicul meu era pe jumătate german. Bunica este din Macedonia. Dar eu sînt sîrb. Aceasta este o poveste tipică din Voivodina. Aici nimeni nu este „pur” în sens etnic.

M. G.: Nici în sens teritorial, în mare măsură.
N. C.: Părinții mei au fost comuniști. Așadar, din punct de vedere religios nu am avut parte de educația tradițională, ortodoxă. Înainte nu mă interesa deloc politica, mi-am ridicat vocea doar împotriva terorii lui Miloșevici. Atitudinea mea împotriva războiului m-a introdus în politică.

M. G.: Dar cred că părinții dvs. nu au deținut funcții mai importante pe timpul comunismului.
N. C.: Cum să nu. Tatăl meu, care a murit în 1980, a fost în anii șaptezeci primarul orașului Novi Sad, iar între 1974 și 1980 a fost membru al prezidiului din Voivodina. În cadrul instituțional de atunci, s-a pronunțat hotărît în favoarea autonomiei. (Adaugă zîmbind:) Biroul lui era chiar aici, în partea cealaltă a coridorului...

M. G.: Înseamnă că, pentru dvs., autonomia este o problemă de familie.
N. C.: Într-un anumit sens, da.

Traducerea: KOZÁK Gyula
2001.09.02.

articolul în format *.pdf