Traian ȘTEF
Un partid ardelean?
 
Într-o școală de vară, pentru tineret, prim-ministrul Adrian Năstase, președinte al partidului de guvernămînt, i-a învățat pe fragezii cursanți cîte ceva despre pericolele care pîndesc țara noastră. Unul dintre cele mai mari, un adevărat atentat la Constituție și la integritatea României, ar fi înființarea unui partid regional ardelean, a unui partid transetnic. Nominalizările, pe lîngă obișnuitul Sabin Gherman, trimit, de această dată, și spre Gabriel Andreescu, Molnár Gusztáv și „asociația Provincia” – o asociație care încă nu există, dar s-a discutat înființarea ei. Cred că dl. Năstase este foarte bine informat și nu a confundat asociația cu revista sau cu gruparea de la Provincia. Între tonul hotărît al intervenției sale, care propunea chiar o dezbatere națională și împiedicarea de către justiție a inițiativei, și hotărîrea arătată concomitent de Sabin Gherman, care anunța iminența congresului de constituire a partidului, minunea mediatică a ținut mai puțin de trei zile. Comentatorii nu au mai avut, de această dată, un ton apocaliptic. Însăși ideea de federalizare nu mai este o sperietoare, iar Sabin Gherman este privit cu îndoial㠖 mulți întrebîndu-se dacă prezența lui în acest cîmp politic nu este dirijată de cercuri revizioniste maghiare sau dacă nu este o diversiune internă pentru a mina înseși ideile descentralizării. Pentru că eu însumi am admis posibilitatea înființării unui partid regional cu centrul în Transilvania și i-am propus chiar un nume – Partidul Alianței Regionale – să discutăm oportunitatea înființării lui. De la început, trebuie spus că România este încă un stat centralizat. Resursele ajung în primul rînd la Guvern și la instituțiile naționale. Tot aici se iau și deciziile. Privatizarea și concurența sînt minate politic și sindical, iar, în unele domenii, cum este învățămîntul, putem vorbi chiar de o contrareformă. În ce-i privește pe ardeleni, aceștia sînt nemulțumiți de proporția bugetului care le este destinat, invers proporțional cu contribuția lor. Astfel, deși este de înțeles ideea unei solidarități naționale, este greu de acceptat modul simplist în care se realizeaz㠖 a lua de la cel care muncește și a-i da celui care șomează pînă la nivelul egalizării. La fel, ideea lui Ceaușescu, după care industrializarea trebuie să acopere uniform întreaga țară, pare a fi dusă cu brio mai departe prin alocarea sumelor pentru investiții și protecție socială în zonele presupus mai sărace și lăsarea celorlalte într-o poziție de cabrare. Adică, pe aceia care vor să alerge, au energia necesară, dar li se pune zăbala în gură și se trag hățurile. Numai nemulțumit poate fi bihoreanul, de exemplu, care știe că din județul lui se colectează pentru sănătate un miliard de lei lunar, dar copiii lui nu au asigurată gratuitatea medicamentelor, iar spitalele sînt mereu în stare de colaps. Această nemulțumire a exprimat-o în Parlament deputatul Cornel Popa: „Deși județul Bihor se situează constant pe poziția 4-5 în clasamentul aportului la bugetul de stat, la întoarcerea subsidiilor în teritoriu i se alocă o sumă care-l plasează printre ultimele locuri în ierarhia unităților administrativ-teritoriale. Înțelegînd pe deplin justificarea redistribuției veniturilor-resurselor, care se aplică în orice stat ale cărui regiuni nu au același ritm de dezvoltare, avem însă obiecții cu privire la diferența între nivelul contribuției și cel al fondurilor primite pentru cheltuieli, pe scara bugetară a județelor, la care este supus Bihorul prin decizie guvernamentală. Considerăm că această diferență este mult prea accentuată, limitînd drastic posibilitatea județului Bihor de a beneficia de un fond binemeritat. În afara faptului că metoda redistribuției nu rezolvă în sine problemele economico-sociale, deoarece acționează doar asupra efectelor, nu și a cauzelor, ea are și rolul nefast de a-i descuraja pe cei care muncesc și riscă investind, dacă este aplicată fără păstrarea unei proporționalități, generînd astfel inechitate. Guvernul trebuie să identifice o altă politică stimulatoare pentru „zonele defavorizate”.

Deși nemulțumirile comune cele mai mari vizează domeniul economic, birocrația, corupția, gradul și multitudinea impozitărilor, lipsa de voință în a trece la reforma administrativă și la una politică (în Bihor, din 3 parlamentari PSD, 2 sînt din București) creează în plan psihic o anume tensiune și reacții frustrante. În aceste condiții, naționalismul și antimaghiarismul, care au fost induse în mare parte – și pe care s-a mizat – politic, trec în opusul lor. Voturile pentru Vadim Tudor au semnificația unui semnal de alarmă. Dacă se acceptă aceste premise, condițiile votului pentru un partid regional sînt îndeplinite. Și, nu numai dacă nu intrăm în NATO, cum se speculează, ci cu atît mai mult, dacă nu se trece la o veritabilă reformă. Pentru că, fiind în NATO, alături de Ungaria, frica de unguri dispare, rămînînd în admirație modelul maghiar binecunoscut ardelenilor (guvernanții noștri nu se întreabă cum același produs importat poate fi cumpărat în Ungaria cu jumătate de preț față de România, sau nu le pasă).

Să ne întrebăm acum dacă este nevoie de un astfel de partid. Răspunsul este clar: nu este nevoie în condițiile în care un partid existent ar răspunde în programul și prin manifestările lui doleanțelor regionale. Aici trebuie să subliniem că nu numai ardelenii și bănățenii sînt în situația descrisă. Și alte zone cunosc un ritm economic mai bun și au nemulțumiri de același gen. Partidele la care m-aș fi așteptat pentru o astfel de preocupare sînt cel liberal, în primul rînd, și apoi țărăniștii. Dar, deși majoritatea parlamentarilor liberali provine din Transilvania, discursul d-lui Valeriu Stoica s-a întors la un naționalism (bineînțeles, unul mai de salon) pe care nu-l mai practică nici Funar. PNȚCD nu mai știm dacă există în acest moment. Pentru că partidul de guvernămînt ține mult la centralism și la socialism, nu ne putem aștepta din partea lui la măsurile dorite de noi, în principal măsuri liberale. Atunci, nu rămîne decît posibilitatea înființării unui astfel de partid. A înființa un partid, a cărui soartă va fi cu siguranță efemeră, este mai rațional decît a lăsa ideea pe seama unei mișcări în bătaia vîntului, în sînul căreia se pot naște și reacții extremiste.

Acum, cine să fie pionierul acestui partid? Vrea Sabin Gherman. El a fost însă ridiculizat la posturi de televiziune, în presă, la colț de stradă. Și aceia care îi respectă ideile consideră că nu are prestanța necesară. Declarația cu care s-a lansat este, apoi, interpretată în nuanță separatistă. Sabin Gherman nu este liderul potrivit pentru un astfel de partid – nici vorbă exclusiv ardelean, dar ardelenesc prin cumpătare și hotărîre. Majoritatea celor care i s-au alăturat, în județe, provin de la partide care nu au mai prins Parlamentul și care au cunoscut unele frustrări inclusiv din partea partidelor respective (nu au figurat pe liste, nu au primit, în timpul guvernării trecute, funcții publice etc.). Să fie un maghiar? Frunda György, de exemplu? Nu cred că UDMR, care este un partid regional, s-ar bucura de apariția altui partid regional, transetnic. Și nici românii nu ar accepta, de teama subordonării față de UDMR. Ar putea fi condus colegial, de un român, un maghiar și un german, ar putea fuziona cu Partidul Moldovenilor, primul partid regional al românilor, dar dl. Simirad cochetează cu PSD și cu un post de ambasador.

Aș spune că, deocamdată, există doar condițiile, ideea, pre cipitarea pe care mulți o consideră dubioasă a lui Sabin Gherman și teama d-lui Adrian Năstase care a alertat toate instituțiile statului.

TRAIAN ȘTEF s-a născut în 1954, la Brădet, jud. Bihor. Este redactor la revista Familia. Leonid Dimov, Brașov, 2000.


2001.09.01.

articolul în format *.pdf