ÁGOSTON Hugó
Bucureștiul ca provincie
 
Cînd, mai deunăzi, ministrul de interne a expus politica, strategia și tactica, precum și dinamica și logica, nu mai puțin însă și ițele și fițele partidului de guvernămînt apropo de Ardeal, pe mine – trebuie s-o spun deschis – gîndul m-a dus cumva la propriile-mi probleme interne. Tot felul de chestii digestive și de circulație, de plită și de cuptor, gastronomice și agronomice. Și la ce diferențe or fi existînd între aceste probleme interne ardelenești ale mele și problemele interne metropolitane – ale mele și ale altora. Oferta culinară dintr-un sanctuar ardelean al halelii și cea a unui restaurant bucureștean prezintă, o știe toată lumea, diferențe esențiale. Pot fi aceleași materii de bază, bucatele pot avea același aspect – au alte savori. Și, poate nici nu mai trebuie s-o spun, cu toate că mi-am petrecut mai bine de jumătate din viață în capitală și m-am împărtășit din bucătăria românească, din cea balcanică în general, cu o venerație mult dincolo de curiozitatea respectuoasă, în adîncul inimii și stomacului omul se simte totuși legat de acele locuri unde fragedul său organism a prelucrat laptele matern, dobîndind astfel aptitudinea de a prelucra și alte feluri. Și-apoi, la urma urmei, de ce n-ar fi posibil, la București și pe alte meleaguri, să construiești un program – din alimentație și metabolism? Sau într-o formulare mai radicală: oare un program, fie el și de-o maximă stringență politică, nu se adresează stomacului, nu e în primul rînd burtocentric, mai cu seamă dacă e social-democrat?

Relația dintre stomac și politică îmi readuce brusc în memorie cîte cele mi-au trecut prin minte și-atunci cînd mi s-a întîmplat, prima oară, la București, să mă admonesteze oarecine, cică să vorbesc românește, că mănînc pîine românească. Prima reacție (mi-am exprimat-o încetișor, cu jignire reținută) a fost să precizez că-mi aduc și eu contribuția la producerea numitei delicatese, cel puțin în măsura în care o consum și că pîinea româneasc㠄o fac” și eu, cu nimic mai prejos decît individul care mă admonestase (aici, desigur, aș fi putut și greși, asta în cazul în care s-ar fi întîmplat ca respectivul să fie brutar). În chestiunea cu pricina s-a făcut după 1989 un mare pas înainte, azi nu prea mai auzi despre această fundamentală, indispensabilă componentă a meniurilor ungurești și românești, nemțești și evreiești, ucrainene și țigănești din patria noastră, care e pîinea românească. Există pîine turcească, există pîine nemțeasc㠖 necazul e că a dispărut buna pîine românească. Cel puțin din referirile, trimiterile și reproșurile culinaro-patriotice, dar nu mai puțin și din punerile la punct și amenințările de rigoare. A dispărut în bună parte și din meniuri – și aici trebuie să fac o precizare: pîinea ardelenească a dispărut din meniul meu, așa, în general. Mai trebuie să spun cum e pîinea ardelenească? Doar știți prea bine! Dacă aș vrea să-i exprim foarte pe scurt esența, aș zice că e comestibilă. Puteți să mă credeți, o spun din experiența unui om care – în vremea din urmă toate semnele, chiar și ministrul expozant al programului privitor la Transilvania al partidului de guvernămînt, îl avertizează în acest sens – și-a consumat partea cea mai mare din pîine, mai pe românește: (aproape că) și-a trăit traiul, și-a mîncat mălaiul.

Slănina afumată de Ardeal
Dar despre slănină, despre gustoasa slănină ardelenească după care plînge pîinea ce părere aveți? Fie-mi îngăduit ca pe a mea să n-o exprim cu propriile-mi cuvinte, tot sîntem acuzați, provinceri și kronikari și alți făcători de media unguri, că exagerăm deosebirile dintre românii ardeleni și cei de dincolo de Arcul Carpatic. Prefer să fac referire la o veche și îndrăgită cunoștință, aș putea zice: un prieten, scriitorul și maestrul într-ale artei gătitului, autor al unor cărți de gastronomie ( adică de rețete de bucate), Radu Anton Roman, care a ridicat prin cea mai recentă capodoperă a sa la un nivel atît de înalt arta culinară românească. Ei bine, iată ce scrie acest împătimit al cultului alterității papilare depre slănina afumată: „Dacă vorbim despre porc și fum, atunci trebuie să spunem Ardeal. Căci numai în Transilvania se poate vorbi despre afumături adevărate, despre șunci tari și parfumate, despre slănini fragede dar totuși ferme, cu miresme îmbietoare, despre cîrnați a căror aromă și gust ating cerul (și nu numai al gurii). De ce, care e secretul? Greu de răspuns. Văru-meu a făcut în vreo două rînduri următoarea experiență (nici pe departe din curiozități științifice, ci numai și numai din lipsă de spațiu): a împărțit porcul în două și o jumătate a sărat-o și afumat-o la soacra, la Făgăraș, iar cealaltă jumătate la domiciliu, la Urlați. Folosind, fără concesii sau nuanțe, absolut aceeași rețet㠖 ținînd adică șuncile și slana șapte zile la slatină, întorcîndu-le de două ori pe zi, apoi lăsîndu-le la fum leneș de rumeguș și de lemn tare, încă șapte zile – i-au ieșit două chestii complet diferite: pe cît erau de pietroase tablele de slănină din Ardeal, pe atît de moi se arătau cele muntenești. Întrebați, cîțiva slăninologi de reputație au emis diferite păreri. Ba că oricît de frig ar fi la Urlați, tot e mai cald ca la Făgăraș, ba că-i vorba de umiditate ori de magnetism, ori de altceva. În pofida doctelor explicații, misterul a rămas neatins. În fond, nu cauzele contează, ci efectele care sînt mult mai savuroase în Ardeal, mai cu seamă cu ceapă roșie.”

Atîta deci despre demnitatea specificităților interne. Dar dacă tot ne-am stîrnit sursele pavloviene convorbind despre delicatețuri afumate (locomotiva transilvană!), să nu uităm nici de prietenul nostru, ăl de ne dă nouă slănina. Da, despre el, despre amicul porc și despre membrii lui de familie e vorba. Cunoașteți trista pătăranie a celor trei purceluși?

Povestea celor trei purceluși
Au fost odată trei purceluși, vreau să spun trei provincii istorice, dar să zicem totuși purceluși. Acești drei sărmani (îndeobște orfani) furnizori de slănină erau așa, dar așa de nenorociți că nu se știau nici orienta (în spațiu și în timp, printre gînduri și în situațiuni). Așa se face că odată, cînd ăia care îi ținuseră pînă atuncea de mînă le-au dat drumul pe neașteptate, cei trei purceluși s-au simțit brusc foarte singuri într-o pădure neguroasă. Așa o fi fiind Viața – și-a spus cel de-al doilea purceluș în bezna codrului celui des, deoarece primul și-a spus că așa ceva nu există, ăsta-i un vis urît. Iar cel de-al treilea purceluș nu se putea gîndi decît că ei se aflau acolo, în pădurea rece și învăluită în cețuri. Însă cînd îi cuprinsese deja simțămîntul că toate elementele se juraseră să le fie potrivnice, cînd nu le mai rămăsese decît nădejdea din vorba ceea: „n-a mai fost să nu fie cumva”, hodoronc-tronc sau mai degrabă numai ce le apare în față o zînă. Zînele astea bune, dacă băgăm bine de seamă, mereu rezolvă niște probleme, niciodată nu fac ele însele niște lucruri. Să nu ne închipuim, așadar, că arătarea asta însuflețită și plină de nuri s-a apucat acum să-i încălzească la sînu-i alb ca zăpada etc., să scoată din propria-i traistă fermecată niște napolitane sau, măre Doamne, niște spată de căprioară (cu garnitură de trufe) și să-i hrănească pe purceluși. Nu, cu nobilă simplitate zîna le-a spus că, văzîndu-i cît erau de amărîți, are să le împlinească, fără condiții, cîte-o dorință. Ei, nici purcelușilor nu le-a trebuit mai mult, căci cu doritul se deprinseseră de mai înainte, în serile lor de izbeliște aproape că nici nu făceau altă ceva decît să formuleze dorințe. Zice unul: el și-ar dori să fie acum undeva în țările calde, în preajma oceanului, pe marginea unei piscine, fete de-o frumusețe răpitoare să-i facă vînt cu frunze de palmier, să bea ceva, într-o atmosferă de calme et volupté, o licoare foarte decadentă și să se regaleze, dacă se poate, cu un pateu de vînat. Zîna cea bună a făcut un semn și dorința primului purceluș s-a împlinit. Al doilea purceluș a declarat că el nu era atît de pretențios, cel mai mult i-ar plăcea să stea acasă, să pîrîie focul în sobă, de pileală e bun și vinul fiert, iar de haleală ceva din numeroasa familie a prăjiturilor, preferabil cu ciocolată. Zîna – un semn și se făcu. Al treilea purceluș zise: „Pădurea-i tare întunecoasă și tare m-a mai luat frigul. Și mi-e tare frică singur-singurel. Zînă bună, fă să-mi fie alături frățiorii mei.” Zîna a făcut semn.

Uite-așa au pățit cei trei purceluși, vreau să spun cele...

ÁGOSTON HUGÓ s-a născut în 1944, la Mediaș, jud. Sibiu. Este redactor- șef adjunct la cotidianul Krónika din Cluj și colaborator la revista A Hét din București. Bukaresti élet, képek (Portretele vieții bucureștene, eseuri), Oradea, 2000.



Traducerea: Paul DRUMARU
2001.10.06.

articolul în format *.pdf