Paul DRUMARU
Scrisori din Transland
 
Dragă!
Eu aici mă aflu și altfel nu pot face. Minoritar prin vocație și nu dintr-o numărătoare, șed ca numitorul în copaie și mă lau. Dar sînt curat și apa de pe mine e curată și apa fierbinte din măruntaie așijderea: desenează opturi pe asfaltul unui trotuar, la Alba Iulia, în dreptul unui magazin de tricotaje și etc. peste care și-a trîntit Ceașcă centrul său civic tip, la vreo cincizeci de metri de părculețul în care a căzut unica bombă a celui de-al doilea război mondial. Așa că, în vechiul meu oraș, eu nu mă mai pot întoarce niciodată, chiar dacă aș vrea. Nu vreau. N-am de ce să mă întorc, sînt aici. Curat ca lacrimile lui Oedip, sărat ca sudoarea lui Sisif. Apropo, știi ce i-a spus Oedip lui Sisif referitor la chestia cu piatra? Greu la deal cu boii mici. Prezenturi succesive tasează istoria, oamenii, clădirile, întîmplările, meșteșugurile, pe sine se bagă la fund, iar cum lumea e de cînd lumea cu fundu-n sus aș putea spune că le împing în cer. În cer e o Gaură Neagră care suge lumina, o parte din fotoni îi captează, altora le dă un șvung, încît își depășesc propria condiție, nenorociții ăia de trei sute de mii de km pe sec – și vira spre alte lumi. Dar pe noi gaura asta ne interesează, căci asta ne-a făcut pe noi să fim. Există mai multe, se spune, asta e în Sygnus X, în Lebăda, cum ar veni, și acolo e o crîșmă ținută de doi amici de-ai lui Shakespeare, Black și Hole. Aici, pe un raft, numit Raftul Vienez, se află un borcan cu bomboane și dacă mănînci o bomboană se cheamă că știi ce-i aia să fii translandez. Translandez ca thailandez. Din neamul thai. Din neamul trans. Ceea ce nu poate fi numit trebuie trecut sub tăcere, zice Wittgenstein. Tigvenstein completează: trecut sub tăcere și pus sub observație. „Ascultă fără a spune ce auzi”, spunea Sofocle. Știa mai mult decît noi amîndoi. La mine, în Transland, adică în crîșma lui Blackie și Hole, grecii pot fi tătari și mormonii gays. Slovacii cehi, iar românii, Doamne iartă-mă, unguri – sau invers. Aici se vorbesc toate limbile și nu există decît un singur timp, care nu e nici trecutul, nici prezentul și nici viitorul. Care nu sînt reale. Or fi ele gramaticale, filozofice, cotidiene. Dar nu sînt reale. Aici există Timpul Real. Pe Raftul Vienez, într-o bomboană, am dat de Alba-Iulia și de trotuarul din fața magazinului de tricotaje al lui taică-meu, care prin 1940, cu un veac înainte de Nașterea Ta, în perioada dictaturii legionare, purta titlul de „Magazin Românesc.” Acum, vorba lui Hegel, geschlafenskeit. Concept pe care nu-l tratează nici măcar în Fenomenologia sa. – Nu te supăra pe mine că vorbesc așa cu Tine. Dar asta scriu eu aici: scrisori. Vorba vine. Căci nu știu sub ochii cui ajung, pe mîna cui încap. Și nici nu-mi pasă. Adică îmi pasă, dar ce folos? Ieri jucam pe chibrituri, azi jucăm pe bani, care-s tot un fel de chibrituri din cauza cărora faci pipi în pat. Și totuși! Viața e un lucru așa serios! Așa de serios încît oricum ți-ai trăi-o tot nu e bine. N-am încredere în cei care spun că dacă ar fi s-o ia de la capăt tot așa ar proceda. Nici în cei care spun că ar lua-o în cu totul alt sens. În general, n-am încredere. Mi-am consumat-o. S-a dus pe un fel de ideal. Acum, real și ideal sînt aproape același lucru, ca dus și întors, înainte și înapoi, sus și jos. Un rac e un car. Noi, aici, în Transland, avem alte unități de măsură. Care, desigur, sînt și ele unul și același lucru, dar nu așa, nu așa! Stau, de pildă, în fața magazinului de tricotaje din Alba Iulia și joc șotron pe trotuarul marcat pentru eternitate, adică stau și mă uit la mine cum sar: într-un pătrat e Octombrie, în celălalt Gyulafehérvár, într-altul 11 septembrie la New York, într-altul Afganistan. Adică timpul trucat al istoriei inclus în Timpul Real. Cineva a aruncat primul piatra, asta e sigur, dar cine, Adam? Or fi existat pietre în Paradis? De bună seamă, dacă te gîndești unde a fost el localizat. Între cele patru fluvii. Apa a trecut, pietrele au rămas. Dar să ne întoarcem la oile noastre, dragă. Tu mă mai ții minte pe mine de acolo, de peste un veac? Căci eu te țin minte pe Tine, dat fiind că am privilegiul de a fi încă în așteptarea mesiei . Eu n-am de ce să mă întreb de ce, dacă a mîntuit lumea, se întîmplă ceea ce se întîmplă, a cui piatră de încercare e asta de-aici, din șotron. Joc, tac și ascult fără a spune. Adică spun vorbe-n doi peri, ca să ți se pară că glumesc. Ca atunci cînd ți-am spus că eu am mîncat și Kremlinul. Numai Kremlinul propriu-zis, căci tortul de sub el l-au mîncat alții, mama l-a împărțit în tot atîtea felii cîți copii erau de față și ei l-au mîncat. Mama mea, nu maica Rusia, nu te teme, n-am ajuns pînă acolo cu gîndul, încă nu. Chiar și așa s-a spus că am cîștigat pe nedrept premiul cel mare al tombolei, căci părinții mei lucrau amîndoi la Instituția aia. În cadrul căreia se organizase balul de binefacere, cu scopul de a se strînge fonduri pentru nu știu ce scop. Un scop nobil, desigur, să-i ajute pe copiii din Coreea sau să-i cumpere lui Stalin un cadou de ziua lui: 21 decembrie, cea mai lungă noapte din an. Iar părinții mei erau, prin forța împrejurărilor, nu-i așa, printre organizatori. Dar bineînțeles că altul era adevărul: am cîștigat pentru că așa hotărîse Destinul care mînuie sorții, trebuia deci ca la tragere să iasă numărul 48. Și eu aveam numărul 48, eu eram numărul 48. Ca să potolească rumoarea, maică-mea a decis să felieze marele tort, ca să nu rămînă nimenea pe dinafar㠖 și au mîncat toți copiii aceia de pe la mijlocul secolului douăzeci, copii care astăzi sînt fie bătrîni, fie în Israel, fie morți. Iar mie nu mi-a dat. Eu n-am intrat la socoteală, ca să nu se mai spună nu știu ce, poate de-o felie mai mare – așa de scrupuloși erau părinții mei. Îmi sînt din ce în ce mai dragi, pe măsură ce mă apropii de vîrsta lor din final, deși într-un mod foarte ambiguu, de parcă i-aș avea sub tutelă și ar trebui de-abia de acuma încolo să-i cresc. Am dus Kremlinul acasă, era destul de mare și, pe cît îmi dau seama, teribil de bine potrivit la scară, îl făcuse Goldstein cofetarul din zahăr ars. De ciudă, l-am mîncat în aceeași seară, cu ceas cu tot. Și în aceeași noapte l-am vomat. A doua zi am fost bolnav, iar copiii care mîncaseră tortul au venit să mă viziteze, ca niște mici viitori doctori în istorie, mi s-a părut – aveam febră, desigur – că unii purtau deja și stetoscop. Sau ăsta le-a crescut mai tîrziu? A treia zi am fost tot bolnav, dar au venit mai puțini. Bolnav sînt și astăzi dar nu mai vine nimeni. Bine faceți, căci boala asta se ia. Ceea ce n-ar fi încă în sine o problemă, nu se moare de pe urma ei, ai luat-o, ai luat-o, nici nu se vede că o ai și tu. Problema e că, dacă ai luat-o și o ai, ei bine, atunci trebuie s-o și duci. Sau cum se spune în translandeză: Ayuram con vay om behe. Te invit la șotron. Dar atenție la bordură. Data viitoare am să-ți spun și de ce.

Transland, octombrie 2001.

PAUL DRUMARU s-a născut în 1938, la Alba Iulia. Este scriitor, traducător. Transland – Poeții mei maghiari (2 vol.), București, 1999.


2001.10.06.

articolul în format *.pdf