Otilia HEDEȘAN
Timocenii (2)
Analize 
(Documente pentru identitate)
Continuare din numărul anterior
O privire oricît de superficială asupra celor cinci povestiri va conduce la constatarea faptului că ele pot fi ordonate în funcție de doi parametri: a/ afirmarea spațiului originar; b/ delimitarea grupului de apartenență.

a/ Patru dintre povestirile de mai sus dezvoltă subiectul unei ascendențe – mai apropiate sau mai îndepărtate în timp – în spațiul nord-dunărean, în vreme ce una singură vorbește despre „strămoși”, fără să facă nici un fel de referire la sosirea lor dintr-o altă regiune. Implicit, această realitate narativă susține dubla opțiune identitară a timocenilor (care se socotesc deopotrivă români și autohtoni).1

Interesant este și faptul că toți cei care au istorisit despre o venire a strămoșilor lor/sau chiar a lor înșile/de la nord de Dunăre (sever, România, de la voi) trăiesc în sate aflate în partea nordică a Timocului (Geanova, Pocraina, Boșneacu-ăl-din- Deal), în apropierea Dunării și care, lingvistic vorbind, aparțin grupului subdialectal „oltean”. Dimpotrivă, Vanea Miloicovici, în a cărui relatare ideea „moștenirii moșiei și a obiceiurilor” nu este însoțită de informații despre „sosirea” strămoșilor de altundeva, este din Slatina-Bor, din sudul Timocului și, din punct de vedere lingvistic, aparține ariei subdialectului bănățean. Nu vreau să spun, prin aceasta, că se poate stabili o limită fermă între „autohtonii” și „descălecații” din Timoc, după cum nu doresc nici să reiau discuțiile din bibliografia românească mai veche, privitoare la vechimea documentată istoric a românilor din aceste zone2. Mă mulțumesc să observ că regiunile din proximitatea Dunării cultivă intens subiectul ascendenței nord-dunărene, chiar dacă, pe planul strict al concretului, acest lucru este fie greu de dovedit, fie ușor de persiflat.

Să reluăm! Din cele patru exemple, două vorbesc despre căsătorii ale unor femei nord-dunărence („românce”) cu timoceni. Sînt căsătorii a căror povestire frizează copios și în mod paradoxal, atît ironia cît și idila. În amîndouă cazurile, fetele sînt foarte tinere și de o naivitate extraordinară, tentate să vadă în lumea timoceană un „altceva”, care trebuie judecat după alte reguli. În mod similar, doar părinții lor înțeleg că norocul și prosperitatea lor se vor realiza doar acolo, în satele de la sudul Dunării. Subiacent, această manieră de prezentare a faptelor afirmă, chiar dacă indirect, alteritatea românească din nord ca și autohtonia timocenilor și readuce în atenție abundența locurilor strămoșești. Cei care se revendică sau se raportează la aceste istorii ale originilor optează, practic, pentru o soluție identitară complexă: ei sînt, paternal, timoceni, adică oameni bogați și înțelepți, din moment ce-au fost capabili să-și găsească neveste atît de departe; în aceași timp, datorită liniei materne, românitatea lor, agresată în mod oficial, nu poate fi contestată în nici un chip.

Celelalte două povestiri se mulează mult mai strict pe modelul „descălecatului” nord-dunărean. În privința lor, însă, trebuie operate distincții fundamentale. Una vorbește despre un „descălecat familial” concret și relativ ușor de documentat, cealaltă orchestrează o poveste a „originarelor” conflicte româno-sîrbe. În primul caz, personajele, începînd cu semi-legendarul „moș Voina”, sînt oameni obișnuiți, a căror existență a fost reținută cu memorie tradițională prodigioasă și poate fi oricînd probată de repartizarea pămînturilor neamului Voinuleștilor. În al doilea, confruntarea se consumă între eroul cel mai strălucit al tradiției epice sîrbești, Kralevici Marco și un personaj istoric românesc, pe măsura gloriei acestuia, Mircea cel Bătrîn. Chestiunea este că, atîta vreme cît primul text este unul construit ad-hoc, pentru mine, care am întrebat, pur și simplu, „De cînd știți dumneavoastră că ați avea pămînturile acestea?”, cel de al doilea este un elaborat anterior al interlocutorului meu3.

Deși opuse din atîtea puncte de vedere, cele două texte pot fi așezate unul lîngă altul nu numai din cauza subiectului lor comun, ci și pentru că amîndouă provin de la oameni care au ca profesie tradițională povestitul. Atît Mitco Voinov cît și Boris Geambru sînt lăutari foarte apreciați în satele lor. Primul, în vîrstă de 74 de ani, nu mai cîntă efectiv din 1987, cînd i-a murit soția, dar își povestește subiectele, în general în mod liber. Nu mi se pare, deci, de neglijat, că în momentul interviului, el avea un exercițiu de „retoric㔠a povestirii și, mai exact, a unei povestiri foarte simple, care să poată fi urmărită cu ușurință de oricine (știut fiind că între ascultătorii săi potențiali se află și persoane care cunosc destul de sumar limba română). Păstrînd proporțiile, prin simplitatea enumerării generațiilor de înaintași, discursul său pare a avea ca model Vechiul Testament, poate ascultat/citit în variantă bulgară, căci bătrînul nu știe carte românească. În orice caz, plasîndu-se pe sine la capătul acelei linii de înaintași, Mitco Voinov realizează, prin povestire, „...o muncă de identificare cu sine. Povestea /sa/ constituie o încercare de dominare a emoțiilor, de căutare a identității, de articulare a gîndirii”4.

În ceea ce-l privește pe Boris Geambru, deși este unul dintre liderii românilor din Timoc, fiind mult mai tînăr, ca lăutar el este un lăutar poliglot. Cîntînd nu numai românește, ci și sîrbește, el știe bine o parte a repertoriului epic despre Kralevici Marco. În varianta sa despre „întemeierea mănăstirii de la Koroglaș” pot fi recunoscuți cîțiva topoi ai acestui repertoriu: pedeapsa prin tăierea mîinilor5, suspiciunea privitoare la bunele relații ale lui Marco cu turcii6, caracterul de erou întemeietor al lui Kralevici.7 Esențial mi se pare, însă, faptul că varianta nu descrie relațiile cu românitatea nord-dunăreană în mod direct, ci prin raportare la lumea sîrbească. Aceasta este invocată prin cel mai strălucit reprezentant al vitejiei ei, care, însă, este învins de personajul care îi reprezintă pe români. Spre deosebire de toate celelalte povestiri, aceasta glosează pe seama identității în condiții de tensiune și de ierarhie.

Pentru a înțelege pe deplin aceast㠄punere în discurs”, trebuie să precizez și că Boris Geambru a trăit vreme îndelungată în străinătate, mai cu seamă în Austria. Acolo a fost nevoit, mereu, să-și declare identitatea. Lucru simplu numai la prima vedere, căci Geambru nu are nici o îndoială că este român, după cum este la fel de sigur că pașaportul său îl definește sîrb. Cum această dilemă nu era numai a sa, lăutarul a făcut anumite constatări și mi le-a comunicat, în stilul său inimitabil, care mixează aprecierile personale și lucrurile aflate din carte: „Oamenii aicea se simt că sînt...o modă de români, dar o modă de români, așa, numai asemănători ca ăia din România. Să vă spun de ce zic oamenii așa. Oamenii, aicea, sînt mult despărțiți de românii din România. Oamenii nu au învățat istoria lor./.../Și, fiindcă regimul de la statul iugoslav, să spun, totuna l-a arătat pe român ca pe un om de batjocură... Oamenii trăiesc în Austria, trăiesc în alte țări. Între ei, acolo, vorbesc românește. Sînt mulți de-aicea. – Am vorbit cu un copil care, cînd vorbește sîrbește, mori de rîs. – Cînd îi întrebi ce sînt, spun că sînt sîrbi. /.../ Să vă spun cum este-n străinătate: în străinătate nu se face deosebiri dar e unu român, dar e sîrb, dar face deosebiri să fie om cinstit. Din România, care fug în străinătate, cum să spun eu, așa... clasă mai ieftină. Acuma, ce se-ntîmplă acolo? Dacă se fură ceva din străinătate, a furat un român din România.”8 Varianta lui Geambru, bazată pe această experiență personală îndelungată și foarte tristă, conștientizează, așadar, faptul că un timocean nu se poate defini doar prin raportare la români sau doar prin raportare la sîrbi, ci trebuie să încerce să facă acest lucru în mod simultan.

b/ Nu este întîmplător faptul că, astfel gîndită și construită, povestirea lui Boris Geambru este și singura care încearcă să ofere o soluție despre originile etniei și problemele ei în actualitate. Toți ceilalți subiecți vorbiseră, cu mai multă sau mai puțină coerență, doar despre originile neamului lor. Or, dacă sub acest aspect, familial, lucrurile sînt, în general, limpezi, discutarea grupului timocenilor în întregul lui, rămîne – povestea lui Boris Geambru, nelipsită de valențe dramatice și de pasaje lirice incontestabile ne-o dovedește! – o chestiune nebuloasă, imposibil de rezolvat prin strategii narative tradiționale.

Ajungem, deci, înaintea unei situații caracteristice pentru o lume țărănească și arhaică, așa cum este cea la care ne referim: aproape fiecare familie din Timoc poate să-și argumenteze propriile origini, dar Timocul, în ansamblul său, nu poate face acest lucru doar pe cale narativă.

Este o realitate care generează criza de identitate a timocenilor ca minoritate. Conștienți că trebuie să se raporteze atît la români cît și la sîrbi/bulgari, atît la România cît și la Serbia/Bulgaria, ei nu se simt – decît, poate, în declarațiile formale și absolut conjuncturale ale liderilor lor politici, care vor să facă plăcere atît regimurilor de la București cît și celor de la Belgrad/Sofia – o „punte de legătură”, un grup de intersecție. Văzîndu-i și fiind văzuți ca „ceilalți”, atît în raport cu românii din România cît și cu sîrbii/bulgarii din Serbia/Bulgaria, ei se plasează singuri, în afara tuturor acestor grupuri. Cu alte cuvinte, deși ar dori să fie și români și sîrbi/bulgari, ei nu sînt recunoscuți niciodată simultan în această ipostază, resimțindu-se, de aceea, nici români nici sîrbi/bulgari.

Cele patru povestiri care au ca subiect originile unor neamuri mi se pare că ar conține, in nuce, o explicație a acestei marginalități absolute pe teritoriul concretului. Fiecare din cei patru povestitori prezintă cu detalii faptele legate de trecut și se referă extrem de succint la prezent. Mai mult chiar, unul dintre subiecți, Vanea Miloicovici, spune limpede că toate riturile familiale sînt dedicate „strămoșilor și copiilor”, cei vii, adică cei prezenți, rămînînd complet insignifianți, în permanență excluși.

Dealtfel, astăzi, cînd cea mai mare parte a tinerilor din Timoc sînt plecați la muncă în străinătate, fotografiile lor și ale morților stau, unele lîngă altele, în casele timocene. Bătrînii rămași aici își petrec deseori ziua între cimitir și telefon, comunicarea cu cei plecați în lumea de dincolo și cei plecați în alte țări fiind singurul sens al existenței lor9.

Aș vrea să pot spune că această lume care își neglijează prezentul pentru a-și aminti de trecut și a-și pregăti viitorul, această lume care năzuiește să nu-și uite originile etnice, încercînd să fie foarte loială puterilor sub care se află este una puternică și armonioasă. Experiența din teren mă face, însă, să simt că această permanentă duplicitate creează disconforturi majore. Căutarea ferventă a identității și formularea/asumarea uneia anume sînt, tocmai de aceea, o terapie necesară unei comunități de multă vreme marginalizate.

Note

1 Emil Petrovici, Note de folklor de la Românii din Valea Mlavei, în Anuarul Arhivei de Folklor, VI, 1942, p. 47, vorbește, în mod analog cu situația noastră, despre o populație alcătuită din autohtoni și români veniți din nordul Dunării.
2 George Vîlsan, Românii din Bulgaria și Serbia, în Românii din Timoc, II, Culegere de izvoare îngrijită de C. Constante și A. Golopenția. Discută vechimea românilor din Timoc, observînd că, potrivit tradiției, „în satele de lîngă Dunăre, românii sînt veniți de peste două sute de ani.” Tot așa, „mărginindu-se la grupul compact românesc dintre Morava și Timoc, în privința vechimii lui, mai toți istoricii români și sîrbi sînt de acord: nu avem dovezi de o mare vechime a românilor din aceste ținuturi. De fapt, însă, nici aici nu trebuie să ne gîndim la o populație prea nouă.” Extinzînd interpretarea din domeniul istoriei în cel al geografiei și etnografiei, învățatul român conchidea: „Ținutul românilor din Serbia, mai ales Craina, se introduce ca o pană între Banat și Oltenia. Atît în privința Banatului cît și a Olteniei, istoria certifică populație foarte veche românească pînă la Dunăre. Dacă lucrurile stau așa, atunci, geograficește și etnograficește, e greu să se admită că această populație a înaintat pînă la malul Dunării, cînd pămînturi libere și de aceeași făptură existau și pe celălalt mal, cînd Dunărea nu era un obstacol de seamă și cînd, adesea, acest întreg ținut a fost sub aceeași stăpînire politică. Așa că, de cînd se admite existența românilor pînă la Dunăre, în Banat și Oltenia, cam de atunci e probabilă existența românilor în ținuturile de alături. Bineînțeles, prin chiar poziția de unghi care intră între Banat și Oltenia, ținutul a fost alimentat, în diferite timpuri, de populație românească. Astfel de curente, mai puternice în secolele 18 și 19, au putut crea iluzia că românii sînt atît de recenți aici.” Aceleași idei sînt discutate și în Emanoil Bucuța,: Românii dintre Vidin și Timoc, în Ibidem.
3 Prezentînd evenimente care s-ar fi petrecut în îndepărtatul secol al 14-lea, povestea iese, practic, din sistemul de constrîngeri ale memoriei tradiționale și se deconspiră, astfel, ca elaborat refăcut după o serie de informații istorice reinterpretate. Vezi, pentru durata memoriei tradiționale, Arnold Van Gennep, La formation des legendes, Paris, Flammarion, 1917 și Mircea Eliade, Littérature orale, Mythologie, folklore, littérature populaire, în Histoire des littératures, I, Paris, Gallimard, 1955.
4 Boris Cyrulnik, Les nourritures affectives, Paris, Editions Odide Jacob, 1993.
5 Vuk Ștefanovici Karagici, Cîntece populare sîrbești, Traducere în românește, prefață, ediție îngrijită și note de Gheorghe Cardaș, București, Minerva, 1977.
6 Ibidem.
7 Ibidem.
8 Boris Geambru – în 24 august 1993.
9 Binca Stancovici, 78 de ani; 14 decembrie 1993; Geanova (Serbia).

OTILIA HEDEȘAN s-a născut la Pecica, județul Arad. Este etnolog, lector universitar la Catedra de Literatură română și comparată a Facultății de Litere, Universitatea de Vest, Timișoara. Pentru o mitologie difuză, Editura Marineasa, 2000.


2001.10.06.

articolul în format *.pdf