Ovidiu PECICAN
Românii catolici, papa și Ludovic cel Mare
Culori transilvănene 
Unirea ecleziastică cu Roma la 1700 nu a fost prima apropiere istoricește demonstrabilă a unor români de papalitate. Lăsînd deoparte unirea, mai degrabă conjuncturală, de la 1204 a bisericii din Țaratul Asăneștilor, ai căror artizani au fost țarul Ioniță Caloian și primul ierarh al țării, Vasile, au existat în trecut o serie de momente în care apartenența unor români la catolicism poate fi probată. Este de crezut că nu doar conciliul de la Florența (1439) a creat o atmosferă favorabilă convertirilor, ci și cel de la Lyon (1274). Rîndurile care urmează reiau în discuție un episod situat în anul 1345 al relațiilor românilor nord-dunăreni cu Roma.

Scrisoarea lui Clement al VI-lea către regele Ungariei
La 17 octombrie 1345, papa Clement al VI-lea îi scria din Avignon regelui Ludovic de Anjou al Ungariei o „scrisoare”. Din cuprinsul ei rezultă mai multe lucruri importante pentru înțelegerea circumstanțelor istorice din acel moment. Întîi de toate, sînt menționați mulți români care au îmbrățișat religia catolică. Ei sînt identificabili atît în Transilvania, cît și în Țara Românească și Banat.

Aflînd despre acest rezultat notabil al prozelitismului catolic – datorat, fără îndoială, activității franciscanilor (se pomenesc „frații din ordinul minoriților așezați pe acele meleaguri”) –, papa Clement al VI-lea a trimis doi emisari ai săi în regiune. Sînt doi franciscani italieni și misiunea lor este să ducă scrisorile papei atît nobililor, cît și unora dintre oamenii de rînd convertiți de curînd. Printre destinatari se numărau voievodul Țării Românești, Alexandru, fiul lui Basarab Întemeietorul (cel care, după adoptarea ortodoxiei, va fi cunoscut cu numele de Nicolae), apoi „mai marele de Remetea” și voievodul Ladislau de Bivini – ambii feudali bihoreni –, voievodul Ambrozie de Lăpuș, în Maramureș. Papa viza, așadar, după cum rezultă din document, Țara Românească, Banatul, Bihorul și Maramureșul, adresîndu-se unor conducători români din aceste zone, care trecuseră de curînd la catolicism.

Dintr-un alt unghi de vedere, se cere ținut seama și de faptul că enumerarea destinatarilor ținea cont și de importanța fiecăruia dintre cei cărora li se scria, ordinea fiind, după toate probabilitățile, una descrescătoare, în raport cu rangul nobiliar.

Așadar, după menționarea în capul listei a lui Alexandru, domnitorul care stăpînea teritoriul cel mai întins ca un soi de „guvernator” al regelui maghiar înzestrat cu o largă autonomie (probabil mai largă decît îi convenea suveranului), sînt înșirați ceilalți nobili. Chiar dac㠄mai marele” de Remetea va fi fost tot un voievod, la fel cu Ladislau de Bivini sau cu Ambrozie, este probabil că jurisdicția sa ori poziția ocupată de el în regat îl îndreptățeau să apară doar după Alexandru pe lista papei.

Scrisoarea lui Clement al VI-lea și nobilii români
Scrisorile au ajuns însă doar la unii dintre adresanți. În Ungaria, oamenii regelui i-au oprit pe Francisc de Castro Flebis (Francesco della Citta-di-Pieve) și pe Bonifilius de Cesena (Buonfiglio da Cesena), confiscînd corespondența papală suspectat㠖 pretindeau ei – de fals. Printre epistole se aflau și trei adresate expres regelui însuși și mamei sale, regina Elisabeta, ca unora care guvernau regatul de care țineau toate provinciile vizate în celelalte scrisori, dar și episcopului de Oradea. Acestea, la rîndul lor, erau: unele, deschise, altele închise. Cuprinsul lor putea fi, prin urmare, accesibil oamenilor regelui din prima clipă. Și, totuși ele au fost oprite, ca unele ce păreau suspecte. Ce conțineau ele? Știm tot din documentul papei Clement că erau „potrivite acestui scop”, anume acela al răspîndirii catolicismului printre români. Prin urmare, misivele papale conțineu laude pentru cei deja convertiți și încurajări urmate de promisiuni de mîntuire pentru cei care nu o făcuseră încă.

Totuși, regele a oprit corespondența papală din drumul ei către destinatar. Ce putea avea Ludovic de Anjou la 1345 împotriva receptării unui asemenea mesaj de către românii din Țara Românească, Banat, Bihor și Maramureș? Din textul documentului emis de cancelaria papală rezultă că unii dintre adresanți au primit scrisorile (cel puțin regele însuși, dar probabil că și mama sa, poate chiar și episcopul de Oradea), iar alții nu (Alexandru și ceilalți români). Atitudinea lui Ludovic de Anjou se lasă deci explicată printr-o pretinsă adversitate îndreptat㠖 deja – împotriva lui Alexandru al Țării Românești. Dar nu toți românii pomeniți acolo s-au subordonat domnitorului de la Curtea-de-Argeș. Nemulțumirea regelui viza, prin urmare, însuși faptul adresării de către papalitate a unor scrisori direct supușilor săi români convertiți la catolicism.

Contextul este cel al pregătirii și înfăptuirii unor expediții anti-tătărești la est și la sud de Carpați, în anii 1345-1346. În cadrul acestora, regele Ungariei nu a întîmpinat nici o defecțiune din partea Țării Românești ori a supușilor săi români. Și totuși, scrisoarea papei Clement al VI-lea îl surprinde pe suveranul angevin oprindu-i corespondența cu românii, asupra căreia, de altfel, îl informase direct chiar în momentul expedierii ei. Fără îndoială, regele maghiar nu voia ca Alexandru să stabilească cu curia papală raporturi pe care să nu le medieze curtea din Buda. De ce? Pentru că se considera suveranul de drept al Țării Românești, văzînd în Alexandru un vasal care îi datora ascultare. Concluzia care se impune este că reconcilierea dintre Alexandru și Ludovic de Anjou s-a petrecut nu cu mult înaintea campaniilor antitătărești comune, în chiar anul 1345, oprirea corespondenței papale cu românii catolicizați avînd loc puțin mai înainte de consumarea actului împăcării.

De curînd, Daniel Barbu era de părere că anul împăcării lui Ludovic cu Alexandru trebuie să fi fost 1344. Însă nu este de crezut, mi se pare, că urmarea imediată a reconcilierii putea fi un act de ostilitate regală, cum este oprirea scrisorilor, mai cu seamă că regele avea nevoie de colaborarea lui Alexandru în campaniile antitătărești plănuite. Pe de altă parte, a presupune că papa putea reveni cu rugămintea de a se trimite scrisorile sale destinatarilor abia după un an și ceva de la inițierea corespondenței îndreptate către românii convertiți este, de asemenea, puțin plauzibil. Iată de ce susțin posibilitatea ca reconcilierea să se fi petrecut în cursul anului 1345, cu relativ puțină vreme înainte de 17 octombrie 1345 (poate în vară ori chiar în toamna timpurie a acelui an).

Șerban Papacostea consideră c㠄Apropierea Țării Românești și a lui Alexandru de papalitate, în condițiile date, a fost... una dintre consecințele înțelegerii sale cu Ludovic”. S-ar putea însă ca acest fapt să se fi petrecut pînă în 1345, fără intermedierea suveranului de la Buda, ba chiar și împotriva voinței lui. Pe de o parte, din scrisoarea papei, se înregistrează, printre rînduri, mustrarea adresată de pontif lui Ludovic de Anjou pentru lipsa de bunăvoință față de actul convertirii românilor la catolicism. Oricît de atent ar fi fost exprimată, nemulțumirea Sanctității Sale este una reală. Pe de altă parte, istoriografia a consemnat suspiciunea tînărului rege al Ungariei față de papă personal și de alți ierarhi ai bisericii catolice din regatul său, referindu-se exact la momentul istoric surprins aici. Nu cumva această atitudine bănuitoare se datora demersurilor papale în care regele nu fusese cointeresat și consultat? Dacă ar fi așa, atunci poate că ar trebui rectificată interpretarea lui Șerban Papacostea, observîndu-se că, tocmai dimpotrivă, convertirea la catolicism a lui Alexandru prin intermediul emisarilor direcți ai papalității (franciscanii) a creat premisele unei reconcilieri a acestuia. Nu poate fi întîmplător că, începînd de la sfîrșitul anului 1345, ambasadele lui Ludovic la curtea Țării Românești l-au avut drept actor principal pe Dumitru, episcopul de Oradea, o figură a bisericii catolice și nu un curtean laic.

Dumitru, episcopul „latin” de Oradea și lumea catolică românească

Trecînd la un alt aspect al problemei, trebuie spus că atmosfera momentului era încărcată de ideea războiului împotriva păgînilor tătari și este de presupus că, în acest sens, s-a făcut și necesara propagandă. În mediile ardelenești ale românilor catolicizați, s-a născut, cu acest prilej, legenda înfrîngerii tătarilor de către regele Ladislau.

Așezați sub jurisdicția episcopului de Oradea, după cum o sugerează documentul papal, românii catolici din Bihor și Maramureș, ca și cei din Țara Românească și Banat, se aflau într-un contact direct cu orașul de pe Criș, care se pregătea să devină centrul propagandei religioase puse în slujba figurii regelui sanctificat.

La rîndul său, noul episcop catolic al Oradiei, Dumitru, va fi un cunoscător al mediilor românești nu doar din Ardeal, ci și de peste munți. El a fost ambasadorul regelui la curtea Țării Românești în repetate rînduri – imposibil de precizat cîte –, vreme de zece ani (1345-1355). Persoanele pe care le cunoștea în lumea românească au fost deci, atît de rang aulic, cît și desprinse din rîndul nobilimii bihorene, maramureșene și, probabil, bănățene. Aceasta îl califica pe episcopul Dumitru în tratarea unor chestiuni istorice precum campaniile „antitătărești” ale regilor maghiari din trecut și îl făcea și exponentul, prin excelență, al cultului moaștelor lui Ladislau cel Sfînt, a căror depozitară era catedrala catolică orădeană. Fără îndoială că legarea figurii lui Ladislau cel Sfînt de ideea cruciadei antitătărești a găsit în episcopul Dumitru și în anturajul său un emisar și un mediu favorabil.

În împrejurările catolicizării unui număr semnificativ de români, cu puțină vreme înainte de 1345, legarea de această tematică propagandistică a noilor sosiți în rîndurile catolicilor s-a făcut prin introducerea în ansamblul narativ deja conturat a temei contribuției esențiale a românilor la victoria maghiară asupra tătarilor.

OVIDIU PECICAN s-a născut în 1959, la Arad. Este conferențiar la Facultatea de Studii Europene, UBB Cluj. Razzar (cu Alexandru Pecican), București, 1998; Lumea lui Simion Dascălul, Cluj, 1998.


2001.10.06.

articolul în format *.pdf