Gheorghe GORUN
Despre asumarea istoriei la noi
 
Sigur, democrația aduce cu sine benefica libertate de expresie, care, printre altele, permite oricui să se pronunțe despre orice. Printre altele și despre greco-catolicismul românesc, temă atît de la îndemînă și, totuși, atît de complicată, cu serioase implicații în istoria Bisericii universale.

Citind diversele intervenții publicistice care apar endemic în presa de la noi sau de aiurea,1 istoricul care se suspectează de profesionism sau, cel puțin, se străduie spre acest statut, nu poate să nu rămînă uimit de nesfîrșita opacitate care răzbate din opusculele celor care se simt îndreptățiți să se pronunțe public în discuție, pe chestie de apartenență la o anumită Biseric㠖 și, ca atare, musai pricepuți – ori numai de exersat în mînuirea de condei.

Discuția din anii trecuți din coloanele revistei mureșene Vatra, publicată și într-un volum aparte, se constituie într-o unică mărturie a unui duel civilizat de opinii, la care au participat intelectuali de ambele „părți”. Discuție cuminte, rareori învolburată de vreo remarcă ceva mai veninoasă, din spatele căreia transpar frustrări personale sau de grup, melancolia față de o Biserică ce pare, sub protecția distanței de o jumătate de secol ce s-a scurs de la scoaterea ei în ilegalitate, intelectuală, morală, perfectă pentru a intra în Mileniul al treilea și în Europa unită. Cum transpar, uneori, și vinovății, ori chiar sentimente de inferioritate față de aceeași instituție eclesiastică ce poate să se definească cu adevărat martiră, spre deosebire de cealaltă, care are dificultăți în a ascunde colaborările trecute de la vîrful ei cu un regim politic nu numai ateu, ci chiar criminal. În urmă cu cîțiva ani, aproape imediat după evenimentele din 1990, un preot afirma cu neliniște că la Oradea mai toți tinerii intelectuali care se căsătoreau la Biserică mergeau la greco-catolici. Se purta în acei ani – și se mai poartă, oare, și astăzi ? – catolicismul de rit oriental.

A existat însă și un „duel haiducesc”, departe de normele științiifice ori măcar de cele civilizate. Într-o mulțime de publicații, mai ales locale, cu o perspectivă oricum limitată de acest localism, a fost publicată o avalanșă de texte mai mult sau mai puțin imunde, însă toate partizane, despre raporturile dintre cele două Biserici românești, dar, mai ales, împotriva Bisericii Greco-Catolice, taxată drept inutilă și chiar pernicioasă din perspectiva iluziei unității. Autori complet nesemnificativi s-au întrecut în a face „dreptate”, pe baza unui dosar personal de probleme, după o metodologie uneori hilară, dar care ducea obligatoriu la victorie propria sa versiune. Avea dreptate dramaturgul francez Jean Giraudoux: „Împărțitorii de dreptate constituie pacostea omenirii”!

Că lumea măruntă, mai mult sau mai puțin provincială, s-a trezit peste noapte că are păreri este, pe undeva, de înțeles. Este de înțeles că aceeași perspectivă domină și în sferele mai înalte ale celor două Biserici, deși credinciosul de rînd ar fi tentat să creadă că un adevăr spus chiar și pe jumătate tot minciună se cheamă că este, indiferent cît de „sus” s-ar afla emitentul. La urma urmei, infailibilă este numai Biserica, nu și servitorii ei! Dar că aceeași atitudine se practică și în sferele academice, unde slujirea adevărului ar trebui să îmbrace forme absolute este de-a dreptul alarmant.

Cea mai gravă este însă atitudinea statului – probabil deja mult prea obișnuit să fie țintă a criticilor, ironiilor și chiar a sarcasmului, dar tocmai de aceea înscris în continuarea celuilalt regim politic, detronat în ajunul Crăciunului anului de grație 1989 – care nu a inaugurat politica de „indiferenț㔠religioasă în anii de după 1989, ci a continuat-o pe cea a regimului anterior, cosmetizînd-o ușor. Căci toleranța respectuoasă față de una din Bisericile „naționale”, în timp ce cealaltă, în ciuda unor merite nepieritoare și a deținerii în proporție absolută a unor drepturi juridice, abia de mai poate să-și ducă zilele din punctul de vedere al existenței materiale, se aseamănă cu permisivitatea sa economică față de mastodonții bugetofagi, ori cu discreta împingere a agriculturii înspre hăurile unei privatizări cinice.

În ce privește competența religioasă a statului modern, acesta ar trebui, în mod normal, să se limiteze în a asigura condițiile favorabile ale afirmării vieții religioase a cetățenilor săi. Statul român modern și-a imaginat despre sine că ar fi fost o instituție eminamente națională sui generis și, ca atare, a respins – mai pe față, mai pe ascuns – tot ce i se părea că ar fi contravenit acestui clișeu. Asumarea declarată a caracterului său național, fie că este vorba de faza sa comunistă, fie de cele pre- sau post-comuniste, nu a însemnat altceva decît justificarea atitudinilor sale împotriva alterităților – etnice, religioase, culturale, politice etc. – pe tot parcursul secolului al 19-lea. Inutil a mai lua în considerare perioadele de derapaj de la democrație – statul legionar, cel comunist etc. –, care nu fac altceva decît să întărească regula. În definitiv, Biserica Greco-Catolic㠖 ce și-a modificat pînă și numele, în perioada de după Unirea din 1918, pentru a putea fi mai ușor de acceptat de noua majoritate etnico-religioasă, în Biserică Română Unit㠖 a avut probleme de integrare în regatul român, imediat chiar după realizarea unirii în condițiile cunoscute. Ironia istoriei, la această unire tocmai ea și-a a dus o contribuție covîrșitoare, fără de care, foarte probabil, că, dacă nu ar fi fost imposibilă, măcar ar fi fost mult îngreuiată.

Dacă imediat după 1918, elita românească din vechiul regat a acceptat oarecum alteritatea religioasă a unei mari părți a comunității românești din Transilvania, evident, din rațiuni politice, marea masă a populației nu a putut să-și explice și nici nu i s-a explicat pertinent cum românii de dincolo de Carpați aparțin unei Biserici despre care sute de ani li s-a vorbit cu ostilitate. Însă, în scurtă vreme, atitudinea amicală a clasei politice românești din regat s-a modificat, mai ales după ce în raporturile cu elita românească din Transilvania au apărut dificultăți, aceasta din urmă fiind departe de a fi încîntată de moravurile politice ale regățenilor, și care și-a a dus aminte, la puțini ani după unire, de avertismentele acelor conducători ai lor care, la Alba Iulia, nu au fost de acord cu unirea necondiționată cu România, ci au militat pentru federalizare.

Treptat, în perioada interbelică, conflictele religioase intra-românești au ieșit în stradă. La aproape 10 ani de la unirea din 1918, tensiunile religioase din Transilvania au ajuns la un punct culminant, nu din cauza Bisericii Ortodoxe, ci din cauza atitudinilor statului față de bisericile neortodoxe. Spre exemplu, la 22 martie 1928, Congresul general al credincioșilor uniți ținut la Cluj s-a văzut în situația să adopte o moțiune2 care constata cu amărăciune că în noile cadre de stat în care trăiau de puțină vreme, apăruse pericolul desființării Bisericii lor. Discursul din 1928 poate părea astăzi exagerat, dar și că ar prefața evenimentele care s-au produs peste două decenii de către un alt tip de regim politic. Căci semnatarii moțiunii – președinții Congresului – au lansat atunci, urbi et orbi, un avertisment destinat elitei politice cum c㠄nici o putere omenească nu va putea rupe pecețile Unirii cu Roma”. O asemenea declarație ar fi trebuit să-i liniștească pe credincioșii catolici de rit oriental, a căror experiență religioasă din ultimii zece ani a fost dezamăgitoare.

Pe de altă parte, moțiunea asigura pe episcopii greco-catolici de devotamentul nelimitat al tuturor credincioșilor greco-catolici, precum și hotărîrea lor de „a face zid în jurul lor”. Că manifestul elitei greco-catolice transilvănene făcut public în 1928 nu a fost un simplu exercițiu oratoric, că nu a fost doar o vorbă în vînt au confirmat-o derularea ulterioară a politicii statului și o vor confirma evenimentele de peste exact două decenii, cînd statul român a scos Biserica Greco-Catolică în afara cadrului legal. Puțin importă cine a stat la cîrma lui în 1928 sau în 1948. În fața istoriei contează doar mentalitatea ce a dominat logica guvernamentală, mentalitate ce nu poate fi deghizată în spatele culorilor politice. Ori ea este, în mod limpede, de sorginte sud-carpatică, de unde vine – în egală măsură în urmă cu șapte decenii ca și astăzi – salvarea unității naționale prin respingerea oricărei alterități: etnice, religioase, culturale etc. Ca și cum o unitate națională nu ar trebui construită, ci impusă cu parul.

În fapt, această politică ascunde nu salvarea unei presupuse unități naționale, ci obsesia dominației unor anumite cercuri politice și sfere de interese economice sud-carpatice. Sînt exact cercurile politice împotriva cărora a încercat să se ridice Iuliu Maniu, cînd a renunțat la izolaționismul său politic și a întemeiat, în condițiile cunoscute, Partidul Național Țărănesc. Sau acele cercuri politice și economice care astăzi, în anul de grație 2001, refuză să dea din bugetul statului subvenții pentru județele transilvănene, pe măsura aportului lor la constituirea lui. Dacă cifrele avansate neoficial sînt adevărate, se pare că 29 % din populația țării, care sînt ardelenii, aduc în coșul financiar național 62-63% din PIB. Conflictele de interese economice dintre „sud” și „nord”, dintre „regățeni” și „ardeleni”, transpuse în plan politic, s-au văzut cel mai clar la alegerile din 1996 și – de ce nu – la cele din anul 2000. Căci „nordul” a votat totdeauna altfel decît „sudul”. Este, aici, o alteritate politică ce ascunde contradicții adînci și – privită din punct de vedere istoric, ireconciliabile –, în care sentimentul religios al populației constituie un pretext și în care Bisericile creștine joacă doar rolul unor pioni și manipulați ca atare.

Un exemplu al manipulării îl reprezintă recursul la statistică. După 1989, statul mărinimos a recunoscut legalitatea Bisericii Greco-Catolice, dar nu i-a retrocedat decît parte din bunurile confiscate de stat în 1948, care s-au găsit în patrimoniul statului. Cum însă clădirile de cult au fost transferate în același an tragic Bisericii Ortodoxe, statul a lăsat retrocedarea lor la latitudinea noului proprietar, indicînd și metodologia de lucru: să decidă majoritatea credincioșilor, întrucît ele le-ar fi aparținut lor. Că această perspectivă este una tipic comunistă, nu încape nici o îndoială. Nu miră prea mult nici faptul că statul – laic pînă peste poate – nu știa că, în conformitate cu dreptul canonic oriental, catedralele episcopale nu au aparținut niciodată comunităților de credincioși, ci episcopilor.

Prin recursul la statistică, Biserica Ortodoxă a fost făcută părtașă, prin inducție, la mistificarea sentimentului religios al populației conform căruia Ortodoxia este, în mod obligatoriu, religia unui „bun român”, ceea ce, în treacăt fie spus, i-a convenit. Căci este limpede că ea nu ar fi renunțat, în ruptul capului, la posesia unor bunuri ale „inamicului secular”, în ciuda unor inițiative individuale ale unor preoți aflați la vîrsta senectuții, chiar și numai pentru a nu-i ajuta pe greco-catolici să se refacă (deși, din perspectivă istorică lungă, le datorează pînă și existența instituțională).

Pe de altă parte, tensiunile religioase inter-românești au contribuit, în cascadă, indirect, la sporirea tensiunilor difuze din Transilvania, care a folosit, din nou acelorași cercuri politice din „sud”, interesate în menținerea imaginii „străinului” a unor personalități din Transilvania, ce ar fi putut, eventual, după modelul lui Iuliu Maniu, să structureze o grupare politică specific transilvăneană, așa cum s-a structurat, naiv și ineficient, în Moldova. Nu putem să nu constatăm, cu strîngere de inimă, că în anul 1990, Transilvania a fost demonizată pentru a preîntîmpina pierderea hegemoniei politice dîmbovițene, românilor fiindu-le induse tensiunile religioase, ungurilor cele de separatism pe criterii etnice, iar germanilor ideea de părăsire rapidă a țării de baștină, cu tot cortegiul subsidiar de urmări. Perspectiva noastră istorică, pe care o avansăm acum, este confirmată în întregime de modul de privatizare întreținut de conducerea politică bucureșteană, conform căruia nimic nu poate ieși în afara controlului lor economic, indiferent de culoarea politică sau etnia nefericitei victime a corupției fenomenale, care decurge, în ultimă instanță, atît din moravurile noastre publice, cît și din procesul de privatizare creat special în acest scop.

Statul, ca expresie a unei anumite dominații economice și politice, s-a ascuns în spatele majorității statistice în anul 1928, cînd a dorit să impună o lege aiuritoare a cultelor, acolo s-a ascuns în 1948, cînd a lichidat întîi Biserica Greco-Catolică, apoi viața politică și culturală și proprietatea particulară care a asigurat diversitatea creatoare de valori, și tot acolo s-a ascuns și după 1989, cînd a fost vînturat același clișeu al majorității, făcînd din mulțime proprietară a locașelor de cult și, de ce nu, a sentimentului religios în general. Idee tipic comunistă, cum comunistă este și mentalitatea de a rezolva problemele scoțînd castanele din foc cu mîna altuia și transferînd responsabilitatea proprie în sarcina altuia.

Este problema Bisericii Ortodoxe Române că în 1948 a căzut în „plasa roșie”, devenind avocatul apărării statului, a aceluiași stat care a confiscat anterior lăcașele de cult greco-catolice și acum i-a lăsat ei ponoasele corectării unor erori judiciare istorice. Persistența în eroare este subliniată de lipsa totală de rezultate a dialogului catolic–ortodox care a debutat la București în 1998 și a avut urmări, pur formale, la Blaj, Oradea și Rîmeț.

Este o altă chestiune că, în 1948, Biserica Ortodoxă Română a fost încîntată să participe la un adevărat genocid religios numai pentru a tranșa o dispută istorică prostească, realizînd prea tîrziu și numai prin anumite personalități ale sale că gestul său a transformat-o în victima sigură a unui regim politic de sorginte asiatică. Cum este problema Bisericii Greco-Catolice să-și refacă potențialul spiritual și cadrele instituționale, inclusiv baza materială, în vederea realizării unei pastorații proprii. Natural, bazîndu-se, în primul rînd, pe propriii enoriași, precum și pe ajutorul Bisericii Catolice universale, dar fără ajutorul statului român, a cărui contribuție la refacerea „catedralei spirituale a neamului” se încadrează perfect în anticul proverb Timeo danaos et dona ferentes (Mă tem de greci chiar și cînd îmi fac daruri).

În experiența istoriei universale s-a observat, de multă vreme, că încadrarea Bisericii în direcțiile politice ale statului prin reglementarea de către acesta a vieții religioase duce la transformarea Bisericii într-un instument al statului. Din păcate, cele mai importante exemple provin din sfera orientală a Bisericii creștine: Imperiul bizantin, cel rusesc și, de ce nu, de la noi. Această practică a avut totdeauna urmări funeste: Imperiul bizantin a fost înghițit de Islam, cel rusesc de comunism; la fel și la noi, unde Biserica recalcitrantă, care era evident că s-ar fi opus deschis și eficient comunismului în fazele sale mai avansate, a fost lichidată cu forța, înainte de a apuca să treacă la fapte. Cum tot rezultat al acestei practici poate fi considerată și ciudata religiozitate „populară româneasc㔠(ale cărei rădăcini reale se află totuși în paternalismul statal asupra Bisericii practicat totdeauna în spațiul românesc sud- și est-carpatic), devenită deliciu al sociologilor de pretutindeni, preocupați de fenomenul religios.

Care vor fi urmările politicii statului român față de Biserică? Răspunsul este greu de dat doar în aparență. Un recent studiu prezentat în anul 2000 la o sesiune academică pe tema Biserică și stat de către prof. Nicolae Gudea3 sublinia – printre multe alte aspecte – că, în Transilvania, mediul credincioșilor catolici (care din punct de vedere statistic, calculat de noi prin extrapolare, a reprezentat în perioada interbelică aproape jumătate din populația românească a provinciei, dar astăzi este, evident, mai redusă) consideră în continuare că, prin politica sa ostilă la adresa Bisericii catolice de ambele rituri și ale celorlalte biserici neortodoxe, statul român continuă să întrețină persecuția religioasă inițiată de regimul comunist.

O primă urmare, firească, este că în viziunea acestui segment de populație, atît statul cît și Biserica Ortodoxă Română, anexată în continuare acesteia, sînt considerați ca „dușmani”! Căci, printre multele speranțe – deșarte – ale ardelenilor generate de Crăciunul anului 1989 a fost și aceea că persecuția religioasă de tip comunist va înceta. Mai mult, toată lumea a sperat că Biserica Greco-Catolică va fi repusă în starea sa din vara anului 1948. Evident, după cum știm cu toții, acest lucru nu s-a petrecut. Ba chiar situația s-a agravat, statul sprijinind, mai pe față, mai la subsol, Biserica Ortodoxă, pe care tratează drept singura „biserică națională”. Ceea ce pentru spațiul extra-carpatic românesc este adevărat, dar nu și pentru Transilvania. (Deși, dacă am avea în vedere anchetele sociologice recente, 45% din populația țării se declară neîncrezătoare în viața de apoi și mîntuire, deci sînt atei, aceștia alcătuind prima – horribile dictu – „biserică național㔠reală.)

Probabil că această convingere publică nu va putea fi înlăturată din opinia publică fără gesturi majore ale statului, de retrocedare a bunurilor Bisericii Greco-Catolice, în primul rînd a clădirilor de cult, începînd cu Catedrala episcopală Sf. Nicolae din Oradea, singura dintre catedralele episcopale greco-catolice care se mai află în posesia Bisericii Ortodoxe (care a promis retrocedarea ei după încheierea construcției noii Catedrale Episcopale Ortodoxe din Oradea, a cărei construcție a fost însă suspendată de ani de zile, în ciuda unor importante subvenții ale statului, cu scopul evident de a amîna sine die sau mai bine la cunoscutele calende grecești momentul retrocedării).

Este, totuși, greu de crezut că, în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat, statul român va fi dispus la gesturi majore de acest fel, chiar și în ciuda somațiilor internaționale deghizate în „recomandări”. Iar spiritul care domină segmente importante ale populației transilvănene și din motive religioase, ar putea erupe, în mod democratic, prin votul lor exprimat la alegeri.

Dar și altfel, în momentul în care o viitoare formațiune politică de genul „partidei moldovenilor” ar putea pune pe tapet, de exemplu, federalizarea preconizată cîndva de Iuliu Maniu (și de A. C. Popovici, dar în alte cadre politice), sau chiar fixarea graniței pe Carpați agitată mai zilele trecute de analistul economic Ilie Șerbănescu pe programul 2 al Televiziunii Române, ca un posibil pericol național.

Mingea se află, oricum, în terenul guvernului format, din nefericire, exact de gruparea politică ce face, de un deceniu (dacă nu de cinci–șase) regula în politichia autohtonă. Dominus nobiscum.

Note
1 Vezi, spre exemplu, Die Ostkirchen. Ein Leitfaden, Graz, 1997.
2 Arhivele naționale, Direcția județeană Bihor, fond Episcopia greco-catolică Oradea, dos. 280, f. 33.
3 Nicolae Gudea, Reflecții privind relația dintre stat și Biserică. O abordare din punct de vedere greco-catolic, în „Studia Univ. Babeș-Bolyai, Theologia catholica”, XLVI,1,2001.

Gheorghe GORUN s-a născut în 1949, la Oradea. Este conferențiar la Facultatea de Teologie greco-catolică a UBB, Departamentul Oradea. Reformismul austriac și violențele sociale din Europa Centrală. 1750-1800, Oradea, 1998, Răscoala lui Horea în comitatul Bihor. Izvoare documentare, Cluj, 2000.


2001.10.07.

articolul în format *.pdf