Virgil BERCEA
Menirea și perspectivele Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice
Culori transilvănene 
„Credința nu o putem despărți de Christos care, la începutul predicii Sale spune: «pocăiți-vă și credeți în Evanghelie» (Mc 1, 15), adică convertiți-vă, schimbați felul vostru de a fi, de a vedea, de a înțelege, pentru ca să puteți primi Evanghelia și să puteți crede în ea. Ca orice îmbogățire calitativă, credința pretinde o deschidere și un dar. Darul îl dă Dumnezeu, deschiderea este lucrarea noastr㔠(Eugen Popa – Despre Credință și Creștinism).

Biserica Greco-Catolică a avut această menire de a contribui la convertire, care ajută omul să se modeleze în esențele profunde și care, apoi, conduce spre mântuirea sufletelor ca scop ultim al creștinului și, în aceeași măsură, a avut menirea de a deschide poporul român din Transilvania către… Punctele de „suspans” ne dau posibilitatea să intrăm în labirintul mirificei „magistra vitae”, pe acele coordonate pe care fiecare le consideră necesare sau utile pentru sine însuși. Istoria este oricum una singură și este foarte important să ne-o asumăm așa cum a fost pentru a putea fi liberi în gândire și deschiși către viitor, bine știind că unul singur este Domnul istoriei – Iisus. Apoi, darul Domnului niciodată nu ne-a lipsit, în momentele bune, dar și în încercări, „că din plinătatea lui, noi toți am luat, și dar peste dar” (Io 1, 16).

O Biserică încercată este o biserică vie, vie în Christos, prin și cu Christos cel înviat. Moartea nu a putut să reziste Vieții și a fost înfrântă, iar „bobul de grîu“ moare pentru a aduce roadă. Saul i-a prigonit pe creștini, iar Iisus pe drumul Damascului îl întreab㠄de ce mă prigonești?” Biserica noastră a fost prigonită și a suferit, deci, cu siguranță, a suferit în ea Christos a doua oară sau… a cîta oară? Îl vedem pe Iisus biciuit, străpuns cu sulița, mort și pus în mormînt, ura dușmanilor lui crește după ce îi pecetluiesc mormîntul cu lespedea de piatră și apoi începe persecuția ucenicilor.

Fantastic de interesant cum se repetă istoria! Regimul comunist aruncă în „mormîntul închisorilor” pe păstori, dar și o parte a turmei: preoți, credincioși, călugări și călugărițe sînt pecetluiți cu gratii și le este păzită orice mișcare sau murmur al glasului. Se temeau de puterea spirituală a acestor „morți”, de puterea credinței și a iubirii lor față de „Cel mort”, dar Înviat și Triumfător prin veacuri. Iubirea și credința lor nu o puteau pecetlui. Cu adevărat, este foarte interesant cum această Biserică are aceeași soartă pe care a avut-o „Capul” ei, Christos. Credința nu o putem despărți de Christos, Biserica nu poate fi separată de Christos. Astăzi, dușmanii Bisericii Greco-Catolice trebuie să recunoască împreună cu dușmanii lui Iisus: „ai învins Galileene!” Lumina Învierii lui Christos, prin veacuri, strălucește pe întreg pământul. Lumina Învierii „Bisericii Tăcerii” vorbește deocamdată prin glasul martirilor fără morminte și fără cruci la căpătîi și cheamă la unitate. Glasul ei nu este auzit încă și nici nu este încă dorit. Biserica nu se grăbește niciodată pentru că ea trebuie să lucreze „sub specie aeternitatis”. Christos nu s-a coborît de pe cruce cînd tîlharul din stînga continua să-l batjocorească, dar pe cel care a avut curajul convertirii l-a purtat cu el în rai. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu”, auzim ecoul rugăciunii lui Iisus de pe cruce și-i vedem coasta despicată de suliță și sîngele curgînd spre pămînt – glasul martirilor răsună de dincolo de morminte și sîngele lor se transformă în lumină pentru drumul de mîine al Bisericii.

Martiriul este un dar al lui Dumnezeu, iar noi, astăzi, nu putem și nu avem dreptul să ne mîndrim cu suferința înaintașilor, ci avem datoria să-i mulțumim cu umilință și să-i oferim Domnului totul. De altfel, în „iconomia mîntuirii”, martiriul devine patrimoniu comun al Bisericii, „una, sfîntă”, la izvorul căruia tot omul de bunăvoință se poate adăpa.Viitorul trebuie privit cu seninătate, cu dăruire și cu dorința de convertire, de întoarcere la Domnul. Numai astfel putem să citim „semnele timpurilor” și să înțelegem viitorul Bisericii noastre.

Biserica îndeamnă pe tot omul de bună credință să trăiască într-un mod personal responsabilitatea crucii. „Cine vrea să vină după mine … să-și ia crucea…”, „luați jugul Meu …”, „ia-ți patul și umblă …” sînt cîteva îndemnuri care acum îmi vin în minte, dar, dacă citim cu atenție întreaga Evanghelie, vedem că, în fiecare moment sîntem îndemnați spre trăirea cu responsabilitate a crucii, a crucii noastre: aceasta este calea lui Iisus, aceasta este menirea Bisericii noastre.

Biserica nu poate abandona omul a cărui „soart㔠este atît de strîns legată de Christos. Din primul moment al vieții și pînă la moarte, prin toate încercările prin care trecem, Biserica ne ajută să înțelegem că omul are o valoare sacrosantă. Nașterea unui copil, căruia familia, probabil, nu-i va putea asigura hrana sau condițiile minime de decență umană, o boală care survine în momentul cel mai neașteptat, pierderea unui loc de muncă prin care se asigura traiul întregii familii, imposibilitatea găsirii unui loc de muncă pentru un tînăr care de curînd a terminat o facultate sau o altă școală, divorțul din cauza unor neînțelegeri pe fond afectiv sau material, avortul, pentru că acest copil a venit nedorit sau într-un cuplu de probă, refugiul în alcool, drog sau pornografie pentru motive din cele mai variate, un accident sau moartea unei persoane dragi sînt cîteva motive grave pentru care Biserica noastră dorește să rămînă aproape de om, de tot omul, să înțeleagă toate situațiile, „să plîngă cu cei care plîng și să se bucure cu cei care se bucură”, să ajute acolo unde poate, să șteargă toată lacrima de pe toată fața, să dea un dram de speranță și de dragoste. Realizăm noi, oare, cît este de amenințat omul astăzi? Și, în același timp, ne dăm seama cîte căi frumoase și perspective ni se deschid? Dacă da, atunci ne dăm seama și de rolul și valoarea Bisericii pentru a zidi moral, pentru a încuraja, pentru a consolida conștiințe și a reda speranțe, pentru a face să se înțeleagă cît este de mare dragostea cu care Domnul ne-a iubit și cît de importanți sîntem în ochii Domnului.

Credința ne ajută să-l cunoaștem pe Dumnezeu prin Cuvîntul făcut trup. Biserica condusă de sensul responsabilității pentru Adevăr are o misiune „profetic㔠de a-l propovădui pe Christos: „precum m-a trimis pe mine Tatăl, vă trimit și eu pe voi … luați Spirit Sfînt” (Io 20, 21-22). Cu toții trimiși, pentru că toți facem parte din Biserică, pentru a lucra prin puterea și cu harul Spiritului Sfînt, „ca văzînd faptele voastre, să-l preamărească pe Domnul”, spune Sfîntul Pavel. Mare misiune… să-l facem cunoscut lumii pe Iisus.

Biserica noastră are o chemare specifică: vocația unității. Unirea bisericească de la 1700 cu episcopul Romei a devenit, pentru Biserica Unită, un principiu fundamental al identității sale. Comuniunea cu Biserica Romei a fost pentru noi un suport puternic de-a lungul istoriei și, în același timp, a îmbogățit experiența eclesiologică a Bisericii Române Unite cu acele daruri spirituale care i-au inspirat pe credincioșii ei la marele sacrificiu al martiriului în timpul persecuției. Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, este o Biserică particulară în comuniune cu Scaunul Apostolic al Romei și este o Biserică soră cu drepturi depline pentru celelalte Biserici particulare.

Biserica Greco-Catolică română are două caracteristici fundamentale: aparține orientului creștin, conservînd și cultivînd spiritualitatea, teologia, organizarea canonică și ritul bizantin pe de o parte, iar pe de altă parte, se bucură de comuniunea cu toate Bisericile particulare catolice, care recunosc primatul petrin al episcopului de Roma. Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, în rugăciunea sa liturgică și în toată activitatea ecumenică, aspiră la unitatea euharistică în diversitate a tuturor Bisericilor din Orientul și Occidentul creștin. Primul mileniu creștin și noi românii am trăit această comuniune euharistică în cadrul Bisericii „una, sfîntă”. Unitatea Bisericilor dă forță morală și credibilitate creștinilor, iar diversitatea dă frumusețe și plinătate.

În cadrul dialogului ecumenic, care credem că este drumul care ne va conduce spre unirea Bisericilor, noi, greco-catolicii, putem oferi aceste daruri caracteristice nouă fără să epatăm, ci cu seninătate, cu credință și cu umilință. Fiecare dintre noi crede, trăiește ecoul cuvintelor Mîntuitorului „...ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine; că și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu ne-ai trimis” (Io 17, 21) ca pe un imperativ personal.

Mare este chemarea Bisericii de a se implica în latura social caritativă. „Creșteți și vă înmulțiți și stăpîniți pământul” – Dumnezeu a creat omul nu pentru a trăi în sărăcie, ci pentru ca acesta să se regăsească ca și „chip și asemănare” a Domnului. Poporul nostru a suferit prea mult și merită să trăiască mai bine, iar Biserica trebuie să-l ajute să-și redescopere acea demnitate și libertate a „fiilor lui Dumnezeu”, dobîndită nouă de Mîntuitorul prin patima, moartea și învierea Sa. Dar, în același timp, Biserica are o responsabilitate deosebită față de cei săraci, în nici una dintre acțiunile ei nu-i poate uita. Biserica punctează pe valorile spirituale și pe primatul lor și trebuie să lupte pentru ca tot omul să se bucure de o bucată de pîine, de o haină pentru a se acoperi, de casă unde să-și pună capul, de un loc de muncă, de un medicament, de o vorbă bună și un ajutor la nevoie. Cu modestie și cu mijloace extrem de puține, Biserica noastră încearcă să pășească pe acest drum, știind că omul necăjit și în suferință nu are confesiune, ci are nevoie de o mînă întinsă care să-i mîngîie rana.

Cu siguranță, aceste gânduri pot fi și criticate, pot fi interpretate dintr-un alt unghi, pot să supere pe unii sau să dezamăgească pe alții. Sînt convins că a trecut vremea baricadelor și a polemicilor și că a sosit timpul să privim cu seninătate trecutul și să ni-l asumăm, să trăim un prezent pe măsura vremurilor și întorcându-ne mereu la Christos și să gîndim la un viitor care începe cu acest moment și durează pînă în eternitate. Eu cred că, dacă bunul Dumnezeu a făcut să renască Biserica Greco-Catolică după 1989, această Biserică se încadrează într-un plan al Domnului. Probabil astăzi încă nu avem suficientă înțelepciune pentru a intui acest plan al Domnului cu noi, dar, dacă vom avea suficientă credință și speranță, dacă vom ști să ne rugăm cu multă umilință și dacă vom ști să dăruim un strop de iubire, Spiritul Sfînt ne va lumina calea.

Dialog intracatolic în România

Se știe foarte bine că, în România, Biserica Catolică trăiește la sensul propriu catolicitatea ei, precum la fel se știe că întotdeauna comunitatea catolică a fost o minoritate, dar o minoritate foarte vie. Fiecare dintre Bisericile particulare, la rîndul lor, trăiesc universalitatea „trupului mistic” al lui Christos.

Pentru a mă explica deci, pe teritoriul țării noastre avem Biserica Romano-Catolică de rit latin în limba română, maghiară, germană, slovacă, bulgară și cehă, apoi există Biserica Armeano-Catolică și Biserica Greco-Catolică.

Raporturile, dialogul intracatolic este bun și funcționează bine, astfel încît există o singură Conferință Episcopală, din care fac parte toți episcopii romano-catolici și greco-catolici. Această Conferință are două subconferințe: cea latină, respectiv greco-catolicii au un mic Sinod. Conferința Episcopală se reunește de două ori pe an, primăvara și toamna, iar subconferințele se reunesc de cîte ori este nevoie. În plen, se discută probleme majore și de interes comun, atît pentru Biserică, cît și probleme de viață socială cu care se confruntă țara și poporul român. Este normal ca greco-catolicii să se întîlnească mai des, deoarece refacerea vieții Bisericii și intrarea în normalitate este destul de anevoioasă și cu multe, foarte multe greutăți.

Cît privește „Viața Consacrată”, călugărițele pe de o parte, respectiv călugării au cîte o Conferință a Superiorilor (a Stareților).

Biserica Catolică, prin faptul că îl are pe Papa ca și conducător spiritual, devine supranațională, dar nu neagă rolul și valoarea națiunii, ci o pune în valoare. În același timp, dă posibilitatea credincioșilor ei de a se regăsi acasă oriunde în lume există o comunitate și o bisericuță catolică. Catolicismul nu înseamnă nivelare și uniformizare, ci comuniune în diversitate. Această comuniune în diversitate rituală, lingvistică și națională o trăim și noi în România.

La noi, s-a verificat că funcționează comuniunea în diversitate mai ales în timpul persecuției. Episcopul romano-catolic de la Alba Iulia* prin anii negri 48-50, cînd greco-catolicii nu mai aveau biserici și preoți, dă o circulară preoților săi, care erau de limbă maghiară, și le cere să învețe limba română și să acorde asistență spirituală celor care nu mai aveau păstori. Întorși din pușcării și întrînd prin bisericile romano-catolice maghiare, preoții și episcopii noștri își dau seama că mai sînt greco-catolici, pentru că multe persoane își făceau semnul crucii invers decît latinii. Astfel începe activitatea de catacombe a Bisericii Greco-Catolice, formarea clandestină a preoților, a călugărilor și călugărițelor, administrarea sacramentelor, a vieții trăite în suferință, dar pentru Christos. Pe de altă parte, romano-catolicii români din Moldova, la ieșirea din pușcării a preoților greco-catolici, condamnați pentru că nu au renunțat la credința lor, au fost cei care le-au dat acel codru de pîine pentru supraviețuire. Mulți dintre preoții noștri erau cu familii grele, iar frații lor catolici moldoveni nu i-au lăsat să moară, ci i-au ajutat.

După aceste experiențe de comuniune adevărată, de dragoste creștină, trăită, am spune în mod martiric, noi, cei de astăzi, în libertate, oare nu găsim resursele necesare și suficiente în Christos, cel mort și înviat pentru a noastră mîntuire, pentru a trăi unitatea dragostei în Domnul?

Nu sîntem mulți, dar dorim să lucrăm pentru binele acestui popor, ne rugăm zilnic și la toate slujbele noastre pentru ca Domnul să refacă unitatea „sfintelor Sale Biserici”, iar România, pentru noi este acea „grădină a Maicii Domnului” punte între Orient și Occident care trebuie să înflorească pentru binele a tot omul. Ne bucurăm și încercăm să le facem ale noastre toate valorile și comorile spirituale pe care le-a creat Biserica Ortodoxă, credem că drumul ne este comun, acela al unității, așa cum Domnul ne-o cere „ca toți să fie una … precum noi una sîntem”(Io 17, 22).

* Márton Áron (n. red.)

VIRGIL BERCEA s-a născut în 1957, în Habic, județul Mureș. Este episcop consacrat în arhieparhia de Alba Iulia și Făgăraș. Publicații ecumenice, despre viața bisericească, despre familie, în revistele Vatra, Studia, Vestitorul, Unirea.


2001.10.06.

articolul în format *.pdf