Caius DOBRESCU
Replică
Observator 
Rîndurile care urmează sînt, în intenție, mai puțin o luare polemică de poziție, cît îndreptarea unei neînțelegeri. Autorul nu se disculpă de o vină pe care nu o are, ci doar face lucrurile mai deplin inteligibile. Proiectată pe fundalul discuțiilor despre colaboraționismul din societatea românească a anilor Ceaușescu, atît precizarea autorului, cît și distorsiunea – voită sau nu –- a lui Ștefan Agopian, din Academia Cațavencu, dobîndesc o relevanță socială mai amplă, devenind simptomatice pentru contextul dat și protagoniștii lui. Provincia publică textul care urmează și din dorința expresă de a invita la o dezbatere cu privire la cea ce a fost, ce este și ce putea/poate fi colaboraționismul cu regimul comunist și poliția lui secretă. Redacția)

Stimați colegi,

mă adresez dumneavoastră cu rugămintea ca Provincia să găzduiască răspunsul meu, adresat d-lui Ștefan Agopian, redactor al Academiei Cațavencu, pricinuit de următoarea notă publicată de domnia-sa în nr. 39/2001 al acestei publicații:

Încă un scriitor a declarat (în Observator cultural, nr. 82, a.c.) că a făcut un pact de turnător cu Securitatea. Spun încă de parcă înaintea lui ar fi mai mulți. În realitate, din cei 2200-2300 de scriitori inregistrați la Uniunea Scriitorilor, numai Alexandru Paleologu a recunoscut senin treaba mare pe care a făcut-o. Or mai fi și alții (pe Ionescu Quintus nu-l pun la socoteală, fiindcă el n-a recunoscut, ci a fost demascat), dar, deocamdată, ultimul venit este poetul și eseistul brașovean Caius Dobrescu. Îmi place cum scrie (chiar dacă exagerează cu rolul pe care mentorul lui, Alexandru Mușina, l-a avut în formarea sa ca poet și gînditor) și mă bucur că a avut ceea ce alții nu au: curaj.

Evident, am încredințat nota de mai jos, întîi de toate, Academiei Cațavencu. Cum, însă, ea a fost ignorată, mă încredințez bunăvoinței prietenilor și colegilor de la Provincia pentru a putea face cît mai publice anumite clarificări absolut necesare.

Vă mulțumesc pentru solidaritate.

Dragă Ștefan,

în legatură cu notița pe care ai publicat-o în Academia Cațavencu, nr. 39, a.c., p.14, referitoare la interviul meu din Observator cultural, nr. 82, a.c., (este probabil util să-ți semnalez că este vorba, de fapt, despre nr. 81 și că există și o primă parte a interviului, în nr. 80), mă văd nevoit să fac cîteva observații:

1. În ceea ce privește calitatea de „turnător”, pe care mi-o atribui cu generozitate, nu am de făcut nici un comentariu. Ai citit interviul meu, ai cunoscut faptele și ți-ai formulat o opinie care te privește. Pot cel mult să am senzația incongruenței dintre proza ta atît de complexă și asemenea judecăți de o intransigență involuntar-caragialescă. Mă frapează, însă, ca profund incorect următorul fapt: neștiind nimic despre situația care a generat cele două rînduri de abdicare morală din „angajamentul” pe care l-am reprodus în Observator cultural, cititorii Academiei Cațavencu sînt condamnați să ia opinia ta drept adevăr factual. Prea puțini vor consulta ceea ce am scris efectiv, pentru a afla că: împreună cu mai mulți colegi am pus totuși niște mici și caraghioase manifeste anticomuniste în 1987; c㠄angajamentul” meu față de „organe” avea sensul unei declarații de ”bună purtare”, la capătul unei anchete desfășurate pe bază de pumn și ciomag; că am povestit tuturor celor implicați și multor altora tot ce mi s-a întîmplat imediat ce am scăpat din mîinile securiștilor veniți să m㠄avertizeze”; că am descris public evenimentele în mai multe rînduri (ultima dată, în presă, în 1998); că nu am scris nici un fel de note informative la Securitate etc. etc.

2. Dacă în privința calității mele de „turnător” pot încăpea discuții, în privința celei de membru al Uniunii Scriitorilor din România, pe care mi-o atribui, atunci cînd mă enumeri, alături de dl. Alexandru Paleologu, pe lista apartenenților acestei organizații care s-ar fi recunoscut drept „turnători”, lucrurile sînt clare. Nu am făcut, nu fac și nu cred că voi face parte din aceasta Uniune, așa încît te rog să-ți revizuiești statistica. Insist asupra acestui punct pentru că, fără a le considera, desigur, echivalente, calificarea de „membru al Uniunii Scriitorilor” nu mi se pare mai puțin deranjantă decît calificarea de „turnător””. Am și eu dreptul, nu-i așa?, la opinii personale.

Dat fiind că văd în tine nu jurnalistul de scandal, ci romancierul european, atît ca valoare, cît și ca stil personal și valori asumate, am convingerea că vei găsi o cale pentru a publica aceste cîteva rînduri.


2001.10.07.

articolul în format *.pdf