Alexandru SERES
Noi, ei. Eu?
Actualitate 
Oricît m-aș strădui, nu reușesc să-mi aduc aminte cum am învățat românește. Tot ce știu e că, în prima zi de școală, am venit acasă plîngînd, în culmea disperării: lumea devenise pentru mine o enigmă de nedescifrat. Nu înțelesesem o iotă din tot ce ne spusese învățătoarea.

Cu atît mai puțin știu dacă am devenit român. Sau, mai bine zis, de cînd am început să mă suspectez că nu am prea multe lucruri în comun cu maghiarii, exceptînd faptul că le vorbesc limba.

De cînd m-am alfabetizat, am scris exclusiv românește. E drept, mi s-au publicat cîteva poezii și în limba maghiar㠖 am luat și un premiu pentru ele. N-am spus însă nimănui că tradusesem propriile-mi versuri, scrise inițial în limba română.

M-a rebotezat un român. Unul ilustru – și sînt mîndru de asta. Prin 1987, scrisesem o cronică la romanul lui Alexandru Vlad, Frigul verii; Radu Enescu, pe-atunci redactor-șef adjunct la Familia, mi-a făcut o surpriză, publicîndu-mi articolul sub semnătura Alexandru Seres. Am fost atît de șocat, încît am uitat instantaneu – sau poate doar așa mi se pare acum – că părinții mă botezaseră Sándor.

Încerc să nu mă amăgesc: trăiesc în limba română pur și simplu pentru că așa mi-a fost dat, nu pentru că așa aș fi vrut. Dar, gîndesc și scriu în limba română fără ca pentru asta să mă consider român – sau orice altceva.

Dacă mi s-ar spune că sînt un asimilat, unul din nenumărații indivizi vrednici de milă, care și-au pierdut, dintr-un motiv sau altul, identitatea etnică în creuzetul transilvan – ei bine, acest lucru nu m-ar afecta prea mult. Mă lasă rece problema asimilării, cum – din perspectivă strict personal㠖 îmi sînt la fel de indiferente necesitatea păstrării identității etnice, întîietatea uneia sau alteia dintre nații în Transilvania, steagurile Ungariei arborate la sărbătorile maghiarilor din secuime sau băncile tricolore ale lui Gheorghe Funar. Nu sînt un struț care încearcă să-și ignore problemele, băgîndu-și capul în nisipul unei indiferențe autoinduse; pur și simplu mi se par lucruri lipsite de noimă, ori, în cel mai bun caz, capcane perverse pe care istoria se tot chinuie să ni le întindă.

Problemele mele încep atunci cînd fetița mea, din mamă româncă, mă întreabă ce să scrie în dreptul rubricii „naționalitate”: română sau maghiară? Am eu autoritatea să-i lipesc pe frunte, cu dreptul pe care mi-l conferă ereditatea, eticheta de maghiar? Pot eu să aleg o identitate în locul altuia? Cum să-i explic fetei mele că nu contează naționalitatea, cînd lumea din jurul ei se împarte în români și maghiari?

Și, oricum, mă încearcă un sentiment contradictoriu ori de cîte ori sînt nevoit să folosesc, în comentariile pe care le scriu într-un cotidian orădean, cuvintele „noi, românii”. Noi, adică cine? Toți cetățenii patriei numite România sau strict cei de etnie română? Și cine îmi conferă dreptul să mă furișez samavolnic în conștiința națională românească, cu numele meu unguresc și părinții mei unguri?

Eu.

Eu, cel care s-a săturat să audă mereu cuvintele „noi, românii”, „noi, maghiarii”. Eu, cel care refuză să aibă crize de identitate, cel care ignoră cu nonșalanț㠖 inconștientule! – conflictele de pe tabla de șah a conștiinței („ți-ai trădat neamul!”, „corcitură spirituală!”, „metec cultural!”).

Situația e neghioabă de tot: românii mă consideră un intrus, iar maghiarii, în cel mai bun caz, un transfug. Sînt privit cîș, din ambele tabere. Paradoxal, mă simt privilegiat: în timp ce se dau crîncene lupte psihologice între „noi” și „ei”, eu, aruncat într-un no man’s land în care nimeni nu e prea dornic să ajungă, mă simt tot mai bine. Nu trebuie să port stindarde și nu mă obligă nimeni să-mi însușesc idealuri. Nu mă simt înregimentat și nu-mi dă ghes conștiința să dau cu subsemnatul în listele cu subscripții pentru cauzele nobile ale naționalismului.

Sînt conștient că aș putea părea un individ puțin cam iresponsabil, cam ușuratic. Cam neserios. Și poate că sînt – n-am de unde ști. Continuu însă să fiu convins că libertatea opțiunii e mai presus de opțiunea în sine – și mă folosesc, de cîte ori pot, de această libertate. Aleg mereu – nu între „noi” și „ei”, ci între ceea ce mi se pare just sau injust. Cel puțin, încerc. Încerc mereu să fiu eu însumi – fiindc㠄noi” nu prea mai înțeleg, de o bună bucată de vreme, ce înseamnă.

Pînă la urmă, recunosc: e și asta un soi de criză de identitate. Dar mai bine să te afli într-o perpetuă criză a lui „eu” (care poartă în sine nu atît iluzoria posibilitate a unui răspuns, cît fertilitatea creatoare a incertitudinii), decît să te înmormîntezi de viu într-un „noi” univoc, în care să nici nu-ți mai pui întrebarea cine ești cu adevărat.

ALEXANDRU SERES s-a născut în 1957, la Oradea. Este redactor la Jurnalul bihorean. Infernul nostru cel de toate zilele (publicistică), Ed. Multiprint, Oradea, 1998.


2001.10.07.

articolul în format *.pdf