MOLNÁR Gusztáv
Un transilvanism ciudat
Actualitate 
Textul publicat în Adevărul din 29 octombrie sub titlul Un program social-democrat pentru Transilvania, pe care ministrul de interne Ioan Rus, noul președinte al PSD Cluj, l-a prezentat la Cluj, în 27 octombrie, și care a fost elaborat în atelierul „Grupului ardelean de reflecție”, funcționînd deja de cîtva timp sub conducerea lui Vasile Dâncu, este, în pofida ambiguității sale, un document demn de atenție, mai ales dacă îl examinăm în contextul relațiilor României cu vecinii, care devin din ce în ce mai haotice, și al politicii interne românești, care nu manifestă nici cel mai neînsemnat indiciu al capacității pentru alternativă. Ceea ce propune statul major din Transilvania al partidului de guvernămînt – din care fac parte, pe lîngă cei menționați deja, Vasile Pușcaș, Grigore Zanc, Alexandru Lăpușan și cîțiva specialiști mai puțin cunoscuți – este un transilvanism destul de ciudat, dar, în orice caz, fapt este că dă răspuns (în felul său) la problemele ridicate de „provincie”.

Vasile Dâncu și echipa sa au reflectat deja în perioada ultimelor alegeri – într-un săptămînal clujean care, de atunci, și-a încetat apariția – asupra problemelor ridicate de Provincia (înainte de alegeri cu o anumită îngrijorare și cu o firească maliție după). Iar, în spatele observațiilor referitoare la Provincia, făcute de premierul Adrian Năstase la Slănic Moldova, probabil că tot pe ei trebuie să-i căutăm. Bányai Péter, în interviul său din Transindex, și Ioana Lupea, în Cotidianul din 29 octombrie, au dreptate cînd semnalează aceste corelații, iar ultima cu siguranță nu greșește nici cînd afirmă că, prin ridicarea la nivel oficial a variantei „național-socialdemocrate” a transilvanismului, PSD urmărește, de fapt, s㠄mute într-un con de umbr㔠și să micșoreze „impactul dezbaterilor alternative despre viitorul Transilvaniei”.

Cei ce au redactat Programul sînt, evident, în clar cu situația excepțională și particulară a Transilvaniei în cadrul României. Astfel, potrivit lor, și „înnoirea social-democrației din România poate veni din Transilvania, așa cum s-a întîmplat și... cu mișcările de redeșteptare națională”. Dat fiind că autorii, evident, nu se gîndesc aici la social-democrația tradițională, bazată pe mișcarea muncitorească (deși, ca mișcare de masă autentică, organizată, și aceasta a existat în primul rînd în Transilvania și Banat), ci la revoluția instituțională de importanță istorică a Uniunii Europene, la Europa care se organizează pe baze federale, în care acum, pe „ultima sută de metri”, încearcă să se integreze și România, analogia este pe cît se poate de oportună, deși nu e deloc sigur că ei au fost pe deplin conștienți de acest fapt. Este îndeobște cunoscut că clericii greco-catolici și alți intelectuali reprezentînd cauza națiunii române din Transilvania, care s-au străduit pentru un statut egal cu cel al națiunilor recepte din Transilvania, au fost, în același timp, adepți ai unui patriotism regional consociativ, particular, și ai unui imperiu central-european organizat pe bază federal㠖 și, ca atare, putînd fi considerat ca model european. Privind în trecut dinspre problemele fundamentale ale Europei de azi, ei au fost, în tot cazul, europeni mult mai contemporani decît maghiarii lui Kossuth sau pașoptiștii bucureșteni, care au divinizat statul național de tip francez și au fost categoric potrivnici imperiului.

Oricît de ciudat ar părea, de această tradiție calificat㠖 în oarecare măsură justificat – ca reacționară din punctul de vedere al naționalismului democratic de atunci, azi sînt mai aproape social-democrații, care își asumă federalismul și descentralizarea politică, decît conservatorii, care, independent de felul în care se raportează față de Uniunea Europeană, sînt categoric și fără echivoc antifederaliști. Conservatorii britanici și gaulle-iștii francezi, sau adepții lui Vaclav Klaus din Cehia și ai lui Orbán Viktor din Ungaria, nu înțeleg și cu atît mai puțin simt această Europă.

Azi, în primul rînd social-democrații din Europa sînt aceia care, asumîndu-și și dezvoltînd tradiția marii generații creștin-democrate de după al doilea război mondial, sprijină descentralizarea politică și așa-numitul regionalism constituțional, spre deosebire de conservatorii îndeobște unitariști. Nu este întîmplător că, în Marea Britanie devoluția scoțiană s-a putut realiza în timpul guvernului laburist, reformist, al lui Tony Blair și nu al celui conservator neînduplecat al lui Margaret Thatcher sau că, în Ungaria, ideea transformării în regiuni politice, cu organisme alese a regiunilor de dezvoltare, este îmbrățișat㠖 din păcate nu cu forța și fermitatea necesare – de Partidul Socialist, stigmatizat ca „antinațional”, și nu de FIDESZ, care ridică națiunea pe un piedestal. Și nu poate fi absolut întîmplător nici faptul că cele două partide sîrbe autonomiste din Voivodina, Liga Social-Democrată și Uniunea Reformiștilor din Voivodina sînt tot de orientare social-democrată și, după cum mi-a spus recent președintele celei de-a doua organizații, Mile Isakov, planul lor este ca, în alianță cu tovarășii lor de idei din Belgrad, să înființeze o Uniune Social-Democrată care să cuprindă întregul teritoriu al Serbiei.

Dacă Ioan Rus și tovarășii lui vor, într-adevăr, să realizeze în România această politică europeană social-democrată, atunci nu este chiar o absurditate să se amintească în legătură cu ei marile momente ale trecutului ardelean. Anumite formulări ale Programului ne permit să tragem concluzia că cei ce l-au redactat nu au aversiune față de o abordare de acest tip. În orice caz, așa pot fi interpretate, de exemplu, următoarele enunțuri: „Timp de secole spațiul transilvan a fost un spațiu în care s-au făcut istorie și cultură europeană. Acest spațiu este normal să se întoarcă la matcă. Misiunea noastră este acum de a fi locomotiva pentru integrarea întregului spațiu național românesc. Istoria noastră europeană nu ajunge pentru o nouă bunăstare și viitor european. Degeaba ne lamentăm, trebuie să redeșteptăm în comunitățile noastre conștiința de europeni adormită pentru cîteva decenii. Nu au dispărut civilizațiile muncii, nevoia de ordine și disciplină, dorința de organizare comunitară și spiritul național.”; „Pentru a construi o social-democrație cu adevărat europeană, trebuie să construim un cadru solid pentru o economie competitivă. Competiția liberă între agenți economici și liberul schimb sînt esențiale pentru stimularea dezvoltării. … Acum, Transilvania este poarta de intrare a economiei europene în România”; „Europa viitorului este Europa regiunilor. Regiumile de dezvoltare sînt modalitatea firească prin care a început construcția europeană, dar și o provocare pentru aceasta: fiecare regiune are o vocație naturală, anumite tipuri de resurse, o dimensiune culturală. Deci, trebuie să construim modele de dezvoltare regională și modele de cooperare între regiuni. Trebuie să ne dispară inhibițiile în a vorbi despre aceste lucruri…”; „Trebuie să ne asumăm o descentralizare administrativă și fiscală, să ne producem resurse și să hotărîm asupra gestionării lor. … democrația locală este factorul stimulator al dezvoltării. Comunitatea locală reprezintă esența regimului democratic și factorul principal al modernizării, și acest lucru trebuie să ne zbatem să fie valabil și pentru Transilvania. Sîntem convinși că redescoperirea și revigorarea sentimentului identității comunitare vor elimina starea de pesimism față de ceea ce se întîmplă în jurul nostru, față de degradarea infrastructurii, a mediului înconjurător, a orașelor și comunelor.”; „Nu sîntem de acord ca principiul autonomiei și descentralizarea să fie doar aplicate parțial din frica de a nu se ajunge la autonomie etnică sau segregare.”

Incontestabil, acest program este străbătut de un fel de patos transilvan. Autorii vorbesc în numele ardelenilor, dar, în același timp, cînd abordează probleme concrete politice sau instituționale au în vedere, în primul rînd, comunitățile – locale – din Transilvania. Fără îndoială, și ei își dau seama că specificul ardelean îi obligă la mai mult decît descentralizarea administrației publice locale. Dacă acum ar fi, poate, o exagerare să considerăm că le-a trecut prin minte și ideea „comunității ardelenilor” ca o comunitate politică regională, constatarea lor în legătură cu regiunile de dezvoltare, privite doar ca început ne îndreptățește să presupunem că nu sînt pe deplin mulțumiți de sistemul actual al autonomiilor locale. Faptul în sine, că în acele detalii ale Programului, care au fost date publicității nu figurază ideea transformării regiunilor de dezvoltare în regiuni politice și, totodată, unități administrative, precum și a înlocuirii consiliilor județene cu consilii regionale, încă nu înseamnă că cei ce l-au elaborat nu întrevăd importanța și necesitatea unui asemenea pas. Oricum, opinia publică din Transilvania așteaptă, pe bună dreptate ca ei să se pronunțe cît mai repede în această problemă, cu atît mai mult cu cît, conform unor relatări de presă, proiectul unei asemenea reforme administrative s-ar afla și pe masa ministrului administrației publice, Octav Cozmâncă, omul puternic al PSD, care îl înlocuiește pe premier pe durata deplasărilor sale în străinătate.

Există, însă, în programul pentru Transilvania prezentat de Ioan Rus, un ou de cuc, care face ca buna-credință și creditul întregii intreprinderi să fie îndoielnice. Nu mă gîndesc la faptul că cei care l-au alcătuit vin cu argumente destul de șubrede, în încercarea de a pune la îndoială rațiunea de a exista a unui nou partid regional (ca și cum nu ar ști că, aici, nicidecum nu este vorba doar de dorința ca un județ sau altul să primească din bugetul central cu două la sută mai mult, ci de o problemă foarte serioasă a descentralizării politice, care pătrunde toate segmentele vieții sociale și politice). E însă cît se poate de firesc, că nu s-ar bucura de apariția unui nou partid, care ar cuceri exact stratul electoral pe care tocmai se străduiesc să-l cîștige. (Dacă într-adevăr se străduiesc sincer.)

Firește, e vorba de problema maghiară. Nu vreau să mă ocup de enunțurile convenționale anti-maghiare și anti-Ungaria, care mișună în discursul lui Ioan Rus; pe acestea, politicienii și mass media din România și Ungaria au pus deja accentul mai mult decît trebuia. Probabil că și Rus și-a dat seama, că a tras dincolo de țintă și de aceea s-a străduit ulterior să diminueze importanța ultimei părți a discursului său, referitoare la maghiari. („Accentul nu a fost pe problema maghiară”, „problema cu Harghita, Covasna și Mureș reprezintă un segment secundar al materialului”.) Mult mai mare importanță ar putea avea, însă, cîteva contradicții flagrante, care pun sub semnul întrebării sinceritatea și finalitatea politică a demersului „grupului ardelean de reflecție”.

De ce numește regiunile, comunitățile locale drept „factorul principal al modernizării”, acela care se arată a fi adept entuziast al unei concepții de suveranitate din epoca de piatră? Rus nu se gîndește, oare, că folosind aceeași măciucă etatistă cu care el amenință acum pe maghiarii din Secuime („nu n-e-am propus ca populația maghiară să o extragem din problema siguranței naționale, a evoluției statului român”), mîine îl va lovi, poate, pe el și programul lui transilvan, reprezentanții bazei regățene dure a „PDSR” și campionii de toate rangurile ai „unității naționale”? Atunci, ei vor fi aceia cărora li se va spune – după cum se și spune deja – că sînt „tovarășii de drum” ai iredentismului maghiar, c㠄nu ne-am propus ca problema dezvoltării provinciei istorice Transilvania și a vocației europene a comunităților ardelene să o extragem din problema siguranței naționale, a evoluției statului român.”

Celălalt mesaj politic greu de interpretat este apostrofarea sumară a UDMR și a Ungariei. Esențial nu este ce a spus Ioan Rus, ci despre cine și despre ce a vorbit. Ca și cum nu ar ști că în UDMR există cel puțin două orientări marcante, tot mai ostile între ele, sau că Ungaria se află înainte de alegeri și că acolo – spre deosebire de România – există alternativa opoziției. (Deși trebuie să recunoaștem că liderii campaniei socialiștilor din Ungaria fac totul ca asta să se știe numai la Bruxelles, iar în țară și mai ales la Est de ea să nu observe nimeni.) „Civilizația muncii” din Transilvania și fidelitatea față de principii sînt importante, totuși nu ar dăuna ardelenilor să învețe de la regățeni unele manevre politice. Prin asemenea lovituri fără noimă, PSD nu face decît să ofere muniție politică pentru FIDESZ. Nu este întîmplător că Orbán Viktor a găsit îndată replica potrivită: „Problema României este că are cu două milioane de maghiari mai mult decît ar trebui să aibă, iar problema Ungariei este că are cu două milioane mai puțini maghiari decît ar trebui.” El este gata oricînd să-i primească pe maghiarii din Transilvania, considerați ca „marea rezervă de forțe a economiei ungare”, în cazul în care politicienii români și-ar pierde cumpătul și ar trata spațiul cu majoritate maghiară din Transilvania ca problemă de securitate națională și ar încerca să o rezolve prin amplasarea în Secuime a unui număr și mai mare de militari, precum și de episcopii și mănăstiri ortodoxe.

Este ciudat c㠄grupul ardelean de reflecție” nu își dă seama că asocierea regionalismului transilvan cu antimaghiarismul ca manevră electorală nu folosește la nimic și nu este utilă nici pentru învingerea complexelor față de Ungaria, care înregistrează mult mai mult succes. Ar fi, în schimb, mult mai profitabilă asumarea unui regionalism transetnic, care nu tăgăduiește identitățile naționale formate în Transilvania paralel – și adeseori în opoziție unele cu altele –, dar care, în numele intereselor și țelurilor comune, le depășeste pe acestea și îl consideră pe cel care aparține celeilalte națiuni drept aliat și nu dușman.

În Transilvania – conform sondajelor din septembrie – opoziția „democratic㔠nou născută stă pe 21%, reprezintă deci o forță egală cu cea a UDMR, dar numai pentru că, pur și simplu, nu există altceva pentru care oamenii ar putea să voteze. În Transilvania există, așadar, pe lîngă un lot de 40% pentru PSD, un bloc electoral de 42% care, în mod cert, ar fi pentru un discurs regionalist structurat profesional, cu orientare pragmatică, pe care electoratul transilvan nu îl are și nici nu-l poate avea din partea partidelor de centru-dreapta, tot mai naționaliste și populiste, și a UDMR, care se află în pragul dezintegrării. Mai mult: și din cele 17% de care dispune PRM, cel puțin 7% ar pute fi ademeniți în această tabără.

Din punct de vedere politic, Regatul este o altă țară, acolo situația este total diferită: față de cele 65% de care dispune PSD, opoziția de centru-dreapta, aflată în totală dezordine, are numai 15%, iar, pe locul al doilea, se află PRM, avînd 18% (în București 21%). Acolo, orice alternativă rațional㠖 după cum se arată și în Scrisoarea din Sud, care poate fi citită ca o continuare a acestui articol – este exclusă.

Ioan Rus, Vasile Dâncu și alți reprezentanți de seamă ai „social-democrației transilvane” nu au prea mult timp la dispoziție ca să decidă: vor, într-adevăr, să construiască sau numai să prevină și să devieze ceva?

MOLNÁR GUSZTÁV s-a născut în 1948, la Sălard, jud. Bihor. Este colaborator al Institutului Teleki László din Budapesta, filosof, politolog. Problema transilvană (în colaborare cu Gabriel Andreescu), Iași, 1999; The Vanishing of In-Between Europe, în Regio, 2000, 1.


Traducerea: Florica PERIAN
2001.10.07.

articolul în format *.pdf