ÁGOSTON Hugó
Bucureștiul ca provincie
 
Vin sărbătorile și eu mă gîndesc că acum singurătatea e și mai tristă. Și că nu numai oamenii ci și colectivitățile pot fi singure.

Pe cărările singurătății
Am eu un joc preferat, în singurătatea mea îl joc adeseori, ține și de profesie, așa că n-am remușcări că abandonîndu-mă lui aș pierde cumva timpul. Adică am, ajung cu încetul să-mi pară rău de timpul petrecut cu cîte ceva, cu cîte cineva, asta pe măsură ce simt că mă apropii de marea singurătate finală. „Asociatică”, așa i-aș putea spune acelui joc, reunești două noțiuni, ți-l poți reprezenta ca și cum pe cele două axe ale unui sistem de coordonate ai avea noțiunile, deci fiecărui punct al planului i-ar corespunde o pereche de noțiuni. Firește, noțiunile eu le aleg și le „plasez” pe axele respective. Ca de-o pildă: viață, speranță, furnicături, idee, răsărit de soare, îndemn, vis, negație, model etc. Dar și altele, cum ar fi alcoolul, șahul, limba, muzica, hipnoza, matematica și, de asemenea, mirodeniile, laptele, enciclopedia, timbrele, cartea, automobilul, zgîrie-norii, armele. Și toate acestea pot fi înșirate de la origine încolo fie și alfabetic, esențialul e că în planul acesta conceptual al meu fiece punct înseamnă o legătură: bătrînețea întîlnește absurdul, iar asta se situează foarte aproape de punctul zero, de origine (ale cărei coordonate sînt, firește, ambele, Nimicul), dar se pot întîlni în depărtări și solda și sufocarea.

Acum, dacă omul șade și cugetă și/sau (sau malițios!) scrie despre singurătate, e de ajuns să se uite la ce noțiuni atîrnă de dreapta singurătății – și cade pe gînduri. Totul pare atît de limpede! Zic bunăoară: singurătate și alcool. E ca subtitlul unui articol de popularizare. Trebuie să precizez de îndată: nu beau niciodată de unul singur; știu, bineînțeles, că sînt destui cei ce-o fac, căci alcoolul dizolvă și singurătatea, închipuirea devine realitate, sufletul ți se umple de suflete; amîndouă duc la obișnuință și, ca și beția, singurătatea are și ea grade. Singurătate și timp. Cum deformează singurătatea timpul, cum duce ea la îmbolnăvire, care, se știe, e o disfuncție a timpului biologic personal. Singurătate și lumină și superioritate, singurătate și proporție și intrigă, singurătate și guvernare și știință. Singurătate și învățare. Singurătate și iubire. Singurătate și cîine, singurătate și calculator.

În sistemul cartezian locul geometric al singurătății e o dreaptă paralelă cu o axă. În realitate, adică în conștiința noastră, cărările singurătății sînt întortocheate, alcătuiesc un dedal de bifurcări și intersectări și cercuri diabolice; iar două singurătăți alcătuiesc adesea un plan, un deșert golit de noțiuni și de conținuturile acestora, deșert care – o știm de la marele singuratic al întunecimii, Borges – e cel mai infernal labirint. Singurătatea este existență suspendată, te duce foarte aproape de granița inexistenței, de resorbirea în nihil, asceții, pustnicii o știu și caută anume singurătatea, postul sufletului și al gîndirii.

Dar să nu fac pierdut cu această stufoasă introducere esențialul, dureroasa concluzie: singurătate și București. Provincia ca singurătate. Bucureștiul ca provincie, așadar Bucureștiul ca singurătate. Și atunci, în tot acest cuprins: București/singurătate/alcool/vis/viață/cărți/(de)sperare/politică/lapte/gazetărie/primăvară-vară-toamnă-iarnă/apărare/lezare /distracție/Weltanschauung/ordine/reacție/nețărmurire/Patapievici/ con știință/amintire/prezent/viitor/evrica/singurătate/București. Pînă acum, în aceste pagini ale mele n-am spus-o, ba, într-un fel, în istorioare senine sau mîhnite, subiective sau tîlcuitoare, am spus mereu contrariul, însă acuma vin sărbătorile și trebuie s-o spun: eu, la București, am fost, de fapt, întotdeauna singur. (Singurătate și familie? Da, am avut treisprezece ani fericiți: cît am fost împreună cu copiii mei.) Poate că de aceea, din cauza singurătății, am putut nu numai să privesc Bucureștiul cu ochi de provincial, dar să-l și văd ca provincie. Așa mi-am însușit eu capitala, preîntîmpinînd posibilitatea de a mă înghiți ea pe mine: cu singurătatea mea, de la înălțimea căreia ochii, simțurile, creierul, cugetul au putut să le cuprindă pe toate, făcîndu-mă capabil de asimilarea unor lucruri și situații din care cei ce se aflau înșiși implicați abia dacă sesizau o fărîmă. Nu mă laud, nu mă acuzați. Și, de altfel, această cunoaștere, această grefă catalizată de singurătate, această organică fuziune cu marele univers metropolitano-provincial e o povară. Singurătatea e o boală a sufletului, îți induce simultan sentimentul inferiorității și pe acela al superiorității – și se poate crea iluzia că din mine vorbea mai adineaori un soi de infatuare, ostentație vanitoasă. Nu. Căci știu prea bine: singurătate și umilință. Dar vreau să mă țin cît mai departe de două amare fenomene ale epocii noastre tulburi și pline de confuzii: infantilismul și autovictimizarea. De aceea m-am și ferit să deplîng o stare de fapt, preferînd să aduc vorba despre povara cunoașterii acestui spațiu chinuit, un ținut, o provincie, zestrea singurătății mele bucureștene, pe care se întîmplă s-o mai împărtășesc uneori în aceste coloane. Căci de singurătate, ca atare, nu am a mă plînge. Nu e cuminte să consideri singurătatea, fie ea liber aleasă, fie predestinată, un sacrificiu. Nu putem ști niciodată cum ni s-ar fi așezat viața dacă nu ni s-ar fi menit singurătatea. Tocmai de aceea suportă singurătatea atîtea asocieri: deoarece e în mare măsur㠄identică sieși”, cîtă vreme contrariul său, „ne-singurătatea”, e potențial inepuizabilă. Și singurătatea nu e nici pe departe cel mai rău lucru pe lumea asta.

Într-un cuvînt, datorez multe singurătății mele bucureștene. Calității de martor. Faptului că n-am căutat, dar nici n-am respins de la bun început compania altora. Faptului că și în societate am fost adeseori singur și faptului că am putut privi lumea prin niște ochelari care filtrau amănuntele inutile, ochelarii singurătății mele. Mi-a fost dat să cunosc o singură singurătate mai mare, mai adîncă. De vreo două-trei ori am stat la masă la Prahova sau la copilița sa din flori, Prahovița, cu Szilágyi Domokos, poetul. De obicei beam bere sau – dar mai degrabă și – vodcă. Îmi amintesc prea puțin din convorbirile noastre, de o vreme nu mai găsesc nici scrisorile sale de-un umor scăpărător, adresate mie, tînăr redactor de rubrică științifică. În prezența lui Szisz deveneam și eu tăcut, taciturn aidoma lui. Nu-mi aduc aminte, de pildă, nici dacă l-a amuzat în vreun fel unul din ospătarii noștri mucaliți, care, cînd primea un bacșiș mai sărăcuț (adică adeseori), zicea cătînd la cer cu o privire plină de jale: „Mai bine muream pe front!” Despre Szisz auzisem de mai demult că învățase singur englezește, din cărți, și că petrecuse luni întregi în totală izolare, ca să asculte Bartók. Din grădina aceea de vară îmi amintesc doar forța elementară cu care m-a izbit și m-a molipsit solitudinea sa de dimensiuni cosmice. Szilágyi Domokos a murit singur, s-a dus în pădure și a pus capăt solitudinii.

Crăciun fericit, An Nou fericit tuturor celor singuri. Tuturor.

ÁGOSTON HUGÓ s-a născut în 1944, la Mediaș, jud. Sibiu. Este redactor- șef adjunct la cotidianul Krónika din Cluj și colaborator la revista A Hét din București. Bukaresti élet, képek (Portretele vieții bucureștene, eseuri), Oradea, 2000.


Traducerea: Paul DRUMARU
2001.11.06.

articolul în format *.pdf