Paul DRUMARU
Scrisori din Transland
 
...dar nu întotdeauna îți vine să scrii, să citești, să mănînci, să trăiești. O pauză de viață ne-ar prinde bine cîteodată, numai că inima, „mușchiul ăsta mare și prost”, cum zicea odinioară un poet, lucrează mereu, cel puțin acolo, la voi. De aia și sînteți hiperactivi. Am citit azi (20 nov.) de dimineață niște articole din presă, am dat o fugă în internet și am ciupit cîte ceva din politic, din social, articole de fond, fapt divers. Știi ce m-a frapat? Febrilitatea. Acum, poți folosi cuvintele astea, hiperactivitatea și febrilitatea, în sensul bun și în sensul rău. Eu le folosesc aici în sensul rău. E o tahicardie și o stare febrilă, umblă toți ca niște muște fără cap, și în același timp, stau pe loc. Tremurînd de nerăbdare, zgîlțîiți de friguri, le clănțăne dinții și în malaria asta te trag după dînșii, prin bălți. Bine, bine, nu toți. Excepțiilor am să le fac cinste, cînd oi avea bani de-un Black and Hole. Mă gîndesc, totuși, că presa-i o oglindă a țării, așa că n-ar trebui să arate așa. Dar dacă așa arată și țara? Păi cam așa arată și asta se vede bine, atunci cînd te uiți la intervale mai mari și constați că nimic nu s-a așezat, nu se schimbă nimic, poate doar numele guvernanților și, firește, ale celor dați în vileag. Cei din anii trecuți, cu nume cu tot, stau bine mersi în vilele lor și se uită la noi. Nu prea pricep cum vine asta, aș zice, dacă n-aș pricepe, așa că nu zic decît că nu-i treaba mea, eu n-am nici o funcție în Stat și chiar de-aș avea, cine merge pînă-n pînzele albe? Cine-i atît de prost? Dar n-am – funcție – și nu sînt nici ziarist sau, dacă vrei, jurnalist. Și e și ăsta un noroc. Din ce-am citit azi dimineață la șase treizeci – sărind peste Bin Laden și terorism, despre care am de gînd să scriu cu alt prilej – cel mai mult mi-a plăcut aia cu Președintele și Cultura care-i o Șansă etc. și nici nu te costă mult, decît capul, eventual, aia cu simpozionul singaporez al toaletelor și aia cu viermele alb. Că viermele ăsta alb vine din Bosnia cu 60 km pe an și a ajuns în județul meu natal Alba și acolo s-a pus pe tocat cucuruzul. Nu-i ceva de plăcut și nici de laudă, dar faptul că vine din Bosnia le-a legat cumva pe toate la un loc. Mi-a amintit de migrații. Migrația popoarelor, migrația ideilor, migrația sturionilor, migrația politicienilor, cum trec ei dintr-un partid într-altul și tot în Parlament rămîn. Asta-i migrația cea mai spectaculoasă: o iei din loc doar ca să rămîi pe loc. Loc, loc, loc! – ăsta-i cuvîntul de ordine azi și de-a pururea și-n vecii vecilor. Ce să spui după asta? Amin? Uite că nu spun. Spun însă că migrațiile mi-au adus aminte de punți. Îmi imaginez că din cauză că, deși în comparație cu infrastructurile moderne nu fac doi bani, punțile sînt, totuși, esențiale – asta le și deosebește de drumuri, căi ferate și chiar de poduri și viaducte, știu bine, căci vreme de mulți ani am fost eu însumi o punte, cu toate că eu, ca atare, poate că nu sînt esențial. Tocmai de aceea nu știu care din povești să ți le spun: pe aia cu visul sau pe aia cu dracul? Să fie mai întîi aia cu dracul, că-i mai scurtă și nu e nici personală și se și leagă mai bine de unele dintre cele de mai sus. Cică un om odată avea de trecut dintr-o parte într-alta, de rezolvat o chestie, o problemă gravă, se vîrîse el într-o belea, nu cunosc, fapt e că nu mai avea pe unde să scoată cămașa, așa că și-a amintit de zicala: „Fă-te frate cu dracul, ca să treci puntea”, care nu știu dacă e autohtonă sau universală, în orice caz, sensul ei este universal. Dă omul nostru de dracu și-i zice: Frate! Te faci frate cu mine? – întreabă respectivul un pic cam mirat. Da, zice omul, trece-mă puntea și mă fac. Frați? – întreabă dracul. Iar omul: Mare scofală! Frați, bre, n-ai mai auzit de frați? Tu n-ai frați? Acuma am, zice dracul. Atunci – zice omul – la treabă, că nu-i timp de pierdut. Ho, că nu dau turcii! – zice dracul. Ba dau – zice omul -, și turcii și tătarii și mafia țigănească și Garda financiară și tot! – Bun, atunci să trecem. Asta-i puntea? – De unde să știu!? Spune-mi tu, că tu trebuie să le știi pe toate, că doar ai fost mîna dreaptă a lui Dumnezeu! Șade dracul și se scarpină în bărbiță, parcă și-ar fi făcut niște socoteli, deși nu era așa, doar cît că-și amintise de vremurile frumoase de dinainte de timp. Vremuri pretimpurii, se gîndea. Cu toate că impresia omului nu era nici ea incorectă: existau o mulțime de punți. – Asta să fie, decise dracul, asta să fie puntea ta. Și-l trecu. Cînd se văzu jos din cîrca lu’ frac-su omul nostru răsuflă ușurat. Scăpase de toate belelele, era dincolo, într-o poieniță de pădure, la Rio de Janeiro, la Bruxelles, la Tananarive, pe cel deal, pe cel colnic, la dracu-n praznic, aicea sînt! Era dincolo, asta conta. Singurul lucru deranjant era prezența diavolului, împuțea aerul pur din proaspăta străinătate, i-a și spus-o, a făcut aluzie la ciorapi, dar celălalt nu părea să priceapă și atunci i-a zis-o verde-n față: - Hai, ți-ai făcut treaba, cară-te. Puți. – Miros? întrebă celălalt cu inocență. Păi și mai adineaori tot așa miroseam. Măcar deslușești a ce-ți miroase la mine? Nu, și nu mă interesează, strigă omul, eu acuma am treabă, trebuie să recuperez ce-am pierdut. Ce-ai pierdut? Nu-i treaba ta. M-ai trecut și tu peste o nenorocită de punte și-acum te ții scai, ce mare brînză-ai făcut, o treceam eu și singur, dacă mi-o arătai. Ei vezi – zise dracul -, a brînză put. – Care brînză? Aia mare – mormăi dracul, un domn de altfel destul de prezentabil, între două vîrste, cam gay, dar fără exagerare, dacă facem excepție de..., așa că facem excepție –, aia mare, repetă el și fluieră și apăru un taxi galben, Îmi pare rău, zise, deocamdată nu-ți poți permite un merțan. Șoferul negru rînjea. – Urcă, îi făcu semn omului dracul. Aparatul de taxat parcă fusese pornit încă din veacul trecut, așa de frumos ticăia și afișa o sumă, ei bine, nu era de crezut, era un banc de sturioni în migrație, o dandana de factură binară, viermele alb de Herțegovina, și toate în mișcare, încît omul se gîndi că visează, așa ceva nici în vis nu visezi decît dacă ești foarte presat, o realitate dintr-alea perverse, care se fac că-s coșmare. Se ciupi – și-l duru. – Unde mergem? – La bancă. – Care bancă? – Depinde unde-ți ții banii. – Care bani? – Ăia din care-mi vei achita onorariul. Omul se uită la dracul și abia acuma îl vede și ceva începe să bîjbîie prin mintea lui, o amintire din copilăria atavică, mai veche decît familia, decît tribul sau neamul, o copilărie care ar fi putut să fie și a unui seamăn, copilăria aproapelui. – Brother, se adresă el șoferului afro-american care continua să-și arate dinții de canibal, brother, scapă-mă de... Dar ce să vezi, tot dracul ședea și la volanul taxiului și din capătul cheiului se apropiau doi polițai newyorkezi, cu mersul acela al lor inconfundabil, și ăia erau tot el și pe un banner apăru intens luminat gîndul său scris cu litere în formă de iepurași: „Frate-frate, da` brînza-i pe bani!” Și atunci omul își aminti de cine și ce fusese el, mai înainte de a fi pățit chestia aia care-l pusese pe fugă etc. Și fusese cineva foarte important, care nu admitea să i se pretindă, dacă voia el dădea, dacă nu – nu, și se rățoi, așa cum știa el, la drac: – Nu-ți dau nimica, e bine!? – E bine, zise dracul, e bine, măi frate, bine și-așa. Și mi ți-l săltă în cîrcă și-l trecu puntea înapoi.

PAUL DRUMARU s-a născut în 1938, la Alba-Iulia. Este scriitor, traducător. Transland - Poeții mei maghiari (2 vol.), București, 1999.


2001.11.06.

articolul în format *.pdf