Alexandru ANTIK
Ready-made în centrul Clujului
 
Despre orașele României dinainte de 1989 în general, dar mai cu seamă despre Cluj, se poate spune ceea ce caracterizează un oraș dublu asediat: cei aflați în afara zidurilor au dorit să intre, iar cei aflați deja înăuntru, ei înșiși nu au fost întotdeauna „îndrăgostiții pietrelor-vestigii” ale orașului, fiindcă majoritatea mutată se lupta ea însăși pentru titlul de orășean; abia instalată fiind, era preocupat㠄să se aranjeze”. Nu este vorba aici despre concentrarea urbanistică și urmările procesului de absorbție a orașelor mari de la începutul secolului 20, ci de acea politică coruptă a comunismului care, paralel cu distrugerea satelor și vagonizarea populației rurale, n-a ținut cont de urmările nefaste ale acestei mutări forțate și rapide, impunînd pe deasupra „prestigioasa urbanistic㔠a național-comunismului ca politică de stat. Mutările acestei politici urbane s-au desfășurat în mai multe valuri după 1944, în primul rînd prin instalarea cadrelor menite să încetățenească sau să impună noua ideologie, prin instalarea instituțiilor, expropriind sau desființînd infrastructura așezămintelor reprezentative ale vechii orînduiri. Se știe că ultima și cea mai drastică fază a fost politica urbană delirantă a perioadei ceaușiste care, conform cincinalelor-zecinalelor sale, trasa sarcini pentru înființarea unor orașe cu un număr oarecare de locuitori, sau putea să taie oricînd cu bisturiul său statal în țesutul viu al orașelor istorice, desființînd locuri comune, cămine, așezăminte cultural-cultice cu funcții bine stabilite.

Generațiile dinainte de 1989 își mai amintesc poate ce urmări nefaste a avut această politică, privind atît despărțirea familiilor în urma „detașărilor forțate” ale absolvenților, cît și generalizarea corupției legată de obținerea posturilor în orașele declarate „închise”. Evident, această închidere administrativă nu însemna că nu au rămas portițe deschise, de multe ori asigurate chiar prin măsurile protecționiste ale organelor; înșiși cei vizați căutau adesea să se adapteze la posibilitățile oferite de corupție, pe scara largă a aranjamentelor (mită, căsătorii de interes, fidelitate politică etc.).

Această utopie a dezvoltării accelerate și forțate a orașelor, în realitate, a redus arhitectura urbană la funcțiile sale utilitare și materiale, aplicînd renumitul principiu al funcționalismului exclusivist: locuință (bloc) + loc de muncă + centru de distracție (aglomerări populare) și transport în comun care să lege aceste locuri. Aplicarea întocmai, și forțată, a acestei scheme a avut ca rezultat schimbări regretabile în aspectul urban (inclusiv al Clujului), în modul de viață al locuitorilor și în ce privește starea generală a cetățenilor.

Nu este de competența autorului prezentului articol de a se amesteca în disputele și interesele profesioniștilor sau oficialităților însărcinate cu rezolvarea problemelor urbanistice. Trăiesc însă zilnic și sînt martorul ocular al unei distrugeri care, de cîțiva ani, atrofiază centrul istoric al Clujului și dizolvă însăși ideea de centru urban. Altminteri, orice centru are două necesități de bază și dimensiune (dimensiuni) complementară(e). Este vorba de cele două platforme ale comunității, de care nu se poate dispensa:

1. locuri publice și de întîlnire (agoră, forum, tribună, piață, tîrg etc.)

2. locuri privilegiate de întîlnire (spirituale, politice, culturale, cultice etc.)

și, evident, edificii sau un ansamblu arhitectural configurat monumental pentru a servi funcțiilor respective.

Noi am dori să focalizăm atenția cititorului pe această dimensiune complementară a spațiilor și așezămintelor comunității, netrecînd cu vederea că factorii politici, sociali, sau psihici ai realității de după 1989 contrazic de multe ori acestă încercare de a instaura și a menține această dimensiune.

În acest sens, centrul Clujului s-a constituit de-a lungul timpului și este, totodată, atît loc public, cotidian, cît și loc privilegiat de întîlnire. Pe lîngă întîlnirile zilnice, el a fost și este scena unor întîmplări și întîlniri ale diferitelor comunități, poartă amintirea unor importante evenimente istorice. Este un loc, simbolul care s-a întipărit în conștiința locuitorilor, și nu este întîmplător că pînă-n ziua de astăzi expresia „a merge în oraș” înseamnă atracția centripetă a acestui spațiu. Centrul Clujului nu se poate confunda cu piața unui cătun, nici catedrala Sf. Mihail cu o parohie rurală. Și nu este numai sentimentul unui bun patriot local că ansamblul arhitectural (cu părțile lui componente: grupul statuar al lui Fadrusz János, catedrala romano-catolică Sf. Mihail, cafeneaua New York de odinioară, actualul hotel Continental, fostul palat Bánffy, actualul Muzeu de Artă al Clujului, renumita farmacie veche Hintz, actualul Muzeu al Farmaciei și restul clădirilor din jur) conferă un stil și un aspect monumental, dar și un anumit parfum. Nu degeaba, în opinia clujenilor autohtoni, această zonă a fost asociată cu un „salon”-oraș. Place sau nu place unora, acest centru este o felie a istoriei orașului; în același timp, prin tradiție, are și o valoare reprezentativă pentru generațiile trecutului mai apropiat sau mai îndepărtat.

Acest punct de vedere afectiv, nu este însă, desigur, întotdeauna un criteriu primordial al oficialilor sau arhitecților urbei. Criteriul social, de exemplu, poate să fie mai important: aglomerația urbană, pe acest teren îngust, și, mai ales, necesitățile „revoluției comerciale”. Aceasta este interesată în primul rînd în transformarea locuitorilor în consumatori. Ca urmare, ea încearcă să instaleze, să aglomereze noile sale magazine și construcții administrative „hiper”, „super”, „centrale”, care, de multe ori, nu se integrează arhitectural centrului. Urbanistica de la sfîrșitul secolului 19 a configurat și a plasat așezămintele în jurul unui miez al orașului istoric, încercînd să deschidă porțile orașului medieval, dezvoltînd o structură de inele, articulată cu străzi radiante. În prezent, acest inel – luînd în considerare zonele și cartierele care se ramifică din el – este mult mai mare decît inițialul miez al orașului. Ca orice centru istoric, și centrul Clujului este supus aglomerației urbane crescînde, trebuind să se confrunte cu situații problematice.

În perioade de transformări istorice, piețele comune se transformă în scenă a luptelor reprezentaționale și a prestanței, tribunii populari ocupînd locul porumbeilor. Vechile așezăminte ale spațiilor comune spirituale, politice, cultural-cultice devin primordial ținta luptelor pentru titlul de drept asupra orașului. Nici centrul Clujului nu face excepție, de cîteva ori trebuind să lupte pentru supraviețuirea lui însuși. Pe parcursul ultimilor ani însă, a devenit renumit, trădînd imaginea unei stări de asediu perpetuu, în ciuda faptului că vechea fortăreață cu nouă porți, strajă și bastion a Clujului, de mult și-a încetat rolul istoric...

Blocada actuală este îndreptată asupra statutului fizic și spiritual al centrului istoric clujean, atrofiind cele două dimensiuni deja amintite ale spațiului central (locuri de adunare și întîlnire și locuri de întîlniri privilegiate. Singurul păcat al acestui centru ar fi că el este expresia arhitecturală a prestanței, a puterii (politice și economice) a unor clase și orînduiri dispărute, și se pare că asta îl enervează pe actualul tribun-primar. Chit că ar putea să treacă peste asta ușurel, configurînd un alt centru modern, conform spiritului actual, și care ar întări demnitatea comunității care l-ar crea, lăsîndu-i vechiului centru demnitatea meritată. Orice astfel de principiu al policentralizării urbei este lăudabil. După cum se știe, centrul istoric al Clujului are un pandant: este vorba despre noul centru administrativ, cultural și cultic, aflat de mulți ani într-o facere anevoiasă, cu axa : Catedrala Ortodoxă–Teatrul și Opera Națională–noua Catedrală Greco-Catolică în construcție. Acest centru, chiar și în faza de proiect, a avut mai multe variante, și cine știe cîte va mai avea, totul depinzînd de ambiția, puterea culturală, dar mai ales financiară, în funcție de care se realizează detaliile proiectului. Cert este că, oricît și-ar dori sculptura-obelisc din fața Catedralei Ortodoxe să crească peste oraș și istorie, ea nu poate deveni mîndria respectivului spațiu-comun și, cum se întîmplă adesea, o artă cîrpace și o pseudo-civilizație au o capacitate mai mică de a rezolva problemele avortate ale ideologiei politice, nemaipomenind de urmările urbanistice. Nu este întîmplător, deci, că acestă sculptură-obelisc se împopoțonează între un loc de cult și unul de paradă militară, în defavoarea respectivului ansamblu arhitectural, și nu-i întîmplător nici faptul că nu a avut verdictul comunității artistice și nici aprobarea instituțiilor creditate în acest scop. Totuși, în perspectivă, configurarea acestui centru este importantă, clarificînd dimensiunile ansamblului respectiv și, într-un spațiu mai larg, în funcție de principiul policentralizării. Este mai sănătos! Noi presupunem că și tribunul-primar știe: policentralismul este, ca și iubirea, un egoism dublat; baza fiind dialogul frățesc – sau nefrățesc (dar totuși dialog) –, în scopul armonizării proiectelor urbanistice în acord cu proiectul de dezvoltare al viitorului mediu citadin.

Judecînd din această perspectivă, este cert c㠄găselnița-groap㔠a primarului Clujului este expresia acelei descentralizări, al cărei scop primordial este de a face pustiu un centru bun funcțional și a-l priva de titlul său de drept, și nu oricum, ci cu mijloacele administrației publice și ale manipulării politice, în numele „iubirii pietrelor vechi”.

ALEXANDRU ANTIK s-a născut în 1950, la Reghin, jud. Mureș. Artist vizual, redactorul publicației artistice Balkon din Cluj și graficianul revistei Provincia.


2001.11.06.

articolul în format *.pdf