Cristina GHEORGHE
Eu cui aparțin?
 
În urmă cu cîțiva ani, cînd ochii mei erau deja larg deschiși către ceea ce se întîmpla prin preajmă și prin depărtări am descoperit într-o cărțulie a unui evreu american sintagma: Nu identitatea mea, ci identitățile mele. (Leon Wieseltier, Împotriva identității)

Nu am și nici nu-mi amintesc să fi avut vreodată spirit de turmă. M-am intersectat cu diverse grupuri, găști, clăci, adunături, bisericuțe, cărora le-am aparținut vreme de cîteva ceasuri, zile sau luni. Căutam însă altceva, de aceea luam de la fiecare ce aveam nevoie și plecam mai departe, construind cu sîrg și inconștiență la identitatea mea, raportată pe atunci doar la cei din imediata apropiere. Au fost grupuri cărora le-am aparținut prin forța întîmplării: clasa din satul în care mi-am terminat școala primară, cea în care mi-am terminat liceul, grupul colegilor din facultate sau master, colectivele în care am lucrat. Deși am știut tîrziu (dar am simțit-o întotdeauna), în aproape toate aceste grupuri am reprezentat alteritatea. În școala generală eram cea venită în satul lui Panait Istrati, de undeva din Moldova, fiica ceferiștilor, în liceu eram cea de la țară (deși nu pari, cum a spus un coleg cînd a aflat, uitînd apoi să mai salute), în timpul colegiului universitar eram cea care și lucra și era cu cîțiva ani mai mare decît colegele, în timpul facultății sau a masterului eram cea venită din sud. Toate acestea au avut, probabil, un efect asupra mea din moment ce mi le amintesc acum.

Prima întîlnire conștientă cu identitatea mea a fost atunci cînd mi-am obținut buletinul. Aveam domiciliul stabil în Suceava, pentru că părinții au spus în fiecare an: anul viitor ne întoarcem, și construiau în fiecare vară la casa pe care începuseră să o ridice la puțin timp după căsătorie. Nu s-au acomodat niciodată cu Brăila, regiune de adunătură, cum spuneau. În timp ce eu, ca elevă de clasa a V-a sau a VI-a, izolată după ore de restul satului, deci al lumii, trăiam intens construcția casei memoriale a lui Istrati, citeam Ciulinii Bărăganului fără să înțeleg nimic, rămînînd doar cu imaginea acelui vînt pe care autorul îl descria atît de bine și pe care îl simțeam în fiecare anotimp, iar ca liceană, descopeream străzile în formă de semilună ale orașului și mă uitam după turcoaica cu un an mai mică decît mine, la maghiarul din clasa a XII-a, pe care știu și azi cum îl cheamă, deși nu am vorbit niciodată, iar el nici nu știe de existența mea, mergeam la biserica greacă dacă aveam vreodată dispoziția necesară, căscam ochii la bărbile blond roșcate și obrajii plini de vinișoare roșietice ale rușilor lipoveni care săpau totdeauna trotuarele (sau cel puțin acolo erau vizibili) și repetam în gînd numele exotice întîlnite, destul de rar, trebuie să recunosc. Buletinul mi-a arătat însă că nu fac parte din lumea aceea: la liceu, la bibliotecă, la cartela de pîine, zahăr și ulei. Iar ai mei nu renunțau, refuzau sistematic mutația, ei erau bucovineni și se agățau de identitatea lor, trimițîndu-ne aproape de fiecare Crăciun, revelion, Paște la bunici, pentru a trăi sărbători adevărate. Era o a doua identitate regională, deși habar nu aveam cărei lumi aparțin cel mai bine, celei a pescarilor de ocazie în care ajunsesem împreună cu fratele meu sau celei a mascaților de Anul Nou, cînd el era totdeauna urs, iar eu mă înfuriam pe tăcute că nu am voie, ca fată, să fac parte dintr-o bandă de urși, să bat în dobă și să umblu aiurea toată noaptea, înarmată cu o bîtă de fag și clopote în jurul mijlocului pentru a îndeplini ritualurile ancestrale ale izgonirii duhurilor.

Nici una dintre aceste identități nu m-a aruncat însă din lume, așa cum a făcut identitatea mea intelectuală. După un itinerar de studii superioare, care ar fi ceva de genul Galați, Sibiu, Cluj (colegiu, facultate, master și doctorat în curs de pregătire în domeniul integrării politice europene), m-am întors la Brăila, unde după, mintea mea, ar fi fost o nevoie prea mare de specialiști ca să fiu ignorată. După alergături de luni de zile între Galați, Brăila și București am înțeles însă că nu vorbim aceeași limbă: unii nu angajau doctoranzi (deși specificul doctoratului era cel al instituției în cauză), unii au considerat că nu am studii suficiente, iar alții, mult mai tranșanți, mi-au spus că vin de la Cluj, fieful lui Marga și al țărăniștilor. Aveam deci o altă identitate, inconvenabilă la un moment dat, într-un anumit context. Și totuși, eu nu m-am pregătit decît pentru a munci pe aici pe undeva, prin locurile astea, nu pentru un partid, nu pentru o grupare, pentru că nu am spiritul mai sus menționat, ci, pe cît posibil, pentru a face muncă de cercetare, în spiritul echipei, indiferent dacă din sud în vest sau din nord în sud. Cui trebuie să aparțin, cărei imagini, cărui clișeu, pentru a putea face asta?

Pentru că, dacă încerc să mă împart, precum Kundera Europa Centrală, cu diferența de nuanță și context aferentă, împărțind spațiul ondulat blagian în zone culturale și spirituale distincte, constat că am afinități pentru toate locurile și toți oamenii pe lîngă care am trecut. Pretutindeni mi-am afirmat dreptul de a fi ceva ce încă nu sunt, dar cine mi-l respectă?

(Boldovinești, 30 octombrie 2001)

CRISTINA GHEORGHE s-a născut în 1968, la Liteni, județul Suceava. Este doctorand la Marne la Vallée, Paris și UBB, Cluj cu tema Integrarea politică europeană, elemente concrete, teorii și tendințe. Este corespondentă a revistei Realitatea de Mediaș; articole de publicistică.


2001.11.06.

articolul în format *.pdf