VISKY András
Comentarii din Har-Cov
Culori transilvănene 
(Gemeni siamezi)
Ardealul, prin intermediaritatea sa, este un coșmar visat de România și de Ungaria în același timp. Două țări legate de aceeași teamă neîntrupată. Prin urmare, ambele se străduiesc în felul lor să desființeze Ardealul. De fapt, nu știu ce să facă cu el, iar jocul istoric satanic de-a mingea pe care l-au jucat cu această regiune le ostenește prea mult, înainte ca vreuna să fie sigură că a obținut prada. Cîștigarea, colonizarea grabnică a Ardealului sînt atît de istovitoare, ele par un țel care sleiesc atît de mult potențialul țării momentan învingătoare, încît, mai devreme sau mai tîrziu, „din străfundurile fiecărui gînd” se ițește ideea posibilei desființări a regiunii. Soluția „definitiv㔠sau „liniștitoare”. Și cîtă dreptate este în asta: soluția definitvă este cea mai liniștitoare.

(Ocrotitorul)
Din punctul de vedere al sarcinilor mai mărunte, problema procentelor celor fără de față, dar care este adusă mereu în discuție, e importantă. 75%, versus 25%; 93% versus 7%. Dar e foarte problematică abordarea diversității, în sensul că datoria sfîntă a blocului majoritar față de Dumnezeu și de propriii străbuni este de a asimila blocul minoritar, de a-l alunga, a-l desființa, de a-i nega necontenit dreptul de a se simți acasă etc. Principiul și practica „liberei autoîngrădiri” este o premisă de netrecut a contractului social.

(Întrebare)
Oare sintagma „pămînt românesc/unguresc” mai are vreun sens în Ardeal? Sau: „pîine româneasc㔠versus „pîine ungurească”?

Să fii minoritar în propria ta țară: iată ceva ce nu este posibil decît pe baza conflictualității migălos întreținute și îngrijite a națiunii sau a limbii dominante, și deci asimilatoare. De pildă, țara mea nu este Ungaria. Sînt minoritar în propria mea țară, dar nu consider c㠄soluția” ar fi instalarea la putere a vreunei elite politice care se consideră în primul rînd și mai presus de toate maghiară, ceea ce e, desigur, imposibil. Italia de nord și Italia de sud sînt, de asemenea, pămînturi italiene, dar asta nu poate fi un argument în disputa referitoare la diferențele regionale. Opinia publică românească nu va descoperi calitățile (intrinseci) ale regionalismului datorit㠄elementului maghiar”, ci prin dialogul inevitabil român-român care bate la ușă, la masa rotundă triunghiulară.

Ardealul, Moldova, Țara Românească: diferențele culturale și de civilizație sînt uneori evidente.

(Așa scriem noi)
„După acel «martie negru» [vezi conflictele sîngeroase de la Tîrgu Mureș din primăvara lui 1990] au apărut în oraș vreo zece mii de necunoscuți. Nu se știe de unde, dar se știe cu ce scop…” – citesc în Háromszék. Aceasta este concluzia sumară la care ajunge un ziarist, rănit grav în timp ce se întorcea spre casă de către golanii din fața unui salon de jocuri deschis non-stop. Care este afirmația? „Vreo zece mii de necunoscuți”, spune, și știm îndată despre cine vorbește. Au apărut, zice. Avem oare posibilitatea să evaluăm cu instrumentele jurnalismului numărul „necunoscuților” cu sarcini bine stabilite, „apăruți” începînd din acel «martie negru»? Necunoscuții ca străini ce amenință bunăstarea tribului, liniștea cetății. Care sînt mulți, se furișează insidios în oraș, își pierd vremea prin saloane de jocuri îndoielnice, și care izbucnesc ori de cîte ori au ocazia. Sînt zece mii, aproximativ. „Faptul” este confirmat la sfîrșitul articolului și de către oftalmologul care acordă îngrijiri rănitului. Oftalmologul: ochiul arhaic ca instanță finală, incontestabilă.

(Biserica-ruină)

Clădirea e imposibil, imposibil, de „salvat”. Mai ales dacă e o biserică. Iar asta nu rezultă doar din învățătura creștin㠖 „zidiți-vă drept casă duhovnicească, preoție sfînt㔠–, ci și din concepția de „casă”. După 1989 a fost „salvat㔠cu sacrificii materiale considerabile o biserică reformată ardeleană. Parohia are opt credincioși bătrîni, în adăpostul renovat nu se țin slujbe decît la sărbătorile mari. Nu a trecut nici un deceniu de la restaurarea costisitoare și pereții încep a se scoroji din nou, plantele și păsările, cu consecvența lor stăruitoare, preschimbă clădirea în propria lor casă. Este evident că nu toate amănuntele arhitectonice le convin. Ele au alte concepții despre funcții și, fiind vorba de arhitectură, despre estetică. Biserica ar putea deveni un muzeu, am putea crede, dar nici muzeu nu poate fi, „atîta vlagă nu are”.

(Ordine versus Lege)
Cioran consideră omul un „idolator instinctual” Idolatria ca domeniu „păgîn” al sufletului, capabil de un entuziasm bestial. Conducătorul este preotul investit al idolului, care e înconjurat de dragostea necondiționată a poporului. „Te iubim,Conducătorule!” Raționalitatea – care nu e identică cu raționalismul – e suspendată: aceasta e sarcina principală a eternului Conducător. Tumultuoasa lipsă de program. Dacă ar avea un program, el ar apela la rațiunea lucidă, însă nu o face: el promite ordinea. Nu legalitatea, fiindcă aceasta s-a întrupat deja în ființa Conducătorului chemat și atît de mult așteptat. Cu cît este mai tare glasul societății, exprimîndu-și dragostea necondiționată față de Conducător, situația este cu atît mai deznădăjduită, de-a dreptul periculoasă. Cel mai bine e să împachetezi dinainte și să fii gata de plecare.

(Propunerea tatălui meu)
Maghiarii trebuie să lupte pentru drepturile românilor printr-o mare solidarizare, cu sprijinul moral și material eficient al guvernului de la Budapesta; iar românii, printr-o constrîngere inventivă a Bucureștilor și a Clujului, cu implicarea Chișinăului, să lupte pentru drepturile maghiarilor. Să nu știe de glumă. Întreaga zonă trebuie supusă acestui experiment cel puțin un an de zile, spune tata. Am descoperi modificări întîi pe plan lingvistic, în limbajul de zi cu zi. Am trăi cu mai mult umor. Bonhoeffer scrie în închisoarea nazistă: „Din seriozitatea cea mai gravă nu poate lipsi o scînteie de umor”.

(Sărbătoare)
Din decembrie 1989 încoace, piața din fața bisericii sau interiorul ei sînt locurile preferate ale aventurierilor politici. Mulțimea se aciuiește și simpla prezență a mulțimii, îmbulzeala împătimită, devine „situația” ce i se oferă Conducătorului pentru înălțarea sa spectaculoasă. Nu este dezvelire de statuie, sau ridicare de cruce, nu se pune piatră pe piatră fără ca armata neagră, aurie sau precum crinul de albă a preoților să nu-și oficieze ceremonia cu o bunăvoință excitată. Unul din grupuri se pleacă în fața amintirii ucigașilor, altul în cea a victimelor, în aceeași clipă, în același cimitir. Apoi, în alt loc, rolurile se schimbă: cei care adineauri îi proslăveau pe ucigași, acum dau onorul în fața amintirii victimelor, iar cei care se prosternau în fața amintirii victimelor, acum evocă urmașilor faptele de vitejie ale ucigașilor. Elementul comun, indiferent de loc, este ațîțarea. Politicieni încrîncenați, puși pe fapte mari se îmbulzesc în jurul preoților. După ceremonie, așezați la mese lungi, ciocnesc unii în sănătatea celorlalți, evocînd spiritul strămoșilor.

(Binecuvîntare)
Oare este vreo diferență esențială între faptul că armele ori ideologiile se bucură de binecuvîntarea bisericească? Binecuvîntarea ecumenică a parlamentarilor cu privire visătoare în biserica Sf. Mihail, înain te de a da buzna în parlamentul bucureștean, unde nu-i cunosc apoi nici pe Dumnezeu (dumnezeu), nici pe oameni (Oameni).

(A treia cale?)
Dietrich Bonhoeffer mă însoțește din copilărie, este figura care revenea des în discuțiile din jurul mesei. Tatăl meu, așezîndu-se la masă, punea una dintre cărțile lui lîngă farfurie, iar la sfîrșitul ceremoniei dinaintea mesei, ne citea cîte un fragment: „Trebuie să știi dealtfel – îi scrie Bonhoeffer soției sale din închisoarea Berlin-Tegel în 22 decembrie 1943, pregătindu-se de crăciun – că n-am regretat nici măcar o clipă nici întoarcerea acasă din 1939, nici lucrurile care au urmat. Am acționat pe deplin conștient și cu conștiința curată. Nu vreau să șterg nimic din viața mea de după aceea, fie că mă gîndesc la ceea ce m-a afectat personal ([…] Sigurdshof, Prusia de est, Ettal, boala mea sub îngrijirea ta, perioada berlineză), fie la ceea ce s-a întîmplat în general. Consider că împărtășesc soarta Germaniei cu carcera mea, ceea ce am hotărît de la început în sinea mea.” După cum știm, nu va trăi pînă la crăciunul următor, iar cînd călăii îl cheamă în zori să iasă din celulă, va spune doar: „Acest sfîrșit – pentru mine e începutul vieții.”

Alegerea liberă a lui Bonhoeffer l-a preocupat probabil în mod dramatic și pe tatăl meu, mai ales de la începutul anilor șaptezeci. Creștea șapte copii proscribi în sărăcie și în umor cînd a început emigrarea intelectualilor români și maghiari din opoziție. Unchiul Richárd a plecat în America deja în anul care a urmat eliberării din închisoare, mai tîrziu, în timpul ameliorării derutante din România, tot mai mulți s-au apucat de fabricarea ideologiilor de plecare arătoase, pe principiul comunității. Nu există om care n-ar vrea să ajute țara, de dincolo de Ocean, of course.

Problema emigrării s-a sustras neobservată de sub umbrela gîndirii raționale, a devenit o psihoză și a luat proporții ingestionabile. Un coleg de închisoare și prieten al tatei, un om remarcabil, român, ne-a povestit pe veranda parohiei visul lui „evident și clar” care îndemna la emigrare. În vis păsările zburau spre est, din ceea ce el a înțeles că locul lui e în vest. A doua zi „și-a depus actele” în grabă, nouă ne-a comunicat doar hotărîrea lui de neschimbat. Pe parcursul disputelor, pledînd cred și împotriva lui însuși, tata a tot amintit de scenariul puterii: Conducătorul etern are un mare interes să scape de inamicul interior, „cu mîinile curate” dacă se poate, etc., etc. Degeaba.

Ne vizitează periodic intelectuali români bucureșteni. În urma discuțiilor tristețea tatei pune stăpînire pe familie. Scoate Scriptura, ne citește un psalm de ispășire. Scurtul „Amin” nu e urmat acum de explicații ca altă dată.

Bonhoeffer se întoarce, împărtășește soarta Germaniei. Să fie aceasta a treia cale „între” atitudinea pe principiul personal și cel colectiv? „Între” comportamentul care vînează gîfîind simboluri goale și cel puternic pragmatic? Să-ți consideri țara un cămin de sine înțeles, și, ce e important, fără patos, cu umor și condoleanțe? Este loc acolo în intermediaritate? Și oare nu e aceasta spațiul autoamăgirii?

(Mică economie de piață est-europeană)
Secretarul asociației cultural-creștine înființate pentru ocrotirea prieteniei româno-maghiare este același cu, presupun, temutul responsabil de cadre al județenei de partid de odinioară, cel care, în anul de după evenimentele de la Tîrgu Mureș a publicat în ziarul local articole mobilizatoare în maniera rasistă dinaintea celui de al doilea război mondial. Un individ gata în orice situație să producă marfă vandabilă pe piață. Un artist profesionist al supraviețuirii. Și cui i-ar trece prin cap să amestece esteticul cu eticul…?

(Așa scriem noi)
Odorheiul Secuiesc: Gulagul românilor. Har-Cov: un posibil Kosovo românesc. În alt loc, ziaristul vedetă de la București îi asemuiește pe locuitorii din zona Harghita-Covasna cu minerii din Valea Jiului, locuitori care ar putea în orice clipă să pornească la asedierea Bucureștilor și pe deasupra cu sorți de izbîndă, fiind mai mulți decît minerii (aproape două milioane) etc. Limbajul violent al presei menit să propovăduiască și să bagatelizeze conflictul, să-i pregătească terenul în conștiința oamenilor prin repetarea lui monomană. Îl acceptăm evitîndu-l. Ca apoi, în articolul de fond tocmai actual să se afirme: noi v-am avertizat din timp. Ei bine, nu doar v-am avertizat, ci l-am și pregătit, cu mijloacele noastre modeste.

(Trecut și viitor)
Limbajul mitic, imaginea Străbunului. Ardealul fără prezent: trecutul încheiat; iar viitorul poate fi descris cu terminologia escatologiei. O existență greu de asimilat, fragmentată.

(Pre-postmodern)
Mai devreme sau mai tîrziu disputa Har-Cov se reduce la problema bisericilor ortodoxe, în sens general la cea a ortodoxiei. Unul din specialiștii români de excepție ai modernismului ortodox român, și scriitor afirmă că reprezentarea manifestă a valorilor creștine în politică este foarte problematică, deoarece creștinismul credincios în sine este considerat o minoritate. Cine e creștin? – nu trebuie să răspundem la această întrebare după înțelepciunea noastră și în nici un caz nu trebuie să urmăm exemplul răspunsurilor generate de întrebările „Cine e român?”, „Cine e maghiar?”. „Definiția mai generală a creștinismului complică explicațiile – scrie Teodor Baconsky: «celor mîntuiți în Isus Hristos» li se cere să fie, pe deasupra, botezați în numele Sfintei Treimi, mărturisitori ai simbolului în credința niceo-constantinopolitană, practicanți ai cultului divin public, exponenți ai unei morale axate pe Decalog și Fericiri, mădulare ale Bisericii dreptmăritoare.”

Dar problema ortodoxiei creștine nu este o „problemă tipic românească”. Nu este din mai multe privințe. În spațiul cultural maghiar, problematica biserică populară versus biserică de credință este o dispută latentă, adeseori doar enunțarea ei poate atrage și chiar atrage stigmatul de „trădător de neam”. Pentru unii ierarhi influenți este de la sine înțeles că a fi un „adevărat” reformat presupune opțiuni politice identice, cu cine altcineva decît cu episcopul. Este tabu a aminti că episcopul, preotul, nu este mandatat să se deghizeze sub masca unui partid anume, dat fiind că el reprezintă o comunitate, ce-i drept, omogenă religios, dar foarte pestriță în privința opțiunilor politice. Preoții noștri încheie căsătorii de dragoste cu ideologii îndoielnice, care sînt urmate apoi de divorțuri furtunoase. (Propunere: introducerea celibatului politic.)



(Mit și sindrom)
Ca mitopoetică, problema Ardealului e o reprezentare a unui Ardeal inexistent în prezent. Ardealul inexistent în prezent este expresia corespunzătoare a sindromului Trianonului nedigerat. Ardealul mitic este tărîmul baladesc străbun situat în afara istoriei, Atlantida întrevăzută a cerului și a norilor, a rîului și a vegetației, a străbunilor și a eroilor fără biografie. Prezentarea lui începe cu sfîrșitul istoriei, cu terminusul, cînd timpul a încetat să mai existe. Ardealul mitic nu are decît prezent, iar Ardealul existent, doar trecut.

(Loc și umor)
„Majoritarii sînt minoritarii maghiari…” Și fraza-oglindă: „Minoritarii sînt majoritarii români…” Zona Har-Cov este deci spațiul în care majoritatea e reprezentată de minoritatea maghiară, iar minoritatea de majoritatea română. Fraza își mușcă propria coadă.

(Pe pămîntul nimănui)
„Sensibilitatea maghiarilor este jignitㅔ „Împotriva sensibilității populației române…” Grupuri de băștinași cu privirile ațintite unii asupra celorlalți. Între cele două, o fîșie de pămînt liber, îngustă ca o lamă pe care, dacă te încumeți, ești privit cu suspiciune din ambele părți: ești agentul renegat al uneia dintre tabere, e evident. Sau, în cel mai bun caz, ești considerat un măscărici. Și într-adevăr, gimnastica măscăriciului de pe tărîmul nimănui este adeseori stîngace, nu are limbă, nici o coregrafie formată, dar, se pune întrebarea, față de ce este stîngace ea, la urma urmei?

(O perlă sau Al treilea personaj)
„Subsemnatul, elev în clasa a VII-a A declar că în ziua de 22 martie 1990, în pauza dinaintea orei de matematică, s-a apropiat de mine un băiat cu părul negru și la față tot negru din clasa a VII-a C și m-a întrebat dacă sînt român. Eu i-am răspunsa că da. La care el a început să mă lovească.”

(Străin angelic)
„Străinul este acea instanță exterioară care clarifică identitățile; e purtătorul unei alterități care operează delimitările necesare dialogului și mesagerul unui exotism în prezența căruia ordinea cetății poate fi conștientizată din nou.” (Baconsky) Se pune întrebarea dacă străinul aparține „rînduielii cetății” sau nu este decît un intrus „necesar” temporar. Oare odată ordinea reinstaurată, respectiv dup㠄identitatea cristalizată”, cu alte cuvinte în urma învrednicirii, străinătatea veneticului se va înteți sau străinătatea sa va deveni mai acceptabilă apaținînd astfel ordinii cetății, adică stării de „normalitate”?

(Cimitirul secuiesc)
Se vorbește că în cimitirul de la Odorhei există o cruce cu următoarea inscripție: „Chiar și aici e mai bine decît în Ciuc.” Pentru că, se spune, cei din Ciuc îi primesc mai ușor pe români. Ionesco: „Dar se spune și contrariul.”

(Tați și fii)
Ministrul de Interne e revoltat pentru că în Har-Cov există sate în care copilul polițistului român nu știe românește „ceea ce, în România este inadmisibil” adaugă el. O fi un polițist rău? Un tată rău. Și limba mamei? Cine ce este în această poveste? Tatăl nostru, ministru de interne, ceea ce „în România este inadmisibil”.

(Prescurtare)
Har-Cov: nu-mi place această comasare făcută dintr-o tăietură. Această găselniță disonantă atît în română cît și în maghiară îmi amintește întotdeauna de vreo manevră secretă a Armatei Roșii. (O folosesc pentru că îmi produce o durere intelectuală.)

(Civism virtual)
Nesupunere civică, fără civism: nu avem la dispoziție adevărate permise de civitate, nici litera legii, nici spiritul legii, nici reprezentarea instituțională. Iar „mica” bază economică autonomă este de-a dreptul virtuală. Ca urmare, instituția nesupunerii civice s-ar putea exprima în modul cel mai adecvat, atît spiritual cît și biologic, prin greva foamei. Dar greva foamei este, atît spiritual cît și biologic, modul de viață cotidian al cetățeanului est-european. Deci el nu poate fi considerat un eveniment nici din punct de vedere politic, nici moral.

(Așa scriem noi: București și Budapesta)
„Problema românilor din județul Harghita nu o reprezintă maghiarii, nici Budapesta, ci Bucureștiul.”

Ce afirmă temutul ziarist din capitală? El spune că problema celor ce trăiesc acolo nu este problema celor ce trăiesc acolo; că ea nu este o problem㠄civică”; nu este una a populației. Dacă trecem o clipă cu vederea omiterea faptului că problema românească există doar în „relație”, chiar la nivelul oamenilor, mai mult, în cadrul relațiilor de un fel sau altul – nu este cîtuși de puțin indiferent de ce natur㠖 dintre oameni, definindu-se prin cel personal pe cît posibil, atunci putem observa că transpunerea problemei la nivelul puterii e calea dezumanizării. Bucureștii, puterea îndepărtată, din multe privințe – cultural, economic etc. – invizibilă, anonimă este întruparea rezolvării. Centralizarea, instinctul totalitar: nivelarea drastică, eliminarea diversităților regionale.

(Povestire)
La Zăbala, în decembrie 1989, preotul catolic, cel reformat și cel ortodox țin cuvîntări extaziate în fața populației revoltate. „Braț la braț” spune vestirea. În acel „martie negru” de la Tîrgu Mureș și satul Zăbala e răvășit de scrisori anonime, de telefoane, de amenințări eroice. Nu este nici o deosebire între știre și zvon. Sacristia bisericii catolice fumegă. E o știre rea, dar adevărată. Răul se împlinește. Se zvonește că armata va ocupa castelul Mikes. Un sanatoriu pentru copii și un monument istoric: simboluri peste simboluri. Petiții, proteste: castelul rămîne sanatoriu. Dar apoi vine o nouă ordonanță: clădirea intră din nou în proprietatea armatei. Pentru cîteva ceasuri. Ordonanța este revocată, copiii rămîn. Duminică, ziua Domnului: un marș în tăcere. Și o contrademonstrație. Stare de moment, o clătinare într-o parte și-ntr-alta. Credincioșii adunați în biserica ortodoxă scandează în cor: Armata e cu noi! Să încercăm a ne imagina mulțimea din biserică slăvind armata. Armata e cu noi, dar unde e Dumnezeu? E o idee abstractă pe care biserica o comercializează, fără nici o reținere, pe piața politică. În 2000, la slujba de sărbătoare episcopul reformat îl citează pe primul ministru prezent, de la amvon. „Formulează potrivit…” și urmează numele politicianului aflat la putere, indiferent cine o fi, azi e, mîine nu, anul e cel care contează. Limba nu s-a schimbat deloc din 1970, 1950, 1938 încoace.

(Totalitarismul atotputernic)
O neputință crasă, încrîncenată, înfierbîntată, dinamică etc. Eșecul total al principiului statului centralizat. Grimasa jubilează.

(Tabu)
Oare incredibila isterie din jurul noțiunii de autonomie nu poate fi recondusă la lipsa intelectualului autonom, sau chiar a cetățeanului autonom? Dar fără îndoială, în ceea ce privește autonomia, argumentul statului suveran și autonom este, de asemenea, străin de practică. Pe de altă parte, putem observa că de Ardeal depind două guverne deodată, cel de la București și cel de la Budapesta, ceea ce nu ușurează situația.

(Piatră pe piatră)
După 1989 au răsărit ca ciupercile biserici, mănăstiri, tot felul de clădiri bisericești. După zece ani tencuiala începe să acopere încet cărămizile. Abia încep să funcționeze că se și pornește secularizarea de nestăvilit. Povestirile despre conflictele dintre reformiști și tradiționaliști se înmulțesc. Nu rămîne piatră pe piatră.

(Parlamentul s-a suit pe pereți)
Fenomenul Har-Cov ca atare. Raportul parlamentar din 1991 începe cu caracterizarea feudalismului care a continuat colonizarea din secolul al 13-lea. Din clipa aceea totul este clar, toate frazele raportului se tălmăcesc din privința complotului neîntrerupt de șapte secole. După care vine concluzia excursului istoric arcuit peste timp: în numele principiului ius primis occupantis (sic!) și al populației majoritare, Ardealul a fost și rămîne pămînt românesc. Așadar problema Har-Cov nu este una a prezentului, ci a trecutului, respectiv, în consecință, una a viitorului îndepărtat. În felul acesta oamenii administrației comuniste și ai poliției secrete, adevărații ieniceri ai aparatului violenței, implantați în acele locuri devin dintr-odată eroi: și ei sînt eroii restaurării stării edenice de acum 13 secole. În numele demnității naționale. În orice caz, aceasta este modalitatea clasică de a transpune în sfera puterii situații pe care societate civilă, chiar și într-o formă incipientă, le-ar putea rezolva mult mai eficient. Dar nu acesta este țelul. Pentru că altminteri atuul nu mai este în mîna jucătorilor de la centru. Ius occupantis considerat legitim în secolul 20 oferă un certificat moral violenței. A trăi fără prezent: un butoi cu pulbere.

(Simbol)
Luptă în jurul cazărmii de jandarmi: să fie, să nu fie. Alegem simboluri după chipul și asemănarea noastră. În tot acest timp, la Cluj nu există nici o piscină acoperită.

(Deosebiri)
Putem avea pretenția ca un raport al vreunei comisii parlamentare să aibă vreun sens atîta vreme cît nu face distincție între români și români, între maghiari și maghiari? A nu face distincție, dar a se comporta precum un dumnezeu: acest fapt îndoielnic legitimează existența Instituției (de întotdeauna).

(Totalitarismul dezlănțuit)
În prima zi după schimbările politice, școlile maghiare și românești din România și-au schimbat „ritualurile” fără să-și fi schimbat „cultul”. Programele sărbătorilor religioase de mai apoi s-au schimbat doar în privința poeziilor și a cîntecelor, dar nu și structural sau privind tonul adoptat. Ele și-au păstrat perfect stilul „brigăzilor de agitație” de odinioară, atmosfera, coregrafia, intonația, gesturile lor. Recitarea textelor evanghelice era stăpînită de un fel de autoafirmare agresivă, iar cîntul angelic părea un cîntec de mase. Sîsîiturile civilizatoare ale profesorilor încearcă în zadar să strunească mulțimea copiilor convocați în sălile festive. Totalitarismul eliberat își sărbătorește victoria.

(Drapele, imnuri)
Îngrădirea pe cale administrativă a simbolurilor naționale nu poate reprezenta decît interesul celor care, prin utilizarea lor provocatoare, manifestă, vor să-și făurească un capital politic de lungă durată. Nu există imn care să nu poată fi devalorizat, chiar dacă îi spunem rugăciune națională.

VISKY ANDRÁS s-a născut în 1957, la Tîrgu Mureș. Este lector la UBB și director al editurii Koinonia. Reggeli csendesség (Budapest., 1995), Goblen (Pécs, 1998).


2001.11.06.

articolul în format *.pdf