BAKK Miklós
Schițe venețiene (1)
Analize 
La întîlnirea din 16 noiembrie de la București dintre Orbán Viktor și Adrian Năstase ambele părți păreau să fi participat cu sila. Cauza comportamentului mai reținut al șefului guvernului ungar a fost, probabil, faptul că diplomația ungară nu a evaluat încă impactul poziției mai tranșante a Comisiei Europene, publicate recent, față de politica sa externă de promovare a legii statutului. Nici prim-ministrul român nu s-a grăbit să intre în dezbateri meritorii, ci doar a predat în grabă o notă omologului său ungar care conținea, în esență, aceleași obiecții pe care diplomația română le-a formulat deja în petiția înaintată Comisiei de la Veneția. Tema lui de meditație pentru următoarele săptămâni este „valoarea real㔠a observațiilor critice legate de legea statului, incluse în raportul de țară despre Ungaria, în condițiile în care chiar comisarul european pentru extindere, Günther Verheugen, cere același lucru pe care Martonyi János l-a propus încă în cursul verii: negocierile să fie purtate în privința pachetului de decrete privind aplicarea legii. Deoarece, în opinia lui Verheugen, aplicarea determină dacă legea încalcă sau nu acquis-ul comunitar.

Aparent, deci, nu s-au înregistrat progrese în negocierile dintre cele două părți, deși încetul cu încetul se conturează cîteva posibilități de compromis. Una dintre acestea ar putea fi cea care ar „scoate” cumva facilitățile legate de încadrarea în muncă. Această soluție ar putea fi asumată de partea ungară, deoarece poate fi realizată prin intermediul actului normativ special prevăzut în art. 15-16 ale legii (deci ar respecta punctul de vedere ungar inițial de a nu modifica textul legii) și în același timp ar satisface și cele mai importante obiecții ale UE, care, cu toată ambiguitatea lor (unele prevederi ale legii – se spune în raportul de țară despre Ungaria – „par să nu corespundă normelor europene în domeniul protecției minorităților”), se referă, în primul rînd, la încadrarea în muncă. În același timp, ea ar fi acceptabilă și pentru guvernul României, pentru că ar putea afirma că astfel a eliminat partea „cea mai discriminativ㔠a legii, cea referitoare la încadrarea în muncă (cu o mică extindere-generalizare, la „domeniul social”), și a „restrîns”, astfel, valabilitatea legii – în acord cu raportul Comisiei de la Veneția – la competența originară a acestuia (cultură, educație). Celălalt compromis s-ar putea formula în privința „extrateritorialității”. Guvernul ungar – tot prin normele de aplicare – ar pune colectarea cererilor în sarcina consulatelor, iar partea română ar accepta acest lucru ca fiind „eliminarea extrateritorialității”. În același timp, organizațiile de recomandare ar funcționa, în esență, în același fel, sarcinile acestora modificîndu-se numai la nivelul denumirii, conform recomandărilor Comisiei de la Veneția. Astfel, în absența documentelor cu valoare de dovadă, organizațiile minorității naționale pot da „recomandări informale neobligatorii” autorităților consulare ale statului-mamă.

Dar este posibil, poate fi obținut un consens rapid și fundamental prin asemenea „soluții” tehnice? După cum arată toate semnele: nu. Iar acest fapt – printr-o anume hermeneutică politic㠖 era vizibil și din primele discuții privind raportul Comisiei de la Veneția. Fiindcă documentul1 publicat la 22 octombrie a fost interpretat atît de partea română, cît și de cea maghiară drept o legitimare a propriei poziții. Într-un anumit sens, acest lucru era justificat – raportul conține afirmații importante „în favoarea” ambelor părți –, însă războiul interpretărilor a întrecut limita care putea fi explicată prin motive politice conjuncturale, prin necesitatea justificării tactice a punctelor de vedere și a impunerii depline a considerentelor de prestigiu. Se pare că prin această dispută a început o resubiectivizare fundamental㠖 transferarea într-un nou tip de discurs – a istoriei pline de conflicte a relațiilor româno-ungare.

Deoarece în această dispută poate fi sesizată și nevoia reformulării autodefinirii maghiarilor și a românilor. Și acest lucru se realizează, deși în moduri (și măsuri) diferite, cu instrumentele de creare ale dușmanului, răspîndite în politica modernă, prin cunoscutul mecanism care definește „personalitățile colective” printr-o serie de antagonisme. Iar în procesul de creare a dușmanului sînt determinante momentele care adaptează vechiul set de convingeri la circumstanțele noi, schimbate. Vechile animozități – scrie Murray Edelman – produc un discurs previzibil și o continuitate corespunzătoare acestuia în distribuția puterii și a resurselor relative2. Dacă apar schimbări în distribuția puterii și în natura resurselor disponibile, autodefinirea trebuie să se adapteze acestora, ea jucînd un rol determinant în exploatarea politică a dușmanului. Autodefinirea are două posibilității: fie caută un nou dușman adecvat sistemului de convingeri testat în timp, fie modifică imaginea vechiului dușman. Disputa în jurul legii statutului are ca subiect, de fapt, modul în care elita politică ungară și română transformă antagonismele „istorice” în concursul „europenismului” și în ce imagine a Europei – exprimînd interesele sale strategice – își încadrează fiecare conflictele cu vecinii.

Dar ce s-a schimbat fundamental în relația româno-ungară și nu a putut ieși la iveală decît tocmai acum, în disputa generată de legea statutului? Putem aminti trei factori: 1. În procesul integrării europene și pe baza rezultatelor obținute în transformarea economiei, a crescut importanța economică și diplomatică a Ungariei în regiune. Cu toate că în privința alinierii la UE existau și mai devreme diferențe între țările Europei Centrale și de est, acestea nu au atins nivelul care să permită ca diferențele provenite din tectonica regiunii să se facă simțite sub forma avantajelor cotidiene palpabile. 2. De asemenea, perspectiva unională afectează în mod diferit procesele de formare a națiunilor din țările angajate în procesul de aderare. Problematica ridicată de legea statutului semnalează faptul că procesul de integrare – ruperea parțială a statelor naționale de legăturile lor istorice – poate „amplifica” diferențele dintre concepțiile dominante privind națiunea. Această consecință este aparent stranie, deoarece, conform mentalității dominante, apropierea de Uniunea European㠖 chiar dacă nu îl desființeaz㠖 „modereaz㔠caracterul de stat național. 3. Uniunea Europeană extinsă cu zece sau doisprezece noi membri va fi, fără îndoială, diferită de cea de acum. Țările aderente nu prea au posibilitatea să se implice în dezbaterea purtată în jurul viitorului uniunii, însă într-un fel sau altul trebuie s㠄parieze” pe unul sau altul dintre scenariile posibile. Disputa româno-ungară asupra legii statutului indică faptul că statele candidate la aderare chiar „pariaz㔠într-un fel sau altul pe una sau alta dintre alternativele europene. Unul dintre factorii de motivare ai acestor speculații este soluția pe care Uniunea o poate oferi în cursul acceptării statelor central-est-europene – și ulterior – la problemele pe care aceste națiuni le percep ca fiind nerezolvate.

Existența acestei provocări apare, voalat, și în raportul Comisiei de la Veneția.

Raportul analizează nouă acte normative prin care statele-mamă asigură unilateral „facilități speciale sau tratament preferențial” minorităților din afara țării. Dintre cele nouă acte normative, opt se referă la minorități care trăiesc în state nemembre ale UE, iar în șapte cazuri nici țara-mamă nu este membră a UE. În același timp, „statul de cetățenie” al minorităților (România, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Federația Rusă, Croația etc.) este, în majoritatea cazurilor, membră a Consiliului Europei și, prin urmare, a semnat documentele internaționale privind drepturile omului și protecția minorităților. Din toate acestea, însă, cititorul raportului ar putea trage concluzia că statele-mamă care legifereaz㠄grija unilateral㔠nu consideră ca fiind suficiente rezultatele obținute în sistemul european de protecție a minorităților, ba mai mult, nu au o părere pozitivă nici în privința prespectivelor acestui sistem de norme, adică nu îl consideră un sistem care ar putea oferi soluții satisfăcătoare pe termen lung.

În același timp, raportul amintește drept soluții satisfăcătoare și stabile acele exemple istorice (Tirolul de sud, insulele Aland) care nu își au originea în sistemul european de protecție a minorităților, ci au evoluat prin istoria particulară a relațiilor bilaterale. Deși acest fapt nu poate fi considerat nici măcar o atitudine implicită din partea Comisiei de la Veneția, el pune totuși pe tapet întrebarea dacă logica actuală, bazată pe principiul stabilității, a extinderii Uniunii sprijină sau nu formarea unor asemenea soluții care mențin pe o perioadă mai îndelungată conflictele interstatale.

În cele din urmă, în privința soluțiilor de tipul legii statutului, raportorii comisiei nu spun mai mult decît că acestea „reprezintă o tendință favorabilă, în măsura în care ele pot contribui la atingerea scopurilor protecției minorităților”. Partea analitică a raportului, însă, semnalează în mod clar limitele pînă unde pot merge aceste soluții în sistemul juridic și politic al relațiilor interstatale.

Este deci clar că raportul Comisiei de la Veneția nu dă un răspuns la întrebarea, ce modele oferă extinderea Uniunii pentru minorități și comunitățile naționale, ba mai mult, nici măcar tensiunea dintre tendințe, dintre alternativele posibile nu este marcată în mod clar. România și Ungaria trebuie să găsească singuri răspunsul la această întrebare.

Continuare în numărul următor

Note
1 CDL-INF (2001) 19, Strasbourg 2001.10.22. Raportul Comisiei Europene Dreptul în serviciul democrației (Comisia de la Veneția) privind tratamentul preferențial asigurat de statele-mamă minorităților naționale. Adoptat la cea da-a 48-a Ședință Plenară a Comisiei de la Veneția (Veneția, 19-20 octombrie 2001.)
2 Murray Edelman: The Construction and Uses of Political Enemies, în Constructing the Political Spectacle, capitolul 4, The University of Chicago Press, 1988, p. 66-89.

BAKK MIKLÓS s-a născut în 1952, la Săcueni, jud. Bihor. Este analist politic și redactorul ziarului Krónika din Cluj. Egy választás olvasatai (Interpretările unei alegeri), în Régió, 2000, 4.


Traducerea: VENCZEL Enikő
2001.11.06.

articolul în format *.pdf