Caius DOBRESCU
De-definind Europa de sud-est (1)
Analize 
Eseul profesorului George Schöpflin, Europa de sud-est: definirea conceptului, apărut în Provincia, nr. 8-9/2001 (pp. 10-11), în traducerea inspirată a d-lui Ovidiu Pecican (în română) și a d-lui Szász Alpár Zoltán (în maghiară), reprezintă un exercițiu de comprehensiune onest și nuanțat. O autoritate în studiul naționalismului, dl. Schöpflin a adus în mod constant în acest domeniu o erudiție, o inteligență explicativă și o putere de intuiție întotdeauna surprinzătoare. Scepticismul prudent și echilibrat al contribuțiilor sale științifice este, ca regulă generală, incompatibil cu rigiditățile conceptuale și metodice. Domnia-sa moștenește atît rafinamentul intelectual al lui Isaiah Berlin, cît și capacitatea de sinteză a lui Ernst Gellner. Faptul că atenția unui membru al comunității academice europene de valoarea profesorului Schöpflin este atrasă de problemele a ceea ce domnia-sa numește „Europa de sud-est” este, fără îndoială, o veste bună pentru științele sociale din întreaga regiune. Astfel încît este un real privilegiu atît să-l numărăm printre colaboratorii Provinciei, cît și să ne confruntăm opiniile cu ale domniei-sale.

Un scurt rezumat
În definirea conceptului de Europă de sud-est, profesorul Schöpflin refuză de la început orice abordare ineistă, orice presupoziție a unor „matrici spirituale”, care ar distinge această parte a continentului de cea centrală sau occidentală. Perspectiva propusă este una strict empiric㠖 „specificul” nu este metafizic, ci se naște din acțiunea unui mix de determinări (funcționarea cumulativă a „granițelor culturale, istorice, lingvistice, administrative, politice”) care „operează de-a lungul timpului, pe o durată lung㔠și „generează modele recognoscibile, adevărate crezuri, ce reprezintă o parte din ceea ce comunitatea ajunge să considere ca «normal și natural»”.

Această perspectivă privilegiază cutuma, cunoașterea tacită, durata lungă, evoluția graduală și „organic㔠– teme, cu toate, ale unei prestigioase tradiții britanice de reflecție politică și socială care coboară pînă la Edmund Burke. Pornind de la aceste premise teoretice, autorul definește „Europa de sud-est” ca un teritoriu în care modelul democratic, egalitar și liberal al Luminilor eșuează, prin acțiunea substratului, a „reziduurilor” de mentalitate bizantine și otomane sau pur și simplu arhaic-rurale, într-o fetișizare a raționalității birocratice, cu proliferarea paralelă a rețelelor clientelare de trafic de influență. Modelul corupt al modernității corupe mai departe realitatea socială și culturală căreia i se aplică. Modernizarea, în această parte de lume, este plasată sub semnul „hibridului”, adică al caracterului tragi-comic al contradicțiilor dintre aparență și esență.

Profesorul Schöpflin încearcă un inventar al „reziduurilor culturale” care deformează modelul occidental al modernității sau care i se opun cu încăpățînare: lipsa unei tradiții a „reciprocității de drepturi dintre conducători și conduși”, identificabile în feudalism și în creștinismul occidental; dezechilibrul, ținînd de durata lungă, dintre stat și societate – evident, în favoarea celui dintîi; pervertirea instituțiilor prin „moștenirea rețelelor premoderne de putere” și „persistența regulilor informale în raport cu cele formale”; „reziduurile” religioase diferite în Europa de sud-est față de cea centrală și de vest, secularizarea mult întîrziată și incompletă a societăților sud-est europene, unele valori și atitudini considerate incompatibile cu modelul occidental al modernității; moștenirea sistemului administrativ otoman, opresiv, arbitrar, incontrolabil de către subiecți, ineficient; persistența unei gîndiri de tip mitic în discursul identității colective; ruptura dintre sat și oraș, deficitul de dezvoltare al zonelor rurale, perpetuat pînă astăzi; lipsa unei tradiții a civilizației urbane, tehnologice și comerciale.

Iată și pasajul care, în opinia mea, trage concluzia acestei expuneri de motive, oferind un exemplu de filozofie socială conservatoare de cea mai bună calitate: „Întrebarea este dacă poate exista un model de modernitate sud-est europeană. Răspunsul este da, dar acesta va trebui elaborat pe baza stilurilor de gîndire și a lumilor-gîndire, a practicilor și tradițiilor sud-est europene, și nu prin importarea în masă a ideilor și modelelor.”

Modelul „organic” și modelul „artificial”
Deși înțeleg structura de ansamblu a demersului profesorului Schöpflin și sînt de acord cu multe dintre afirmațiile domniei-sale, eseul îmi provoacă, totuși, și o stare de incertitudine. În opinia mea, aceasta se leagă de sensul în care este folosit unul dintre conceptele sale centrale, cel de model. Se vorbește despre modelul modernității occidentale, a Europei centrale sau a celei de sud-est, se vorbește despre un model al modernizării „brutale” și despre un model „firesc” pe care Europa de sud-est ar trebui să-l elaboreze.

Probabil că în cultura academică în care se exprimă în mod curent profesorul Schöpflin sensul conceptului este bine precizat, dificultățile mele de receptare provenind exclusiv din necunoașterea codului. Totuși, rămîne un fapt c㠄modelul” poate desemna fie un proiect politic elaborat „în eprubet㔠de elite modernizatoare care încearcă să-l forțeze asupra unei tradiții culturale mai mult sau mai puțin compatibile cu el, fie o configurație culturală, economică, politică și socială spontană, rezultată din experiență, dintr-un proces de trial and error, care se dovedește funcțională prin aceea că generează prosperitate, securitate și satisfacție.

Distincția este foarte importantă pentru a ne ajuta să înțelegem la ce exact se referă profesorul Schöpflin atunci cînd vorbește despre un model „occidental”, unul „central-european” și unul „sud-est european”. Impresia cu care am rămas în urma unei lecturi atente a eseului este că se opune un model occidental al modernizării bazate în cea mai mare măsură pe un substrat cultural, pe atitudini, practici, strategii, experiențe acumulate în timp, unui model sud-est european al modernizării „artificiale” bazat strict pe proiecții raționale sau pe fantasme, pe utopii ale eficienței sau ale „sîngelui și pămîntului”, care se raportează în mod negativ la acumulările de experiență, la strategiile cognitive și deliberative, la universul simbolic al societăților cărora li se aplică. Între cele două extreme s-ar plasa modelul unei modernități central-europene.

Voi lăsa deoparte evidența că, în acest fel, se transferă asupra relației dintre „vest” și „(sud-)est” un tip de opoziție care a fost mult timp invocată înăuntrul a ceea ce astăzi considerăm drept Occident (pentru Edmund Burke, de exemplu, la 1791, aceasta era distincția dintre Anglia monarhiei constituționale și Franța revoluționară). Mă voi concentra asupra unui aspect mai important pentru discuția de față, încercînd să prezint convingerea că în Occident continuitatea caracterizează relația dintre modernitate și tradițiile premoderne ca nefondată. Pe de altă parte, în ceea ce privește Europa de sud-est, ideea că proiectele și politicile de modernizare care se succed de-a lungul ultimelor două secole au eșuat întotdeauna din același motiv și în aceeași măsură (ceea ce are ca efect, în primul rînd, „ștergerea diferenței” comunismului) este, de asemenea, contestabilă.

Dacă, așadar, ambele modele, cel „organic” al Europei occidentale și cel „artificial” al Europei de sud-est, pot fi redescrise, este evident că și relația stabilită între ele de profesorul Schöpflin poate fi redefinită. Asupra acestor puncte voi întîrzia, pe rînd, în cele ce urmează.

Modernitatea occidentală nu poate fi definită neproblematic drept „organică”
Dacă acceptăm teoria care plasează originea modernității în Reformă și mai ales în valul ei puritan (calvinist și independent), atunci devine clar că și în Occident mutațiile nu s-au produs fără o puternică rezistență. „Reziduurile culturale” generate de eforturile de remodelare radical-protestantă a unora dintre societățile europene aflate în avangarda industrializării sau democratizării sînt ușor identificabile (de unde necesitatea unor „relaxări” periodice). Rezistența populară spontană față de programul puritan de regenerare spirituală este evidentă în oprirea procesului de răspîndire a noilor idei religioase, pe care nici un istoric mai sofisticat nu le explică exclusiv prin Contrareformă (a se vedea, de exemplu, cazul Franței, unde ofensiva hughenotă își pierde suflul nu în timpul persecuțiilor celor mai violente, ci după emiterea decretelor de toleranță religioasă). Nu mai puțin semnificative sînt tensiunile interne ale bisericilor reformate (i. e., în secolul al 17-lea, cele între remonstranți și puritani, sau luptele dintre partidele religioase reformatoare în timpul Revoluției engleze și al Protectoratului), expresie a supraviețuirii încăpățînate a ceea ce profesorul Schöpflin numește „reziduuri culturale”.

Dacă legăm începutul modernității de emergența statului iluminist, nu putem ignora o întreagă linie de argumentație, ilustrată nu doar de radicalii, dar și de conservatorii din diferite generații, care susține că modernizarea occidentală poate fi descrisă (și asta nu marginal, accidental, ci esențial) exact cu termenii în care profesorul Schöpflin descrie modernizarea în Europa de sud-est, adică drept o încercare de a „legitima niște idei deviante în comparație cu normele culturale stabilite”. Autorii radicali conduc asemenea analizele pe drumul acuzațiilor de „violență structural㔠la adresa „capitalismului”, un sistem considerat a fi prin esenț㠄inuman” și „imoral”. Analiștii liberali ai modernizării și naționalismului în lumea occidentală, însă, prezintă asemenea strategii drept o alegere de cele mai multe ori rațională, dictată de imperativul de a realiza „cea mai mare satisfacție pentru cel mai mare număr posibil” (pentru a folosi celebra formulă a lui Bentham).

Dacă modelul modernizării occidentale implicat în analizele profesorului Schöpflin (cel al unui proces organic, în urma căruia oamenii ajung de la sine să considere drept naturale valorile iluministe și post-iluministe) mi se pare incompatibil cu realitatea secolelor al 17-lea și al 18-lea, el nu mi se pare mai adecvat nici pentru a înțelege actuala configurație culturală, politică, economică a bătrînului continent. Modelul impus de Uniunea Europeană nu este asimilat nici pînă astăzi de multe dintre țările membre, fie din incapacitate, fie datorită unei rezistențe culturale sau morale. Pur și simplu, reziduurile continuă să existe și să lucreze, manifestîndu-se nu doar în sfera politicilor financiare și economice (să nu uităm că marele proiect al impunerii Euro-ului este departe de a se fi încheiat și de a se fi dovedit un succes), ci, mai ales, în cele, tot mai sensibile, ale politicilor culturale și de securitate.

Este foarte greu să concepem ordinea politică și economică instaurată în Europa occidentală după cel de-al doilea război mondial drept o evoluție organică, bazată pe resurse interne și desfășurînd în mod natural niște premise culturale comune. Implicarea masivă, militară, economică, dar și morală, a Statelor Unite a fost factorul esențial al evoluției spre o democrație funcțională și o economie prosperă a ansamblului Europei occidentale. Fără acest vector complet nou, jucînd doar în funcție de strategiile de rezolvare a conflictelor, de modelele instituționale internaționale sau de practicile cognitive tradiționale, sistemul european nu ar fi putut niciodată depăși realismul de secol 19 al „echilibrului de forțe” spre un model al co-evoluției și spre perspectivele federale de astăzi. Un argument pentru importanța „aculturației” americane este chiar faptul că Grecia sud-est europeană și ortodoxă a devenit, în ultima jumătate de secol, mult mai compatibilă sub aspect economic, instituțional, de mentalitate cu „Europa occidental㔠decît cel mai occidental dintre foștii sateliți sovietici, Germania de est.

Pe de altă parte, statul bunăstării, care devine modelul dominant în Europa vestică de-a lungul perioadei postbelice, este tot ce poate fi mai opus teoriilor economice ale evoluției „spontane”. Intervenționismul masiv în economie, care a produs și răspîndit pe scară largă mentalitatea de asistat, inhibînd, pentru foarte multă vreme, spiritul de inițiativă, a fost, în general, dictat de ideologia de planificare și control a unor elite, nu de bazele morale și juridice ale creștinismului sau feudalismului occidental. Este semnificativ, în acest context, faptul că mișcările politice de expresie conservatoare au criticat frecvent statul social ca pe un apologet al populismului iresponsabil și ca pe un instrument de degradare a tradițiilor intelectuale și morale.

Modernizarea ca durată și aspirație
Ideea profesorului Schöpflin că statul modern, importat în Europa de sud-est, „și-a avut originile, dinamica și contururile într-o matrice culturală diferită, într-o cultură cu un capital cultural diferit” deschide calea unei reconstrucții finaliste a istoriei operate din perspectiva prezentului. În acest orizont de înțelegere, din moment ce procesele și politicile de modernizare din Europa occidentală (și, într-o măsură, din Europa centrală) au reușit, înseamnă că ele erau sortite să reușeasc㠖 toate elementele componente ale „moștenirii culturale”, juridice, religioase, politice, fiind percepute într-o interacțiune coerentă. La fel, dacă în Europa de sud-est politicile de modernizare sînt departe de a fi adus prosperitate, satisfacție, securitate pentru un număr semnificativ de oameni, înseamnă că eșecul era pre-programat, înscris în premisele culturale ale acestei regiuni, comunismul devenind astfel o chestiune de destin astrologic. Deși foarte greu de eliminat, fiindcă este extrem de intricată în opiniile care se formulează despre lumea sud-est europeană, această opinie este în mod evident o iluzie, ea nu poate fi susținută rațional (așa cum, în general, nu poate fi susținută ideea că istoria are un sens real, pre-existent, definitiv, unic).

Dacă, așadar, acceptăm diagnosticul profesorului Schöpflin, care vorbește despre modernitatea „eșuat㔠a Europei de sud-est (față de cea „incomplet㔠a Europei centrale), aceasta nu înseamnă că trebuie să acceptăm și descrierea pe care domnia-sa o face procesului care a condus la această situație. Cu alte cuvinte, lipsa de „organicitate”, de priză a modelului modernității iluministe la fondul cultural al sud-estului european nu reprezintă în nici un fel singura explicație plauzibilă a eșecului. Durata este un factor esențial în procesele de transformare culturală, iar lumea occidentală a beneficiat de o asemenea durată lungă, dacă vom cădea de acord că politici sistematice de raționalizare a instituțiilor, a credințelor religioase, de introducere a educației de masă, de creștere economică dirijată apar în acest spațiu (evident, cu decalaje absolut dramatice) încă din secolul al 17-lea. În Europa de sud-est, un start echivalent are loc cel mai devreme la jumătatea secolului al 19-lea. Rămînînd, așadar, într-o logică de tip behaviorist, putem conchide că nu atît opoziția valorilor de substrat este aceea care face să eșueze modernizarea sud-est europeană, tot astfel cum nu specificul creștinismului roman sau al feudalismului este principalul element de susținere a modernității occidentale. Noile reflexe ale modernității, s-ar putea argumenta, sînt create în vestul Europei printr-un proces îndelungat, sistematic și rațional de impunere instituțională, iar diferența esențială este că în centrul și în sud-estul Europei nu numai că totul a început mult mai tîrziu, dar procesul a fost fracturat de mai multe ori, ultima dată prin colonizarea sovietică.

Așadar, dincolo de orice model specific, pentru a asimila profund modernitatea, Europa de sud-est are nevoie, în primul rînd, de timp și de stabilitate. Cred că exemplul Greciei este din nou elocvent: una dintre țările cu istoria cea mai zbuciumată și mai traumatică din zonă a evoluat spectaculos într-o jumătate de secol de integrare în sistemul economic, politic și de securitate al lumii occidentale. Este adevărat, această țară este ultima pe lista europeană la mulți indicatori, dar cele mai dezvoltate dintre țările Europei centrale ar avea nevoie de cel puțin 10-15 ani de creștere economică neîntreruptă, și la cote dintre cele mai ridicate, pentru a o ajunge din urmă. Grecia este, probabil, un argument foarte bun pentru a susține ideea că, dacă este imposibil să te aștepți ca țările ex-comuniste din sud-est să ajungă pe o cale proprie la un grad de compatibilitate cu Uniunea Europeană care să justifice integrarea, o extindere realizată prin fiat ar putea accelera extraordinar procesele interne de modernizare.

Există aici un aspect al chestiunii ignorat în descrierea profesorului Schöpflin, dar esențial pentru o înțelegere corectă a situației. În eseul de care ne ocupăm se vorbește constant despre continuitatea proiectelor de modernizare și occidentalizare conduse cu brutalitate de elitele epocii post-otomane cu impunerea comunismului în zonă, după cel de-al doilea război mondial. „Statul preia controlul modernizării”, afirmă profesorul Schöpflin, „deoarece se percepe pe sine ca fiind rațional prin excelență și se străduiește să transforme societatea în propria lui imagine. Comunismul a fost apoteoza acestei tendințe”. Într-un fel, observația se susține: este evident că totalitarismul comunist s-a grefat pe o tradiție autoritară locală, generată de faptul că, așa cum explică într-un mod foarte perceptiv profesorul Schöpflin, statul a receptat modernizarea mult înaintea societății și a ajuns să monopolizeze procesul. Dar este falsă implicația că procesele de occidentalizare și modernizare inițiate de elitele indigene se află pe același plan, în privința legitimității, a îndreptățirii morale, cu experimentul comunist. Nicăieri în Europa de sud-est comunismul nu s-a impus altfel decît printr-un regim de ocupație a cărui brutalitate este foarte greu de șters din memoria colectivă.

Pe de altă parte, înainte de instaurarea comunismului, politicile locale de modernizare au fost deturnate de impactul totalitarismului nazist, a cărui dezvoltare a întrerupt relația societăților din această regiune cu Europa occidentală și în primul rînd cu Franța, pe care o luau ca reper suprem. Aceasta nu reprezintă o scuză pentru asocierea la cauza nazistă, asociere care, în cazul României cel puțin, a dus la crime de o deosebită gravitate împotriva evreilor și populației rome. Asemenea acte au fost girate de elite politice indigene – de fanaticii etno-religioși și de dictatura militară. Dar rămîne, totuși, un fapt că aceste forțe nu au ajuns la putere doar în baza unor evoluții interne (adică prin alegeri libere, ca în Germania), presiunea contextului extern contribuind decisiv la succesul lor. Ceea ce înseamnă că, deși îndepărtate de pe scena politică, elitele liberale și pro-occidentale nu au dispărut din istoria locală, fapt devenit evident la sfîrșitul războiului, cînd au cîștigat alegerile cu o majoritate zdrobitoare. Deși comuniștii au falsificat rezultatul scrutinului și au trimis în lagărele de concentrare pe reprezentanții cei mai proeminenți ai acestei culturi politice, aceasta nu a dispărut, manifestîndu-se continuu, chiar în deceniile comuniste, ca un fenomen de contracultură.

În prezentarea profesorului Schöpflin, opțiunea pro-occidentală în Europa de sud-est apare ca superficială și marginală, impusă întotdeauna cu forța – un punct de vedere relativ răspîndit printre istoricii procesului de modernizare în regiune. Ceea ce ignoră acest punct de vedere este faptul că, deși minoritară sub raport statistic, opțiunea occidentală nu poate fi considerată, totuși, un simplu accident, ea este prea adînc înrădăcinată în discursul identitar modern al națiunilor din regiune pentru a mai putea fi eliminată vreodată. Astfel încît, chiar atunci cînd este înlăturat de la putere, mesajul occidentalizării continuă să modeleze autoreprezentarea societăților din regiune. Persistența acestui model, sentimentul că el este profund legitim, este principala explicație pentru faptul că, în Europa de sud-est, cu toate ezitările și inconsecvențele de rigoare, atît elitele post-comuniste, cît și cele ce aspiră la statutul de opoziție liberală, ba chiar și naționaliștii, au stabilit un consens clar în privința susținerii eforturilor de integrare în NATO și UE. Sentimentul că aici este vorba în primul rînd de un calcul al intereselor, de conștiința clară a avantajelor economice care decurg din integrare supraevaluează puternic, în opinia mea, capacitatea de alegere rațională a elitelor poltice locale.

Sentimentul unei continuități, al unei tradiții a occidentalizării (accentuat, în cazul României, de un discurs identitar centrat pe „originea latină”), ca și nevoia de prestigiu și demnitate au fost mult mai importante în conturarea unei asemenea decizii decît conștiința clară a avantajelor care decurg din libera circulație a capitalurilor, mărfurilor și persoanelor. Atunci cînd este conștientizat în Occident, acest fapt este privit cu suspiciune: o adeziune emoțională la modelul de raționalitate al Occidentului pare o contradicție în termeni și o dovadă a unor grave carențe de modernitate. Și totuși, bunul-simț ar trebui să ne spună că: 1. un astfel de atașament afectiv nu a existat niciodată, în Europa de sud-est, pentru modelul comunist de modernizare; 2. este imposibil să asimilezi un model de civilizație pe o bază pur rațională; 3. încrederea și loialitatea, oricît de multă nevoie ar avea de premise coerente și de calculul intereselor, sînt, totuși, fenomene care depășesc (pentru a o institui sau consolida) sfera tranzacțiilor contractuale.

Continuare în numărul următor

CAIUS DOBRESCU s-a născut în 1966, la Brașov. Este lector al Universității Transilvania din Brașov. Semizei și rentieri, București, 2001.


2001.11.06.

articolul în format *.pdf