Ion SIMUȚ
Șapte întrebări ce pot genera principii în relația româno-maghiară
Realitatea ardeleană 
1. Relație sau conflict? Relația româno-maghiară este una sensibilă, cu o sensibilitate explicată de rănile cicatrizate ale unei istorii convulsive. De aceea, întrebările pe care ni le punem reciproc trebuie să țină cont de un fond inerent de susceptibilitate, ce complică întotdeauna imprevizibil lucrurile, oricît de bine intenționate. Relația româno-maghiară este, în același timp, o relație bogată, nu e o relație simplă, cu numai cîțiva termeni deplin controlabili. O astfel de relație este simultan un privilegiu și o dificultate. Complexitatea relației provine atît din istoria seculară de conviețuire cît și din ofertele prezentului. Poate fi un avantaj faptul că atît românii cît și ungurii au, în faze istorice diferite, experiența comună de minoritari. Pe de altă parte, ei beneficiază de o multiplicare a relației în plan cotidian, cultural sau politic – planuri ce se concurează în prezent. De cele mai multe ori, dialogul, chiar acceptat de ambele părți în mod deschis, deviază de la discutarea relației la interpretarea conflictelor (ceea ce e, desigur, previzibil și explicabil). Se întîmplă adesea, atunci cînd punctul de pornire îl constituie problema relațiilor româno-maghiare conforme unui deziderat al firescului, ca dialogul să fie ocupat în cea mai mare parte, sub presiunea politicului și a actualității, de starea tensională, de conflictul interetnic. O stare normală ar trebui să ne conducă la preocuparea principală pentru relațiile româno-maghiare, pe care să le gîndim pe termen lung, și nu pentru conflictul interetnic, pe care nu-l putem totuși ignora (ar fi o ipocrizie). Dar, pentru construirea unei relații reînnoite, ar fi posibilă o detașare? Ar fi evazionistă o asemenea tendință?

2. Cunoaștere sau doar apropiere? Consider absolut necesară deplasarea accentului de pe noțiunea vagă și patetică de apropiere pe noțiunea de cunoaștere reciprocă. Aceasta înseamnă, de fapt, schimbarea unei strategii pur afective cu o strategie intelectivă. Sentimentalismul este, în această situație, mult mai puțin eficient decît rațiunea. E limpede că o cunoaștere care ar vorbi numai de convergențele culturii și de experiențele comune ar fi insuficientă. Din acest punct de vedere, sînt de acord cu Ștefan Borbély cînd afirmă (în revista Familia, nr. 5-6 din 1993) că trebuie să ne recunoaștem cu luciditate diferențele. Altfel spus, trebuie să respectăm specificul fiecărei identități. Ștefan Borbély spune îndrăzneț că trebuie să căutăm, mai mult decît consensul, „sensul care ne desparte”. Numai o astfel de cunoaștere poate conduce la posibilitatea de a construi proiectul comun al unei existențe sociale asociative. Căci totul e zadarnic dacă astfel nu dobîndim decît premisele și argumentele separării în loc să obținem motivațiile colaborării. Pe de altă parte, a milita oricît de activ pentru apropierea interetnică e o patentată demagogie fără o bună cunoaștere reciprocă a identităților.

3. Civism sau etnicism? Opțiunea între principiul civic și cel etnic, în societatea de tip estic, este destul de simplă teoretic și destul de dificilă practic. Politologul american Ken Jowitt făcea o distincție clară între comunitățile orientate etnic și comunitățile orientate civic (într-un interviu publicat în revista 22, nr. 27 din 10-16 iulie 1992). O comunitate orientată civic pune accentul pe identitatea individuală, respectă dreptul de a critica, este tolerantă prin excelență (este „inclusivă”, spune politologul american), pe cînd o comunitate orientată etnic pune accentul pe identitatea de grup, respectă și promovează solidaritatea, este exclusivistă în mod definitoriu. Problema este formulată de Ken Jowitt cît se poate de direct: „Deci, ceea ce România are de decis este exact ceea ce și Ungaria are de decis, ceea ce și Statele Unite ale Americii au decis: sîntem cu precădere ființe cu identități civice, individuale, cetățeni, capabili de a fi inclusivi și de a avea de-a face cu alți oameni, cu entități etnice diferite, sau sîntem cu precădere ființe cu identități etnice, exclusive, și prin urmare antagoniste una în raport cu cealaltă”. Sigur c㠖 după cum recunoaște și Ken Jowitt – etnicul este mai concret decît civicul, dar obiectivul trebuie să fie o societate orientată civic, pentru că exacerbarea etnicității este cea mai sigură sursă de tensiuni și conflicte. Este aici în joc o mentalitate retardată, ce se schimbă greu de ambele părți.

4. Echilibrul moral sau competiția culpabilizărilor? Deasupra identității naționale ar trebui, deci, să stea, într-un mod decisiv pentru un comportament politic civilizat, calitatea de cetățean. O instanță superioară acestora (naționalismului și civismului) e calitatea umană funciară, desprinsă de aceste determinații; sau, mai bine zis, înglobînd și depășind aceste determinații. Mai presus de orice, omul – atît ca ființă socială cît și ca ființă politic㠖 trebuie să se lase guvernat de o morală, fie că ea decurge din anumite convingeri etice, fie că decurge dintr-un sentiment religios. Cred că relația româno-maghiară are nevoie nu numai de o reformă politică (în sensul accentului pe civism), ci și de o reformă morală (în sensul unei toleranțe de sorginte creștină). Este o datorie morală a ambelor părți să-și sesizeze pentru ele însele (nu de ochii lumii) excesele naționaliste și să le repudieze. Ține de sănătatea morală a unui popor să recunoască și să condamne greșelile conaționalilor mai mult decît pe ale celorlalți. Erori care pot fi ale trecutului sau ale prezentului. Recunoașterea păcatelor ține de regimul adevăratei moralități. Iar păcatele nu sînt numai de-o singură parte. Competiția orgoliilor și a rivalităților nu duce la nimic bun. Culpabilizarea exagerată a unei singure părți (fie că e vorba de minoritari, fie că e vorba de majoritari) are același rezultat: transformarea relației în conflict. Trebuie să recunoaștem că în relația româno-maghiară intervine nu numai un bruiaj politic, ci și unul alimentat de un conflict moral difuz. Intransigența morală pentru celălalt trebuie dublat de o intransigență morală asemănătoare față de sine însuți – iată o (iluzorie?) ieșire din impas.

5. Culturalizarea relației politice sau politizarea relației culturale? Românii și ungurii trăiesc în Transilvania o relație cotidiană, o relație culturală și o relație politică. În momentul de față efectul cel mai puternic e al relației politice, care afectează normalitatea celorlalte. În mod evident și indubitabil, tendința de politizare a relației cotidiene și a relației culturale e o sursă de tensiuni. Răspunsul posibil e, de asemenea, de domeniul evidenței: culturalizarea relației cotidiene și a relației politice. Relația culturală are indigenabile virtuți de mediere. Ștefan Borbély e de părere că nu e posibilă o confluență culturală degrevată politic. Aș merge mai departe, afirmînd că, din păcate, relația culturală româno-maghiară este stresată și blocată politic. Comunicativitatea noastră culturală a fost în anii 1990-1992 mai slabă decît în anii ’80. În 1993 se întrezărește o deblocare, pentru a depăși faza aceasta (destul de penibilă pentru ambele părți), a unei ignorări reciproce, cauzate de neîncredere. Va trece, probabil, multă vreme pînă ce inițiativa militară lăudabilă cunoscută sub numele „cer deschis” va fi urmată de inițiativa afectiv㠄inimi deschise”. La o asemenea etapă (idilică!) nu se va putea însă ajunge fără traversarea unei faze intermediare de mai mare deschidere culturală. Pentru mine, rămîn deocamdată fără răspuns (nici negativ, nici pozitiv) întrebările: E posibil un paralelism inocent între cultural și politic în relația româno-maghiară? Relația culturală apolitică e o iluzie periculoasă sau o ficțiune utilă? Totuși: mi se pare că substituim prea adesea – și unii și alții – interesele culturale cu interese politice, zădărnicind și ceea ce am putea face.

6. Transilvania – un avantaj sau un handicap al relației? Subiectul ar merita, desigur, o dezvoltare mult mai largă decît îl rezervă acest paragraf. Prefer însă să răspund la această dilemă spunînd fără ezitare că Transilvania este un avantaj pentru stabilirea unor relații normale de conviețuire între românii și maghiarii de aici; ea este, de asemenea, un avantaj și pentru intensificarea relațiilor de colaborare dintre România și Ungaria. Obiectivul comun este o integrare fericită în Europa, unde s-ar putea regăsi alături, cu seninătate și fără sensibilitatea granițelor. România și Ungaria unite în Comunitatea European㠖 iată un obiectiv de mai lungă durată pentru care merită să fie mobilizate energiile intelectuale și afective ale ambelor părți. Transilvania are, neîndoielnic, o identitate sau o individualitate istorică și geografic㠖 dar aceasta trebuie definită, nu disputată (e o naivitate?). Există tendința de a vorbi și de o identitate administrativă a ei – dar această opinie e sortită celor mai aprinse polemici. Un lucru aș mai vrea să precizez, din cu totul alt punct de vedere: mi se pare un fals obiectiv acela de a se scrie o istorie a Transilvaniei acceptată de ambele părți, fără reproșuri și discuții. Așa ceva ar fi imposibil. Nu cred că trebuie să dramatizăm excesiv o asemenea situație: trebuie să înțelegem că Transilvania a fost teritoriul comun a două istorii conflictuale, cu sensuri diferite. Trebuie să facem o distincție absolut necesară, pentru a nu crea confuzii periculoase: istoria Transilvaniei poate fi obiect de dispută (și cred că va fi mereu așa), dar nu Transilvania ca teritoriu. Controversele în jurul istoriei Transilvaniei sînt în mod implicit și controverse în jurul apartenenței statale de astăzi a Transilvaniei? E o întrebare la care nu trebuie să ne grăbim cînd răspundem: și nu e bine nici să confundăm subiectele. E posibil?

7. A trăi prezentul sau a resuscita hiperbolic trecutul? Relația culturală româno-maghiară este brutală cel puțin din două părți: divergențele politice ale prezentului (în jurul dreptului minorităților) și controversele istorice (în jurul istoriei Transilvaniei). Cel din urmă aspect se leagă de o puternică ancorare în trecut a celor două entități, pînă la maladiv. Văd terapeutica relației româno-maghiare în posibilitatea eliberării de trecut sau cel puțin a relativizării lui. E posibil de adoptat o asemenea cale? Răspunsul ține de un instinct istoric colectiv. Ambii parteneri ai relației trebuie să recunoască faptul că suferă de aceeași boală: o hipertrofiere malignă a trecutului. Niciodată românii și ungurii nu-și vor putea aminti, povesti și trecutul într-un mod acceptabil pentru ceilalți. Disputele istorice fac parte din starea permanentă a două existențe naționale ce-și opun patetic versiunile memoriei colective și ale orgoliului etnic. Versiunile lor retrospective vor fi întotdeauna contradictorii pînă la ireconciliabil. Și totuși, nu ar putea să-și construiască împreună un viitor asupra căruia să cadă de acord? Nu e simplă întrebare retorică. Mai departe: Cît este de important rolul acestei memorii istorice hipertrofiate (despre care am vorbit anterior) pentru prezentul relațiilor? E posibilă o terapeutică vizînd vindecarea de traumele trecutului?

De răspunsul la aceste întrebări depinde realizarea necesității vitale a unui dinamism al comunicării între cele două părți. O comunicare culturală ce nu ar trebui condiționată politic. Se poate? Nu se poate?

ION SIMUȚ s-a născut în 1953, la Hotar (jud. Bihor). Este redactor al revistei Familia și profesor universitar la Facultatea de Litere din Oradea. Rebreanu dincolo de realism. Biblioteca revistei Familia, 1997; Arena actualității, Editura Polirom, 2000.


2001.11.06.

articolul în format *.pdf