MOLNÁR Gusztáv
Capcana modernității sau haosul rodnic și haosul sterp
Forum 
John Gray, teoreticianul englez al postliberalismului, al cărui nume a devenit cunoscut în anii din urmă datorită interpretării noi – cu conotație pozitiv㠖 a Leviathanului hobbesian și prin critica iluminismului, susținea în expunerea sa de la conferința organizată la mijlocul lunii octombrie la Universitatea Central-Europeană din Budapesta că discuția convențională despre globalizare și-a epuizat resursele și a devenit lipsită de obiect. Motivul rezidă în faptul că atît criticii cît și adepții acesteia consideră drept dat natural două lucruri: continuitatea de la sine înțeleasă a progresului și a păcii. Mai cu seamă criticii anticapitaliști ai globalizării erau și mai sînt încă și astăzi convinși că au de-a face cu o ordine mondială solidă și viguroasă.

Adepții raționali ai globalizării sînt ceva mai prudenți. György Soros și Ernesto Zedillo, fostul președinte al Mexicului, de pildă, au arătat, la mai sus pomenita conferință, că fenomenele globale bazate pe fluxul liber al capitalului nu sînt ireversibile, instituțiile financiare și comerciale zise internaționale vădesc nevoia unor serioase reforme. Evident însă că nici nu le-a trecut prin cap că regimul mondial conturat abia de-un deceniu, pe care ei l-ar dori transpus în secolul al 21-lea sub forma globalizării reformatoare, nu e de fapt nimic altceva decît voluntarism global, care reprezintă, ce-i drept, o forță deloc neglijabilă, dar, după toate semnele, nu se află în situația de a ține în frîu procesele internaționale reale.

Globalismul reformist se raportează la globalizare ca la o structură de putere existentă în fapt, cam așa cum se raporta comunismul reformist la socialismul real. E varianta mai simpatică dar mai precară, anticipînd nemijlocit disoluția, a aceluiași voluntarism. Dacă această analogie se susține, înseamnă că e loc de anume speranțe: voluntarismul extrem, cum a fost și comunismul, conduce la un haos neproductiv, sterp, la prăbușrea structurii date, după care urmează întotdeauna epoca haosului rodnic, adică aceea a constituirii noilor structuri.

Problema e că blocarea, destructurarea comunismului nu s-a petrecut de la sine, ci datorită ciocnirii, coliziunii cu civilizația occidentală, care organizează, transformă libertatea haotică în ordine de drept și piața de aceeași natură în ordine economică. Aceasta le-a creat reprezentanților celor mai activi și mai expansivi ai civilizației occidentale iluzia că ei ar fi mandatarii vreunui fel de ordini mondiale, care se va putea realiza de-acum pretutindeni fără nici un impediment. Că nu e decît o chestiune de voință și decizie.

*
În expunerea respectivă, John Gray atrage atenția că trebuie operată o diferență între sistemul economico-financiar global existent de relativ puțină vreme și procesul, ce ține deja de vreun secol și jumătate, al globalizării ca industrializare și modernizare de proporții mondiale. Funcționarea celui dintîi poate suferi oricînd blocaje, cel din urmă e însă un proces, determinat de revoluția tehnologică începută în a doua jumătate a secolului al 19-lea, inevitabil și ireversibil, care poate fi limitat doar de eventuala secătuire a resurselor și degradarea iremediabilă a mediului și care constituie unul din aspectele fundamentale ale evoluției omenirii. Sîntem însă înclinați să uităm de faptul că acestui progres de proporții nemaivăzute i s-au asociat teribile zguduiri, conflicte, războaie mondiale, stalinism, nazism, maoism și că lucrurile nu vor sta nicidecum altfel nici în secolul al 21-lea, nu mai puțin periculos și fățarnic.

În legătură cu globalizarea din secolul al 21-lea, Gray subliniază patru aspecte, cu care omenirea va trebui să se confrunte cumva.

1. Proliferarea noilor tehnologii și probabilitatea crescîndă a războaielor asimetrice. 11 septembrie a luat naștere din combinația tehnologiei cotidiene și asumării conștiente a morții. Recurgerea la armele biologice indică însă cu claritate că războiul asimetric dus la nivel ne-statal, asimilarea în cotidian a noilor tehnologii comportă o cuprindere mult mai largă.

2. Procesul aparent inexorabil al industrializării mondiale poate conduce la epuizarea resurselor disponibile în cantități limitate. Economia țărilor dezvoltate se bazează pe existența surselor de energie ieftine, căci sursele energetice noi, alternative nu le vor putea înlocui într-un timp previzibil. Populația Arabiei Saudite, de exemplu, a crescut într-un singur deceniu de la 20 la 30 de milioane, iar 20 pînă la 40 de procente din populația tînără aptă de muncă nu are de lucru. Confirmarea acestei logici malthusiene a condus la situația ca în țara cea mai importantă din punct de vedere strategic și cea mai bogată din Peninsula Arabică, produsul intern pe cap de locuitor să scadă, din anii optzeci încoace, cu două treimi. Acest fapt exercită asupra tuturor formațiunilor statale postcolonialiste create în mod artificial în zona Golfului Persic o uriașă presiune, căreia nu-i vor putea face față mult timp.

3. În privința slăbirii generale a puterii statale putem produce exemple din numeroase țări ale Africii, Americii Latine, Balcanilor, Orientului Apropiat, Asiei de sud-est. Un șir întreg de state slabe, în destrămare, prăbușite, falimentare ilustrează eșecul și falimentul construcției statale în cele mai diverse puncte ale mapamondului. Cea mai nouă și mai îngrijorătoare manifestare a acestui fenomen ce poate fi urmărit de o bună bucată de vreme este proliferarea războaielor și organizațiilor criminale care scapă de sub controlul statului. În asemenea împrejurări nicidecum clausewitziene poate fi vorba cel mult de reducerea, pedepsirea exemplară a terorismului, în nici un caz însă de eradicarea sa.

4. Cea de-a patra caracteristică a „globalizării negative” constă în revigorarea fundamentalismului, interpretabilă ca un eșec al modernizării. Pe vremea lui Comte, opinia generală mai era încă aceea că a fi modern înseamnă a deveni asemănător. Azi deja știm că există nenumărate căi către modernitate. Tocmai de aceea ideea civilizației universale nu e doar falsă, ci de-a dreptul un factor generator de conflicte și tocmai de aceea e timpul s-o abandonăm.

John Gray își încheia expunerea sa de la Budapesta conchizînd că, în ciuda modernizării generalizate, diversele civilizații se mențin, deși – după cum spunea el – nu e sigur că exact atîtea cîte înșiră Huntington în Ciocnirea civilizațiilor. Această teorie ce aduce corecții benefice actualei poliloghii despre globalizare și căreia eu – cunoscînd activitatea de pînă acum a lui Gray – i-aș atribui denumirea de „postglobalism”, poate fi concepută, în ceea ce privește esența, ca un fel de sinteză a paradigmei huntingtoniene și a teoriilor modernității.

În intervențiile sale de după 11 septembrie și Fukuyama face încercări de a armoniza într-un fel oarecare paradigma referitoare la civilizații a lui Hungtington, a cărei relevanță e din ce în ce mai dificil de negat, cu teza sa despre sfîrșitul istoriei, de a cărei valabilitate continuă să fie încredințat. Fukuyama vede „dovada” acestuia din urmă în succesele democrației și comerțului liber în Asia de est, America Latină, Europa ortodoxă și Asia de sud și în acele milioane de imigranți care, votînd cu picioarele, doresc să trăiască în societățile occidentale și acceptă valorile acestora.

Diferențele culturale îi apar însă evidente și lui Fukuyama. Astfel, el recunoaște că lumea islamică se bucură, fără îndoială, cel mai puțin de democrație (Turcia constituie singura excepție și asta arată și cît de largă e noțiunea de democrație în interpretarea autorului american), acolo se manifestă cea mai acerbă opoziție, ba mai mult, ură față de modernitatea de tip occidental. În același timp, multe popoare neoccidentale acceptă realizările economice și tehnologice ale modernității, din care vor să se împărtășească, însă fără a prelua și politica democratică și valorile culturale ale Occidentului, ca de pildă China și Singapore. Alții, la rîndul lor – ca, de exemplu, Rusia – ar prelua cu dragă inimă nu numai metodele și procedeele economice, ci și pe cele politice, doar cît că nu știu cum ar putea realiza acest lucru. În opinia lui Fukuyama „performanțele democratice” ale fostelor țări comuniste „depind nemijlocit de cultură”, mai exact „sînt invers proporționale cu distanța lor culturală în raport cu Londra: Polonia catolică și Ungaria au obținut rezultate mai bune decît România și Rusia ortodoxe, care, în schimb, s-au prezentat mai bine decît Uzbechistanul și Chirgistanul musulmane”.

Aceste diferențe nu sînt însă decît cantitative. Nu ating esențialul, faptul c㠄ne aflăm încă tot la sfîrșitul istoriei, întrucît există un singur sistem, care va determina și în viitor politica mondială: democrația liberală occidentală. Asta nu înseamnă că în această lume nu vor avea loc conflicte, că are să dispară cultura, care determină și deosebește societățile. Dar încleștarea la care asistăm nu-și are sursa în ciocnirea unor culturi de același rang, ca în cazul marilor puteri europene din secolul al 19-lea. Acest conflict constă în lupta de ariergardă a unor societăți a căror funcționare tradițională e realmente primejduită de modernizare”.

Aici se confruntă, așadar, două teorii extrem de caracteristice. Conform uneia, independent de nivelul lor de dezvoltare, de coeziunea lor internă, stau față în față niște civilizații în mod fundamental de același rang, între care este posibilă colaborarea pașnică, dar, de asemenea – în măsura în care amestecul în treburile interne ale altor civilizații nu poate fi evitat – și confruntarea, adică un război de un tip cu totul nou. Conform celeilalte, azi se impune în lume un singur model de civilizație, democrația liberală occidentală, în fața căreia rezistența încropită din elementele reziduale ale societăților și culturilor tradiționale nu are nici o șansă. Gray însuși, cu a sa interpretare specifică a globalizării, se situează undeva între aceste două poziții.

*
În ceea ce mă privește, așa cum, într-un cu totul alt context, am mai făcut-o*, încerc să avansez pe calea deschisă de Gray. Eventualele erori sînt, firește, de trecut exclusiv în contul meu. Teza mea fundamentală e următoarea: în lume există astăzi, într-adevăr, o singură civilizație care poate fi considerată completă și organic㠖 cea occidentală, care, urmîndu-și traiectoria firească, a ajuns la începutul secolului al 21-lea, ca rezultat al evoluției interne, în pragul ultimei sale etape – să sperăm, destul de îndelungate -, etapa „imperială”, a edificării statului-civilizație occidental. Toate celelalte civilizații, dezechilibrate de avîntul modernizator cu efecte globale al Occidentului, sînt fundamental instabile, cuplîndu-se la cea occidentală ca niște structuri neîntregi și neorganice. Forma acestei relații poate fi colaborarea care-și fixează drept țel integrarea totală, cooperarea parțială, incluzînd doar anumite zone și, în fine, opoziția deschisă și mai mult sau mai puțin anarhică.

Victoria armată, mai bine zis, de tehnică militară obținută în Afganistan de către puterea conducătoare a Occcidentului ne îndreptățește să presupunem că, în viitorul apropiat, nimeni nu va mai îndrăzni să riște adoptarea celei de-a treia forme a relației cu Occidentul, confruntarea militară deschisă. Celelalte două forme îns㠖 mai întîi abia sesizabil, mai apoi însă tot mai evident – vor suferi, în același timp, transformări extrem de serioase. Războiul din Afganistan a nimicit puterea centrală practicată în numele islamului prin metode teroriste dar eficace. Există însă îndoieli extrem de serioase că în vidul politic care a luat naștere astfel se va putea constitui o nouă putere legitimă, dorită de Occident, care să reprezinte toate triburile și etniile mai importante. Pare mult mai probabil ca întreaga operațiune să conducă la absența totală a ordinii și siguranței publice, la haos politic, ba chiar social, lucru care n-ar putea fi împiedicat decît prin împărțirea țării sau prin prezența unui contingent numeros de trupe străine de menținere a păcii. În plus, haosul poate fi molipsitor și poate deveni o gravă amenințare la adresa guvernelor arabe conservatoare ca și la aceea a regimurilor din Asia Centrală și de sud, care suferă, eufemistic vorbind, de o lipsă cronică de legitimitate. Astfel Occidentul va fi nevoit să intervină concret (cu bani, trupe și alte modalități de menținere a ordinii) în tot mai multe puncte ale Islamului, dacă va vrea să împiedice înstăpînirea haosului.

La evoluții asemănătoare ne putem aștepta și în China aparent încă extrem de stabilă, ba chiar reprezentînd în ochii unora noua putere hegemonică a secolului al 21-lea, adică practic în toată Asia de est. Întrucît resursele dezvoltării extensive a vieții economice din partea mai mare (continentală) a țării s-au epuizat, iar dezvoltarea fîșiei litorale, pseudocapitaliste este irepresibil frînată de recesiunea japoneză și, mai nou, de cea americană, China se apropie periculos de rata de dezvoltare, critică în cazul ei, de 5 la sută pe an, ceea ce anticipează practic – ca și în cazul Uniunii Sovietice de la finele anilor șaptezeci – prăbușirea întregului model economic chinez. La aceasta se adaugă criza structurală a sistemului politic bazat pe dominația exclusivă a partidului comunist, ceea ce conduce la erodarea lentă a puterii de stat, fără ca în imensa țară asiatică să existe măcar germenii unei societăți civile, care să poată asigura prin forțe proprii dezvoltarea capitalistă veritabilă și edificarea structurilor social-politice pluraliste corespunzătoare acesteia.

Capcana modernității pare în felul acesta să se fi închis. Prin globalizarea modernizării, Occidentul a cucerit într-adevăr lumea, fără a-și fi pierdut singulara capacitate inovatoare născută din dezintegrarea totală, dar în sensul istoriei universale extrem de fertilă a Imperiului Roman de Apus. Ca un balast din ce în ce mai greu apasă însă asupra sa mulțimea popoarelor incapabile de-acum să renunțe la „traista fermecat㔠a modernității însă nedispunînd de motorul civilizator care asigură progresul intern, continuu, de capacitatea inovatoare care este însuși „sufletul” Occidentului: America Latină și Europa Răsăriteană legate de el prin mii de fire; Africa neagră, pe cale de a deveni jungla de nepătruns a unor simulacre de state; lumea islamică în fierbere și la pîndă; India și Japonia aparent democratice; și în cele din urmă, dar deloc în ultimul rînd, misterioasa Chină, care poate că va reintra curînd în epoca – marcată de un sens determinant tocmai în istoria chinez㠖 a statelor combatante.

Occidentul compus din America de Nord și Europa occidentală trebuie, evident, să se extindă, dar tot atît de evident e și că nu se poate extinde nelimitat. Undeva trebuie trasate niște granițe, altfel Occidentul își pierde identitatea civilizatorie și se pulverizează. Pare absolut sigur că nu pot fi integrate decît acele popoare și zone pe care, atît în sens economic, cît și în sens juridic și politic, datorită îndelungatelor procese de aculturație din secolele trecute, Occidentul le-a transformat deja integral, le-a făcut compatibile cu propriul său sistem de valori și obiceiuri. În fapt, Europa Centrală și-a ocupat deja locul în instituțiile civilizației occidentale. În schimb, de cînd, după 11 septembrie, Rusia a devenit fără echivoc aliata Occidentului, soarta Europei de est a devenit cu totul deschisă și incertă. Pare-se că nu se prea mai poate „ciupi” din ea cîte-o țară sau alta pe temeiul că ar constitui o excelentă poziție de apărare avansată față de Rusia sau cu referire la alte, diverse, merite istorice. Căci poate fi mult mai important ca Europa de est, cuprinzînd și Europa sud-estică, să poată face față în ansamblul ei diverselor procese haotice, fie și cu prețul unei noi creșteri a influenței rusești asupra acestei zone cu care, din punctul de vedere al tipului de civilizație, Rusia are numeroase afinități.

Europa de est există, cu siguranță. Doar că nu e sigur că are, mai precis, că mai are o civilizație cu identitate proprie. În acest sens, Tony Judt, a cărui scriere intitulată România: ultima pe listă a stîrnit atîta aversiune în mass media românească, se află, într-adevăr, în eroare. România nu e „testul real” al lărgirii UE din cauză că trebuie integrată în ciuda faptului c㠄nu face parte dintr-o Europă Centrală, odată unitară, și despărțită arbitrar de istorie”. Ci din cauză că, în cursul procesului de integrare, trebuie să se rezolve marea dilemă geopolitică: România fie că ține de Occident – și atunci trebuie integrată și din punct de vedere instituțional și nu încape îndoială că va și fi integrată. Fie – cu excepția Transilvaniei, unde „arhitectura domestică și religioasă, prezența minorităților lingvistice, chiar și o anumită (foarte relativă) prosperitate, toate evocă regiunea din care, la un moment dat, Transilvania a făcut parte” – România se situează azi, într-adevăr, la periferia Europei, are, într-adevăr, „puține de oferit Europei”, cum afirmă Judt, într-o manieră destul de puțin protocolară dar, în ciuda erorilor sale concrete, totuși credibil – și atunci, în schimb, nu poate fi integrată. Nu mai e vorba de faptul că România trebuie să decidă de cine apar ține, ci de acela că, în curînd, va trebui să i se decidă apartenența.

Din cele de mai sus reiese clar că pentru noi, aici, la granița Europei Centrale și de est, problema cu adevărat incitantă nu e, la urma urmei, alegerea și însușirea cutărui sau cutărui model de modernizare (și în același timp de integrare), central-european sau est-european (eventual sud-est-european), ci felul în care, conform cărui model, ni se va desfășura existența, ne vom trăi viața în realitate. Așadar, dincolo de felul cum vom decide noi pînă la urmă, lucrurile au și o dimensiune transcendentă. Există o predestinare.

Poate că vom lua o decizie corectă și lucrurile se vor desfășura, într-adevăr, conform deciziei noastre dar, evident, nu din cauza asta. Transcendența care se manifestă în istorie și pe care unii o numesc supradeterminare (surdétermination) ni se dezvăluie arareori.

Să sperăm că acum urmează o asemenea epocă.

Note
* Cf. Molnár Gusztáv: Ész istennő leomló temploma... (Templul năruit al Zeiței Rațiunii), Magyar Hírlap, 1992, dec. 8.

Bibliografie:
John Gray, Post-liberalism, Routledge, New York and London, 1993
John Gray, Liberalizmus, Tanulmány Kiadó, Pécs, 1996
Patterns of Modernity. Vol. I: The West; Vol. II: Beyond the West, Ed. by S. N. Eisenstadt, Frances Printer (Publishers), London, 1987
George Soros, Draft Report on Globalization, Public Affairs, New York, 2001
Francis Fukuyama, Culture and the Future of the English-Speaking Peoples, American Outlook, March-April, 2001
Francis Fukuyama, Nous sommes toujours a la fin de l’histoire, Le Monde, 18 oct. 2001
Murray Scot Tanner, Cracks in the Wall: China’s Eroding Coercitive State, Current History, Sept. 2001
Tony Judt, Romania: Bottom of the Heap, The New York Review of Books, Nov.1,2001
Tony Judt, Europa Centrală și tradiția uitării (un dialog cu membrii grupului A Treia Europă), în Europa iluziilor, Polirom, 2000, pp.15-130

MOLNÁR GUSZTÁV s-a născut în 1948, la Sălard, jud. Bihor. Este colaborator al Institutului Teleki László din Budapesta, filosof. Problema transilvană (în colaborare cu Gabriel Andreescu), Iași, 1999; The Vanishing of In-Between Europe, în Regio, 2000, 1.


Traducerea: Paul DRUMARU
2001.11.06.

articolul în format *.pdf